Care este aceasta?

În condițiile în care trupele românești se aflau în Stepa Calmucă, la 40 kilometri de Stalingrad, în august 1942, ministrul de Război a solicitat Mareșalului aprobarea de a merge pe front, în inspecție, la Corpul 6 Armată, comandat de generalul Dragalina. După 3 zile de inspecție, ministrul a constatat oboseala accentuată a soldaților, condițiile igienice precare, și, cel mai important, nemții nu aveau trupe cu care să-i înlocuiască pe români. Deși ,,toți șefii erau între unități, generalii comandanți de divizii trăind aproape la fel ca soldații”, moralul trupei se menținea cu greutate, pentru întărirea acestuia promițîndu-le concediu în Țară. Acum urmează consemnarea unei dezvăluiri care, analizată cu documentele pe masă și privită în contextul general al frontului (cu deznodămîntul pe care-l cunoaștem post război), ar putea da, în plus, unele răspunsuri la bătălia Stalingradului, din iarna lui 1943.

,,Generalul Dragalina avea postul de comandă într-un sat, Jutov II. El făcuse o greșeală, pornită însă din cele mai bune intenții. Cînd Corpul 6 Armată ajunsese la Timilianskaia, germanii au vrut să-l înlocuiască. Însă pe generalul Dragalina îl ardeau sentimente românești și n-ar fi voit ca germanii să ia Stalingradul fără ca trupe românești să fi participat la victorie: căci de victorie, toți, dar absolut toți erau siguri. De aceea generalul Dragalina a cerut germanilor ca să nu fie înlocuit corpul său de armată. Mai tîrziu, cînd a cerut să fie schimbat, criza de efective a împiedicat să mai poată face această schimbare. A putut fi, desigur, și o abilitate nemțească, și Dragalina a căzut în cursă”.

Fără nici o legătură de ordin militar cu întîmplarea de mai sus, nu trebuie să uităm jertfa de sînge pe care a dat-o Armata Română la porțile Stalingradului (urmîndu-i pe germani), cînd, pe un front de 148 de kilometri, epuizată după doi ani de război, și prost echipată și înzestrată, a înregistrat un bilanț tragic: 150.000 de morți, răniți și dispăruți (după unii istorici 160.000), alți 12.600 de militari fiind prinși în încercuire. Românii n-au fost lași. Deși – în cazul de față, ca și în cazul ruperii frontului de la Iași, în august 1944, oamenii au dat vina pe Armata Română în situațiile pierderii unor poziții în favoarea sovieticilor – realitatea este mult mai complexă, ținînd de o serie de factori obiectivi în ceea ce privește purtarea unui război de o asemenea anvergură. Pentru a demonstra incapacitatea nemților de a înțelege cauzele reale ale înfrîngerii de la Stalingrad (nu din vina Armatei Române!), iată un mic pasaj din lucrarea enciclopedică ,,Stalingrad”, a lui Antony Beevor, apărută la Editura RAO, în 2005: ,,Românii au luptat vitejește, dar împotriva valurilor de atacuri sovietice nu aveau nici o șansă să reziste mai mult. (...) Vecinii germani ai Diviziei 20 Infanterie române au urmărit masele de tancuri sovietice și valurile de infanterie, în cantități nemaivăzute înainte, avansînd împotriva românilor”.

Quod erat demonstrandum!

În pagini de o vibrație aparte, cu date și însemnări specifice unui Jurnal de front, generalul Constantin Pantazi face dovada unei reale înclinații pentru scrierea unei literaturi specifice acțiunilor de luptă, lăsîndu-ne un autentic Jurnal de Front. Îmbinînd cunoștințele de comandant de oști cu informarea la zi din Jurnalele de operații, generalul Pantazi le-a așternut pe hîrtie cu un adevărat talent de reporter de front. Cei care vor citi această carte se vor afla în fața unor detalii care îi vor mulțumi și pe cei mai exigenți căutători ai participării României la această conflagrație mondială.

Înfrîngerile suferite de Armata Română pe frontul de est și trecerea inițiativei de partea forțelor armate sovietice, în afara unor dureri ascunse, se manifesta și prin accentuarea curentelor de opinie din Țară privind ieșirea României din război. O parte a Armatei Române (care mai rămăsese) a fost retrasă în țară pentru refacere (cele care luptaseră la Stalingrad și pe Don), trupele care au luptat în Caucaz și în Cuban, precum și cele din Crimeea rămînînd în teren, Hitler arătînd că are mare nevoie de acestea pe pozițiile pe care sînt.

În această conjunctură de oarecare acalmie pe front, în România, la nivelul conducerii Țării, au loc cîteva mișcări politice, ascunse de ochii și urechile opiniei publice, care (dacă s-ar fi realizat 100%), ar fi creat, probabil, premisele schimbării cursului desfășurării forțelor politice românești. Ce însemnări din Jurnal conduc la supoziția formulată anterior? Răspunsul poate fi găsit în faptul că, de mai multă vreme, Mareșalul Ion Antonescu era bolnav, fiind internat la Predeal. Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri, începuse (din proprie inițiativă) sondajele la partea anglo-americană, în vederea salvării Țării, în opinia lui războiul fiind pierdut de germani. Orgoliul și manevrele de culise ale lui Mihai Antonescu îi confereau acestuia autoritatea de a se înscrie în cursa pentru următoarea funcție în Stat, încercînd să exploateze starea (fizică și morală) a Mareșalului.

O primă dovadă a acestei autorități naționale ne-o oferă odată cu măsura de arestare a 2.000 de legionari, în urma anunțului făcut de Mamfred von Killinger, ambasadorul Germaniei la București, în ianuarie 1943, conform căruia Horia Sima – fugit în Germania după rebeliunea legionară din 1941 – a dispărut. După această acțiune, la 2-3 zile, Legația germană comunică prinderea lui Horia Sima în Italia și internarea lui în Germania. Acest episod, în concepția lui Mihai Antonescu, era tradus astfel: ,,Nu vreți să stăpîniți situația în țară? Germania are echipa legionară, cu Horia Sima în cap, gata de a lua situația în mînă”. Cu planul de a lua succesiunea de la Mareșal, Mihai Antonescu gîndea și acționa în consecință. Paragraful următor din Jurnal confirmă aserțiunea de mai sus: ,,În fiecare zi cînd lucra cu mine îmi făcea cîte o aluzie asupra situației de la conducerea țării, pînă cînd mi-a făcut o propunere concretă. Comunicîndu-mi că Mareșalul i-a dat o scrisoare prin care atesta că, în cazul în care se deschide succesiunea conducerii, această succesiune recomandă a fi trecută lui Mihai Antonescu, și a adăugat că el nu înțelege să colaboreze decît cu mine, oferindu-mi și locul de vicepreședinte al Consiliului”.

În raport cu manifestările Palatului Regal față de Mihai Antonescu se formase impresia de acceptare a soluției accederii acestuia din urmă la conducerea Statului, Regele Mihai manifestînd o reală deschidere asupra persoanei Mihai Antonescu – o fire mai calculată și mai dispusă la conciliere, exceptînd rigiditatea și modul coleric de a lucra al Mareșalului. Scenariul conform căruia Germania putea impune la conducerea României un guvern legionar, în frunte cu Horia Sima, venea insistent, ca un duș rece, amplificînd problematica născută de situația de pe front. Punctual, așa cum relevă autorul Jurnalului, problemele care induceau o stare de neliniște și de încordare erau: situația guvernului Antonescu; situația domnilor Maniu și Dinu Brătianu, care erau mereu ceruți de germani; situația comuniștilor și cum s-ar fi rezolvat problema evreiască dacă venea la guvern Horia Sima în 1943. Proiecția acestor probleme stringente în viitorul apropiat al României l-a determinat pe generalul Constantin Pantazi, pentru prima dată, să ia o poziție politică. ,,Pe la începutul lui februarie 1943, am scris o scrisoare Mareșalului în care i-am arătat că România nu mai are armată; că ea nu se poate reîncarna decît alături de Germania și că este necesar ca el să lămurească linia de conduită de moment a României în politica externă, pentru ca Germania să-și reia încrederea în noi”.

Rezultatul acestui demers nu ni-l comunică în mod concret generalul Pantazi, notînd, totuși, în Jurnal că ,,rezultatul scrisorii a fost interviul acordat lui Brătescu-Voinești de Mareșal și publicat în februarie 1943”. Din păcate, nu avem reproduceri sau măcar punctele esențiale din acel interviu, cu ajutorul cărora am fi putut înțelege felul în care a interpretat Mareșalul Ion Antonescu mesajul deținătorului portofoliului de ministru de Război din guvernul său!

Să ne întoarcem puțin la conflictul mocnit dintre Mareșal și Mihai Antonescu, vicepreședinte al Con­siliului de Miniștri și ministru de Externe. Am arătat mai devreme că Mihai Antonescu tatona negocieri cu englezii și americanii, pentru a schimba starea de fapt a României în acest război. Cum germanii au descoperit aceste mașinațiuni ale ministrului de Externe, la o întîlnire dintre Führer și Mareșal, Hitler și-a expus nemulțumirea față de poziția lui Mihai Antonescu, cerîndu-i scoaterea lui din guvern. În situația dată, Mareșalul a parat inteligent în fața lui Hitler, justificîndu-i că ,,ministrul său de Externe este dator să se informeze și în cercurile adverse, iar România avea nevoie să păstreze pentru viitor bune relații cu anglo-americanii”. În sinea lui, însă, Mareșalul nu s-a simțit comod în fața aliatului Hitler, cînd acesta ne acuza de aranjamente pe la spate cu dușmanul.

Așa precum reiese din Jurnal, Mihai Antonescu își folosea inteligența și elocința pentru a-și crea o platformă politică în vederea salvării persoanei sale, atunci cînd războiul se va sfîrși și responsabilii de anumite acte din interiorul acestui război (în special cei din tabăra învinșilor) vor trebui să răspundă în fața unor instanțe internaționale sau a opiniei publice. Pentru a-și conserva situația, profitînd, în continuare, de lipsa Mareșalului, acesta fiind bolnav, Mihai Antonescu, intuind perfect deznodămîntul războiului, vroia ca el să fie considerat ca inocent total de trimiterea trupelor române de a lupta pe teritoriul Rusiei, pentru acreditarea acestei convingeri pune în practică un plan de desolidarizare completă de acțiunile Mareșalului. Astfel, la debutul ședințelor de Consiliu pe care le prezida, punea insistent tema neștiinței lui despre trimiterea trupelor românești în lupta de dincolo de Nistru. Desigur, acest tertip nu i-a folosit la nimic, nici atunci și nici la ,,Judecata de apoi”, în 1946, cînd și-a găsit sfîrșitul în același cadru de execuție ca al Mareșalului.

În sprijinul finalului de mai sus, generalul Constantin Pantazi reamintește două cazuri elocvente care răstoarnă în mod brutal teoria pe care încerca să o acrediteze Mihai Antonescu, în legătură cu ,,neștiința” sa despre acțiunile de pe front ale Armatei Române.

1. Generalul Ilie Șteflea, șeful Marelui Stat Major, a prezentat un document din decembrie 1941, document prin care Mihai Antonescu, adresîndu-se atît generalului Iosif Iacobici, cît și Führerului, scria că România trimite în Rusia forța a 6-7 divizii pentru a lupta sub comandament german;

2. În lunile iulie și octombrie 1942, Mihai Antonescu l-a însoțit pe Regele Mihai (în prima vizită), iar în cea de-a doua, pe Rege și pe Regina-mamă, în Rusia, prilej cu care a ținut discursuri înflăcărate, în centrul cărora erau Mareșalul și isprăvile Armatei Române.

Următoarea adnotare din Jurnal ne edifică asupra mobilului de cameleon al lui Mihai Antonescu: ,,Pînă atunci fuseseră însă numai succese românești și trebuie să recunosc că de la prima înfrîngere românească, din noiembrie 1942, Mihai Antonescu n-a mai ținut cuvîntări publice în care să mai vorbească de războiul contra rușilor”. Pentru a înțelege dimensiunea diferendelor dintre cei doi Antonești, să reamintim că, deși locuiau în aceeași clădire, comunicau prin scrisori, la una dintre acestea, trimisă de Mihai Antonescu, prin care îl iscodea pe Mareșal cu privire la chestiunea trimiterii trupelor pe frontul rusesc (scrisoarea fiind adusă de doamna mareșal Antonescu), Conducătorul Statului i-a dat replica tot printr-o misivă, una care conținea 117 pagini!

Escaladînd situația tensionată dintre cei doi, Mihai Antonescu înaintează către Ministerul de Război o solicitare ca acesta să atragă atenția Marelui Stat Major să nu mai negocieze pe viitor trimiterea de trupe în acțiuni peste hotare, fără ca înainte să fi luat avizul ministrului de Externe. După întoarcerea de la Klessheim (Salzburg), unde avusese o întrevedere cu Hitler (12-13 aprilie 1943), pe căi informative Mareșalul află de acest gest al ministrului său de Externe și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, în același timp, și hotărăște înlocuirea lui Mihai Antonescu. Apar mai multe informații care definesc și mai mult eminenta despărțire a celor doi: Mihai Antonescu începe repararea casei sale, în intenția de a se muta din casa comună de la Băneasa; se zvonea că i s-a propus de către Rege funcția de Mareșal al Palatului; o altă versiune a noului loc de muncă al lui Mihai Antonescu fiind cel de șef al Legației României de la Berna.

Fără explicații concludente.

Spre surprinderea tuturor (în oraș se vorbea despre divorțul dintre cei doi), pentru dezmințirea acestor zvonuri, în timp ce Antoneștii se plimbau împreună pe trotuarul din fața Ministerului de Externe, un fotograf răsărit de aiurea trîntește o poză, care apare a doua zi în ziarul ,,Universul”, pe prima pagină! Pentru a deconspira ceva din acest mister, iată pasaje edificatoare din Jurnal: ,,Mareșalul s-a simțit obligat să-mi explice noua sa atitudine spunîndu-mi că «Mihai Antonescu a plîns, s-a rugat să fie iertat de cele ce a făcut». Mareșalul l-a iertat fiindcă l-a văzut disperat și i-a fost teamă să nu facă un gest disperat, mai ales că mama lui Mihai Antonescu a murit sinucigîndu-se într-un moment de disperare. (...) În afară de aceasta Mareșalul mi-a arătat «că și motive politice fac inoportună în acest moment despărțirea lor. Dacă pleacă Mihai Antonescu, toată opinia publică va spune că el pleacă fiindcă el este pentru încheierea păcii, iar Mareșalul, fiind pentru continuarea războiului, l-a îndepărtat de lîngă el»”.

Pe de altă parte, însă, se iau anumite măsuri fie pentru îngrădirea influenței lui Mihai Antonescu în diferite departamente cum ar fi necontenitele aprobări de schimb oficial dintre Banca Națională a României, la cereri de valută foarte avantajoase pentru protejații și protejatele lui Mihai Antonescu. În altă ordine de idei, pentru ca Mihai Antonescu să nu mai poată spune că n-a cunoscut măsurile luate de Mareșal în domeniul militar, de acum încolo este invitat să ia parte la toate ședințele pe această temă, și să prezinte o cuvîntare asupra politicii externe a României la Conferința generalilor și coloneilor Armatei Române. Este vorba despre o acțiune inițiată de Mareșal, în care, timp de o săptămînă, ministrul de Război, ministrul de Externe și, în final, Conducătorul Statului, au trecut în revistă situația din țară și de pe front, cu descrierea operațiunilor din noiembrie și decembrie 1942, cînd forțele Armatelor 3 și 4 au fost înfrînte, scoase de pe front și aduse în țară pentru reorganizare.

Ca de obicei, în cuvîntul său Mareșalul a reiterat condițiile vitrege și tragice în care a luat conducerea României, el caracterizîndu-se un exponent al Armatei și care conduce prin Armată. Analizînd momentul 1943, arată că prioritatea zilei este reorganizarea Armatei, aceasta fiind ,,stînca de care se sprijină neamul nostru pentru a scăpa de teribila viforniță care trece deasupra întregii Europe (...) Dar eu sînt unul singur și nu-mi voi putea îndeplini misiunea decît dacă vă am pe toți, cu  toată nădejdea, în spatele meu”. Interesantă remarcă a autorului Jurnalului: ,,Pentru prima oară cînd s-a făcut această întrunire, Mareșalul a vorbit șefilor armatei ca și cum s-ar fi adresat întregii țări. A fost o conferință cumpănită, vorbită cu simplitate și sinceritate”.

O fi urmărit, oare, Mareșalul Antonescu vreun plan secret în conturarea viitoarelor acțiuni de ordin militar și diplomatic, în contextul preconizării proiecției asupra cunoașterii părții beligerante învingătoare? Poate vom afla în ultima parte a acestui interesant ,,Jurnal de front”!

(va urma)

GEO CIOLCAN