În acest punct al lecturii am ajuns să cunoaștem îndeaproape preocuparea Mareșalului pentru administrarea noilor provincii alipite la sînul Mamei România, demonstrînd – dincolo de calitățile de necontestat ale comandantului militar – o viziune de promotor al unui sistem administrativ pragmatic și coerent, cu repere în principalele sectoare de activitate care erau în mare suferință după trecerea tăvălugului războiului peste satele și orașele Basarabiei și Bucovinei de Nord.

Guvernarea Bucovinei a început la data de 7 iulie 1941, odată cu ocuparea orașului Cernăuți, urmată imediat de autoritățile administrative și polițienești. Ca și în Basarabia, Ion Antonescu a privit problematica regiunii Bucovina de Nord într-un tot unitar, avînd în vedere redresarea stării de fapt pe toate planurile. O atenție deosebită s-a acordat învățămîntului în limba română, în acest sens reparîndu-se toate școlile, iar unde nu s-a mai putut, au fost edificate noi instituții de învățămînt. Au fost înființate 250 de cămine culturale cu concursul Societății pentru Cultură din Cernăuți și al Fundațiilor Regale. Școala Politehnică ,,Gh.Asachi” din Iași a fost transferată la Cernăuți. Au fost create școli de gospodărie țărănească și școli de ucenici cu peste 1.500 de elevi.

În plan economic, Mareșalul a ordonat repunerea în funcțiune a 200 de întreprinderi cu profil divers, unde au fost încadrați lucrători români, s-au deschis peste 1.500 fonduri de comerț; în agricultură s-au constituit mai multe ferme model, au fost cumpărate 150 de tractoare agricole.

Fără a prelungi lista cu alte obiective de ordin economic, so­cial, cultural etc. care au relansat viața cotidiană în Basarabia și în Bucovina de Nord, trebuie să apreciem viziunea Mareșalului Ion Antonescu în ceea ce privește modul de administrare a acestor regiuni reliefînd grija părintească pentru populația română intrată din nou în componența României. Din tratarea în Jurnal a acestui subiect se desprinde, ca un corolar al personalității Mareșalului, atitudinea Conducătorului Statului Român față de locuitorii acestei regiuni, nu ca una de cuceritor și stăpîn, ci ca o expresie a sentimentului că acești români s-au întors acasă, unde au fost primiți cu brațele deschise de frații și surorile din Regat. În acest ,,secret” constă diferența dintre cuceritorii germani și ,,cuceritorii” români!

Spre a ilustra comparația de mai sus să citim din nou din Jurnal generalului Constantin Pantazi: ,,În 1942 l-am întîlnit pe Mareșal la o inspecție de amănunt a provinciei, care a durat 4 zile. S-au inspectat toate instituțiile și autoritățile din Cernăuți, Hotin și Fălticeni, precum și posturile de jandarmi și școlile de pe traiectul șoselelor ce duceau în aceste orașe. Inspecția s-a făcut după aceleași norme ca și în Basarabia. Aceste două provincii au fost ținute sub observația directă a Mareșalului și pentru faptul că se experimenta un sistem nou de administrație care pornea de la comună, ca celula primă administrativă, trecîndu-se prin subprefecturi, prefecturi și guver­nămînt”.

O concluzie la acest mod de asigurare a îndeplinirii liniei privind integrarea noilor provincii cît mai repede în sistemul administrativ românesc poate fi aceasta: Mareșalul dorea aceeași ordine și disciplină în administrație precum în armată, intransigența personală dorind-o implementată în toate sferele de comandă și de conducere ale societății.

În acest context, de melanj între politica partidelor (care, de fapt, nu mai existau) și conducerea Statului, generalul Constantin Pantazi ne livrează o informație care schimbă oarecum imaginea preconcepută a relațiilor interumane dintre Mareșal și cei doi lideri politici. Iat-o: ,,Nemții au intervenit în mai multe rînduri pentru a li se preda Maniu și Dinu Brătianu spre a fi ținuți în Germania, ceea ce Mareșalul a refuzat justificînd că nu poate face un act de vasalitate”.

Comentariul la această dezvăluire poate îmbrăca mai multe forme de sentimente – de la deziluzie la entuziasm – toate însă avînd un singur generic: alternativa în care credea Mareșalul Ion Antonescu – desprinderea de germani și retragerea de pe frontul de est. De ce n-a materializat acest deziderat? Poate vom afla (ce-i drept, am mai citit justificări și pînă acum) din următoarele pagini ale jurnalului.

Despre relația Ion Antonescu - Regele Mihai, în diferite etape ale conlucrării lor pentru rezolvarea unor probleme generate de conducerea Statului (mai ales după iunie 1941), istoricii și biograficii au adus la lumină multe aspecte ale ,,ciocnirii” celor doi. Fără a avea intenția de a face o comparație cu alte scrieri pe acest subiect, cred că este interesantă și relatarea generalului Constantin Pantazi, trecută prin filtrul personal, atunci cînd în prim-plan se află Mareșalul Ion Antonescu (Conducătorul Statului) și Mihai (Regele României).

Ideea centrală pe care o dezvoltă autorul Jurnalului constă în faptul că, în conformitate cu viziunea Mareșalului, ,,Regele trebuie să domnească, nu să guverneze”, dînd exemplul Angliei, țară în care funcționează această doctrină politică. La baza acestei concepții a Mareșalului stă, desigur, experiența acestuia cu tatăl lui Mihai, Regele Carol al II-lea, cu care a dus lupte grele de-a lungul anilor, lupte finalizate cu părăsirea tronului de către Carol al II-lea și trecerea prerogativelor Statului Român în mîna unui singur om – Mareșalul Ion Antonescu. Din multe întîmplări și conflicte sîntem la curent cu poziția rigidă și intransigentă a Mareșalului, cu o anume atitudine de frondă și cu un oarecare reflex narcisist – complex de factori subiectivi care îi puneau la grea încercare pe mulți dintre colaboratorii lui Antonescu.

În dezvoltarea acestor relații interumane apar opiniile contradictorii care, precum în teoria luptei contrariilor, au impulsionat cînd relația amiabilă, cînd cea cu iz de revoltă. Aducem, în sprijinul acestei idei, următoarea contrapunere a celor două poziții ale principalilor actori ai acestui binom. Iată, scrie în Jurnal:,,De aceea el  (Mareșalul – n.a.) vrea ca, profitînd de faptul că Regele este tînăr, acesta să fie ținut în afara răspunderii, ca o rezervă pentru viitor. Dar Regele, tocmai fiindcă era tînăr, avea și el entuziasmul celor de vîrsta lui și nu-i convenea să fie ținut într-o situație în care avea impresia că este pus intenționat în umbră”. Dictatura antonesciană asupra Palatului a creat în conștiința Regelui un sentiment de frustrare dublat cu o animozitate accentuată în mod gradual, ținînd pasul cu intervențiile brutale ale Conducătorului în viață și activitatea Regelui. Dintre care, unele sînt chiar de nesuportat.

Cum urmărește să fie înconjurat de oameni loiali, Mareșalul are în vedere și Casa Regală, unde, fără a-l consulta pe Mihai I, numește în diferite funcții oameni cu munci de răspundere în anturajut Regelui, în speță: Mareșalul Palatului, șeful Casei Militare, adjuncții regali, comandantul Batalionului de Gardă Regală. În războiul dintre Palate, în care a fost amestecat și generalul Pantazi, a izbucnit chiar un conflict de tip can-can între Mareșal și Rege. Dăm cuvîntul autorului Jurnalului:  ,,Regele are un prieten, un tînăr de vîrsta lui, locotenentul Jacques Vergotti, care, fiind amicul Regelui, normal, este prezentat Reginei-Mamă. Dar erotismul excesiv al lui Vasiliu (Constantin Vasiliu, subsecretat de stat la Ministerul de Interne – n.a.), dînd evenimentelor o optică specială, el vede și ceea ce chiar dacă ar fi văzut nu trebuia să vadă și aduce la cunoștința Mareșalului cele ce «a auzit». Focul izbucnește. Mi s-a dat ordin ca toți aghiotanții să fie imediat înlocuiți, iar locotenentul să fie scos din Armată în urma unui raport de indisciplină pe care îl face șeful Casei Militare”.

După rezolvarea cazului (apropo – Pantazi nu a executat ordinul Mareșalului cu privire la locotenentul Vergotti, mulțumindu-se să-l mute în altă parte!), găsim notat în Jurnal: ,,Lucrînd odată cu Regele, acesta mi-a spus: «Domnul Mareșal nu ne iubește, nici pe mama, nici pe mine. El a putut chiar a o bănui pe mama». Am avut o reacție de indignare și i-am răspuns Regelui: «Cum se poate, Majestate,  să credeți că Mareșalul ar putea fi capabil de asemenea nimicuri? El l-a mutat pe Verotti fiindcă a avut impresia că acesta crește prea mult în prietenia cu Regele lui și nu vrea să se mai poată crea legăturile ce au fost între M.S.Regele Carol și Ernest Urdăreanu»”.

Emoționantă pledoarie întru concilierea celor doi din capul Țării! Sau mai degrabă demonstrarea din partea generalului Pantazi a unei veritabile atitudini de poziționare strategică de partea Regelui? Anticipînd desfășurarea evenimentelor, să nu uităm că, între cei trei a căror pedeapsă capitală a fost grațiată, transformată în muncă silnică pe viață, s-a aflat și generalul Constantin Pantazi, grațiat la  intervenția Casei Regale!

O ultimă expresie a escaladării conflictului dintre Mareșal și Rege, ilustrată în acest cpitol în Jurnal, datează de la 1 ianuarie 1942, cînd Regele dă un ordin de zi pe Armată în care spune, printre altele: ,,Gîndul nostru trebuie să fie tot timpul îndreptat spre ostașii noștri care, luptînd tocmai în fundul Rusiei, își varsă sîngele pentru sfintele noastre drepturi”. Dincolo de exprimarea limpede a acor­dului, mai mult, a satisfacției Regelui Mihai după depășirea graniței de pe Nistru și dezvoltării acțiunilor militare românești pe teritoriul URSS (realitate trecută cu vederea de mulți comentatori ai momentului), mesajul adresat de Suveran Armatei ,,l-a supărat foarte mult pe Mareșal, întrucît el vedea în Rege și în partidele politice o rezervă care trebuia să intre în acțiune numai atunci cînd politica Conducătorului nu mai putea reuși”.

În acest fel scria în Jurnal fostul ministru de Război, exprimînd ceea ce considera că este un afront la Mareșal. Cît despre ,,rezerva” pe care Constantin Pantazi o presupune din partea Regelui, desfășurarea evenimentelor premergătoare zilei de 23 august 1944 infirmă acest aspect, Regele și partidele politice dovedindu-se, ,,atunci cînd politica Conducătorului nu mai putea reuși”, groparii acestei politici!

Extrapolînd problematica relațiilor Mareșal – Regele Mihai a căror  încordare reciprocă avea reflexe mai vechi, mi se pare edificator un răspuns din cadrul unui interviu oferit de Rege lui Philippe Vignie Desplaces, în anul 1995, la întrebarea: ,,Pe ce se sprijinea cel care este numit «Conducătorul» pentru a guverna țara?”. Răspuns: ,,El nu avea dreptul să se afirme ca șef al statului, din moment ce eu însumi eram acela. Însă el abrogase Constituția și legifera prin decrete. Eram, deci, un suveran lipsit de putere de decizie și de inițiativă. Cînd Antonescu a declarat război Uniunii Sovietice în iunie 1941 urmărindu-i în aceasta pe germanii care rupeau Pactul Ribbentrop-Molotov, mama și cu mine am aflat-o... ascultînd BBC-ul. Ne aflam atunci la Sinaia. Țara mea declarase război unei puteri, iar eu, șeful statului, aflu acest lucru de la radio. Era culmea! Faptul pare astăzi de neimaginat. L-am chemat de îndată pe Antonescu la telefon. «Cum ați putut așa ceva fără să mă informați?». Știți ce a avut tupeul să îmi răspundă? «Ați fi aflat-o în ziare»”.

Este posibil ca aceste frustrări, și multe altele care au urmat în cei trei ani de război în est, să fi pregătiti deznodămîntul din ziua de 23 august 1944, cînd Mareșalul a fost arestat din ordinul Regelui Mihai și închis provizoriu într-un seif din Palatul Regal?

Paginile din a doua jumătate a cărții ne introduc în mijlocul luptelor de pe front, urmînd evoluția încleștării de forțe umane și tehnică de luptă, într-un timp în care se prefigura soarta acestui război. Pentru că nu bătălia armelor o urmărim în acest demers jurnalistic, ci psihologia pieselor centrale de pe tabla de șah a acestor confruntări și înfruntări, vom trece peste capitole din Jurnal cu descrieri pur militare, cu cîștiguri și pierderi de ordin statistic. În acest cadru nu putem trece peste o însemnare din acest Jurnal care semnifică tocmai o fațetă a manifestării amintite mai sus corelată cu legile nescrise ale războiului. În ce împrejurare s-a realizat acest exemplu?

Aflat pe front în Crimeea, împreună cu Mareșalul, într-o activitate de control la trupe, generalul Constantin Pantazi a fost martor pe cînd generalul Avramescu s-a plîns Mareșalului invocînd faptul că germanii ordonă mistuirea prin foc a localităților și pădurilor de pe axele principale de mișcare a trupelor, pentru a asigura o protecție cît mai bună a acestor trupe la atacurile partizanilor ruși. Generalul Avramescu a prezentat date concrete – case arse pe autostrăzile Simferopol – Ialta; Simferopol – Sevastopol; Simferopol – Karasubasar – Starîi Krim și pe șoseaua înspre Djankoi.

- Noi, domnule Mareșal nu facem aici război oamenilor pașnici – și-a motivat generalul Avramescu plîngerea sa. În acest moment Mareșalul Antonescu a dat ordin ca trupele române să nu execute astfel de ordine, după care a continuat:

- Rusia este o țară mare și cînd se va termina războiul ea va fi tot o țară mare și România o țară vecină mică. Noi nu facem război de ideologie, nici de ură și nu avem interes să rămînă resentimente în viitor la poporul rus. Faptul că acum am fost în război contra lor se uită cu timpul, dar dacă ne purtăm rău cu populația, aceasta nu se va mai uita niciodată. Încă o dată, general Avramescu, nu executați ordine de acestea și continuați, după cum am ordonat, ca peste tot să dați hrană de la cazan copiilor și oamenilor bătrîni și lipsiți.

Manifestînd acest dualism în convingeri – pe de o parte continua războiul, pe de altă parte este grijuliu cu ,,pierderile colaterale” – Mareșalul Antonescu se întoarce de la noua întrevedere cu Führerul și comunică, în prima ședință de colaborare, că, la solicitarea lui Hitler, i-a pus la dispoziție ,,întreaga armată de operațiuni pentru a lupta în Rusia fiindcă stăpînirea Basarabiei, pînă cînd armata rusă nu este complet învinsă, este numai aparentă și pentru că noi, militarii, știm că la bătălia decisivă trebuie ca să ia parte absolut toate forțele”. Această concepție a fost corelată cu alta, aceea că armata, fiind pe front în contact cu inamicul, țara poate lucra în liniște, în alte condiții decît acelea în care s-ar fi purtat lupte la hotare, situație în care ar fi acționat asupra României și aviația rusă.

Iată încă o hotărîre (și o justificare) ce au cîntărit greu în balanța sorții Mareșalului, cînd s-au așezat pe cîntar, în timpul ,,Procesului Marii Trădări Naționale”, din 1946.

Despre bătălia de la Stalingrad, intrată în istoria militară a celui de-al doilea Război Mondial ca pragul de întoarcere a sorții acestui război, cînd a început marea ofensivă sovietică, simultan cu degringolada mortală a trupelor Axei, s-a scris enorm, situația întorcîndu-se pe toate fețele, în raport cu statutul (național, social și politic) al autorilor care s-au aplecat asupra acestui generos subiect. Am citit multe tomuri în care am descoperit nu numai vîna scriitorului militar, dar și preocuparea acestuia pentru reflectarea realității din teren, cum am citit tratate închinate ,,cotiturii de la Stalingrad”, care par a se referi la o altă luptă și la un alt eveniment, atît de mult au distorsinat realitatea! De ce invoc acest punct fierbinte din  războiul la care am fost atît pe post de inamici ai Uniunii Sovietice, cît și pe post de amici? Veți citi în numărul următor al serialului o incitantă ipoteză avansată de generalul Constantin Pantazi, în legătură cu ,,pățania” trupelor române de pe frontul Stalingradului.

(va urma)

GEO CIOLCAN