Pentru a demonstra planul politic al Jurnalului, iată consemnarea generalului Constantin Pantazi, după lichidarea rebeliunii legionare: ,,După liniștirea situației, generalul Antonescu face un nou apel la partidele politice pentru formarea unui guvern național; el arată că nu mai există pericolul legionar și socotea că nu este propice un guvern național militar, care nu trebuia adoptat decît ultim ratio. Partidelor politice, însă, nu le convine situația: politicienii nu știu sigur dacă se vor liniști legionarii și apoi trebuiau să urmeze sancțiunile. Situația politică ușurîndu-le posibilitatea expectativei, partidele istorice recomandă alcătuirea unui guvern militar, care s-a și constituit la 26 ianuarie 1941”.

Confruntarea dintre Ion Antonescu și liderii partidelor politice a dat naștere la o serie de conflicte și nemulțumiri reciproce, acuzele părților din această dispută punîndu-și amprenta pe dezvoltarea societății românești din acei ani. De altfel, așa cum se petrec faptele și în zilele noastre, cînd unii lideri politici ,,înoată” împotriva valului înnoirilor naționale, preferînd doar sinecuri pentru apropiați și neamuri spre a le salva situația, la nevoie, în calitatea lui de Conducător al Statului, Antonescu a avut mai mereu ceva de reproșat partidelor politice, respectiv liderilor acestora. Pentru că abordăm acest subiect, vreau să devansăm calendarul la care am ajuns în Jurnalul generalului Pantazi și să ne oprim în toamna lui 1942, cînd frontul rusesc trecea prin răsturnări spectaculoase, pentru a ilustra încă odată perpetuarea (și amplificarea) nemulțumirii Generalului Ion Antonescu față de liderii politici ai vremii. Este vorba de un document care a făcut istorie la data la care a fost publicat – scrisoarea semnată de Ion Antonescu și adresată lui Constantin I.C.Brătianu, ca un răspuns la apelurile publice făcute de Brătianu și de Iuliu Maniu, prin care îl trăgeau la răspundere pentru situația grea în care se găsea Armata Română. Iată un fragemnt din această epistolă: „Abuzați, însă, de răbdarea, de tăcerea și de înțelepciunea mea și, rînd pe rînd, la scurte intervale de timp, îmi trimiteți cînd dumneavoastră, cînd dl. Maniu, avertismente, sfaturi și acuzațiuni. În virtutea cărui drept? Ce reprezentați în această țară, dumneavoastră, toți foștii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste și un trecut politic total compromis și dureros?”. Mai departe, rechizitoriul din scrisoare ia accente cu iz patriotic, clonat pe eul personal al Conducătorului Statului: ,,Uitați, domnule Brătianu, că eu sînt omul muncii mele și martirul greșelilor acelora care au primit în 1918 România Mare și au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe cînd dumneavoastră sînteți din profitorii și dărîmătorii unei moșteniri mari. În mai puțin de un sfert de secol, fiecare în parte, și toți la un loc ați prăbușit lupta, sacrificiile și suferințele duse și îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercați și orice diversiune faceți dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtați pe umeri această răspundere”.

Să ținem minte aceste grave acuzații! Peste doi ani, în august 1944, pe cînd se juca soarta României (și a Mareșalului, inclusiv), acești lideri politici puși acum la zid vor face dovada vie a acuzelor de mai sus, dînd bir cu fugiții la apelul Mareșalului de a se implica total la salvgardarea Țării!

În memoriile generalului Constantin Pantazi se mai spulberă un mare semn de întrebare, care a stăruit mult timp pe masa de lucru a istoricilor români: momentul în care Antonescu a luat cunoștință, de la Adolf Hitler, despre atacarea Uniunii Sovietice. După întîlnirea din mai 1941, la invitația Führerului, la care luase parte și generalul Ioanițiu, după întoarcerea în Țară acesta din urmă are o convorbire cu generalul Pantazi, convorbire care se materializează astfel în Jurnal: ,,La reîntoarcerea în țară, generalul Ioanițiu mi-a spus cu totul discret că Führerul și generalul Antonescu s-au înțeles și se va trece la atacul Rusiei, atac la care va participa și Armata română. Nu eram ministru responsabil, ci numai subsecretar de stat și numai generalul Antonescu mă putea informa dacă găsea de cuviință. Cele de mai sus constituie tot ce mi-a spus generalul Ioanițiu, iar Antonescu a păstrat un mutism complet”.

După mulți istorici români, această știre nu are nimic surprinzător în ea, deoarece în spațiul militar românesc era arhicunoscută atitudinea generalului Antonescu vizavi de problematica recîștigării părților din Țară pierdute de fatidicul an 1940. Acest lucru nu i-a scăpat nici autorului Jurnalului de la Văcărești, Constantin Pantazi, care – confirmînd concluzia de mai sus – notează o declarație a generalului Ion Antonescu, făcută dintr-un cadru oficial, anume la prima întrunire a Comitetului de colaborare militară.

În contextul mai larg, în care Conducătorul Statului informează Comitetul despre rezultatul convorbirilor cu Hitler, în care acesta i-a cerut să treacă prin România trupele germane care se concentrează în Bulgaria pentru viitoarele operațiuni, Antonescu acceptînd cererea, dar cu anumite condiții în ce privește alimentarea trupelor germane pe teritoriul României, la o observație a generalului Ioanițiu în legătură cu trimiterea Directivelor de instrucție la trupe, Ion Antonescu se dezlănțuie: ,,Educația națională se va face pentru recucerirea provinciilor pierdute: Transilvania, Basarabia și chiar pentru Cadrilater, fiindcă, domnilor, în cazul cînd Germania va ataca în curînd Rusia, m-am hotărît să bag România în război și armata va lupta alături de armata germană”. În continuare, discursul se acutizează, îmbrăcînd forma unui uragan verbal: ,,Chiar dacă Germania nu va ataca Rusia Sovietică, armata trebuie să fie totuși gata pînă la 1 iulie, cînd o voi deconcentra dacă nu este nevoie de intervenția ei și, în cazul acesta, atît eu, cît și țara putem fi liniștiți că știm armata pregătită. Instrucția, deci, trebuie făcută cu intensitate. Vă adaug, încă, domnilor, că dacă nu pot lua înapoi Transilvania pe cale diplomatică, voi ataca Ungaria cînd va fi momentul propice, și sînt sigur că Fürerul va lăsa ca problema Transilvaniei să se rezolve direct, prin arme, între România și Ungaria”.

De cîte ori purced la citate din Jurnalul generalului Constantin Pantazi, nu doar pentru autenticitate, dar și pentru culoarea lor spontană, mă întreb, totuși, dacă cele scrise de fostul ministru de Război, după un timp apreciabil, nu au anumite lacune datorate perisabilității memoriei, sau dacă nu-și pierd din veridicitate datorită unui partizanat de subiectivitate. Citind cu atenție paginile Jurnalului, scrise în cadența unui ceasornic electronic, cuprinzînd date, cifre, analize și interpretări pertinente ale multor situații la zi, am mers pe mîna autorului lăsîndu-mă captivat de atmosfera plină de enigme a ceea ce a însemnat timpul cînd la conducerea Statului Român s-a aflat vulcanicul și patriotul ostaș român, Mareșalul Ion Antonescu.

Toate mișcările de trupe, mobilizarea unor contingente de români, organizarea unui flux special al aprovizionării Armatei cu alimente de către industria autohtonă, venirea la București a generalului Eugen Ritter von Schobert, comandantul armatei germane de ofensivă (23 mai 1941) și, ca o dovadă supremă, generalul Antonescu a primit o scrisoare de la Hitler, prin care era încunoștiințat să ia comanda Grupului de Armate din Sud, compus din forțele  româno-germane ce o creează în România – toate acestea conduceau spre o singură explicație logică: atacarea Uniunii Sovietice era iminentă! După ce generalul Antonescu se întoarce dintr-o vizită la Piatra Neamț, unde era Cartierul General al lui  Schobert, hotărăște să înceapă operațiunile militare, fără a apela la formalitățile dreptului internațional, înlăturînd trimiterea ultimatumului și a declarației de război.

Totul, în România, mirosea a război.

Spune generalul Constantin Pantazi: ,,Auzisem și eu vorbindu-se că în jurul zilei de 20 iunie se trece la ofensivă, și atunci l-am întrebat pe generalul Iacobici (ministru de război) asupra datei intrării în război. Mi-a răspuns: «Războiul începe la 22 iunie»”. Explicația de mai sus este confirmată și de declarația Mareșalului, în timpul procesului din mai 1946, cînd a afirmat că încă de la 9 sau 10 iunie 1941 Manffed von Killinger l-a anunțat – neoficial - despre faptul că ofensiva împotriva URSS urma să se declanșeze pe 22 iunie.

Desigur, chiar dacă înclinăm să dăm crezare însemnărilor generalului Constantin Pantazi, declararea unui război își are normele sale diplomatice și militare, care converg către o comunicare adecvată. În acest caz, autorul Jurnalului așază problema în cîrca lui Mihai Antonescu, ministrul de Externe, care, deși profesor de Drept internațional, i-a recomandat să înceapă ostilitățile, acesta motivînd graba astfel: ,,Vom constata pur și simplu starea de război în nota ce o vom trimite Legației sovietice din București”.  În timpul procesului din mai 1946, Mareșalul a motivat într-un fel acțiunile României din 22 iunie 1941, ca urmare a agresiunii suferite de România cu un an înainte, ,,justificare” ce nu i-a folosit la nimic, soarta fiindu-i pecetluită încă de pe timpul detenției din URSS.

Pentru că ne învîrtim în jurul datei de 22 iunie 1941, rămasă în conștiința colectivă prin formula sacrosantă: ,,Ostași. Vă ordon, treceți Prutul!”, reținem din Jurnal încă o însemnare critică a generalului Pantazi referitoare la angajarea României în război de partea Germaniei. Termenii din care fostul ministru de Război îl ,,trage de urechi” pe Mareșal sînt de ordin strategic și diplomatic, iar ceea ce nu știm din aceste însemnări ulterioare petrecerii evenimentelor la care se referă este  dacă aceste critici i-au fost aduse la cunoștință Conducătorului Statului la timpul calendaristic al derulării evenimentelor care le-au generat. Credem că nu! Cum i-ar fi venit Mareșalului să audă din gura ministrului de Război al României ceea ce decupăm din carte de la pagina 148? ,,Este prima greșeală ce se face, pot spune prima mare greșeală. Ea provine din eroarea inițială a lui Ion Antonescu, aceea formată în credința războiului ruso-finlandez și operațiunile germane din Polonia și Franța, el crede absolut că războiul va fi sigur cîștigat contra Rusiei. Chiar așa fiind, totuși procedeul era greșit pentru următoarele considerații:

a) România este o țară mică, iar Rusia este o țară foarte mare; raportul de mărime impune o condescendență;

b) Ultimatumul dat cu 24 de ore înainte de începerea operațiunilor nu putea aduce remedieri în situația strategică a frontului rus; acest fapt trebuia să-l știe generalul Antonescu”.

De acum încolo, manuscrisul rămas de la fostul ministru de Război, generalul Constantin Pantazi, intră într-o zonă mult mai complexă și mai complicată, care a dat multă bătaie de cap istoricilor militari și istoricilor, în general, zonă temporală presărată cu un noian de evenimente legate de cel de-al doilea Război Mondial, multe dintre acestea neelucidate complet (sau eronat prezentate) nici pînă în zilele noastre. Mă refer aici la unele acțiuni de război (mai ales la cele controversate: Tighina, Cotul Donului, Stalingrad), la unele aspecte generate de organizarea administrativă a Basarabiei, după cucerirea acestei provincii românești de către Antonescu: problema luptei cu partizanii ruși, și, nu în ultimul rînd, întîmplările legate de deportarea evreilor. Ce să mai vorbim de nebuloasa lui 23 august 1944, care plutește și astăzi peste Cartea de Istorie a României!

Cum autorul acestui Jurnal – document ce nu a avut pretenția de a prezenta în mod exhaustiv problematica războiului, cu tot cortegiul ei de drame și trăiri imposibile, rezumîndu-se, în principiu, la corelația dintre evenimentul notat și personalitatea Mareșalului, cu atît mai mult, eu nu am dreptul să mă hazardez într-un perimetru ce depășește limitele cărții comentate. Cunoaștem cu toții că, de-a lungul celor 75 de ani de la terminarea celei de a doua conflagrații mondiale, au apărut sute și mii de tomuri închinate acestui eveniment negru din viața omenirii. Istorici, foști mari comandanți de oști de pe front, memoraliști, oameni de stat etc., s-au avîntat în cîmpul încă minat al descrierii celui de-al doilea Război Mondial, reușind – mai mult sau mai puțin – să reînvie atmosfera belicoasă a timpului respectiv.

Întorcîndu-ne la ,,oile noastre”, eu sînt bucuros că, citind această carte, de fapt, un Jurnal de front, pot formula opinii cu privire la conținut, mai ales că întregul eșafodaj al lucrării este sprijinit de marea personalitate a Mareșalului Ion Antonescu, poate cea mai controversată persoană publică a României Secolului XX. Din principiu, știu că e foarte tentant, dar și foarte periculos, să scrii despre oameni politici și de stat precum a fost Ion Antonescu. În situația de față, ne prevalăm de subterfugiul asigurat de un jurnal original, scris de un ostaș din apropierea imediată a Mareșalului, în totală cunoștință de cauză a veridicității evenimentelor relatate. Să nu omitem un lucru esențial, anume că, pe timpul scrierii acestui Jurnal, aflat în detenție pe viață (unde a și murit după cîțiva ani de la condamnare), nu avem nici cea mai infimă bănuială că generalul Constantin Pantazi l-a conceput pentru a fi publicat. De aici vin întrebările și răspunsurile pe care și le-a permis autorul Jurnalului, ceea ce nouă ne dezleagă mîna și pixul (mă rog, tastatura calculatorului) să dăm frîu liber judecății acestui general, feriți de încălcarea celei mai stupide legi date vreodată în România.

Atenție, paginile următoare din Jurnal vor părea mai incandescente decît aerul din București, care fierbe la 50 de grade, la nivelul asfaltului!

(va urma)

GEO CIOLCAN