Desigur, nu se mai așteaptă nimeni la o zi de 23 august ca pînă în anul 1989, cînd semnificația acestei zile era ridicată la rang de importanță națională, fiind chiar Ziua Națională a României socialiste. Totuși, cred că noua ,,democrație” implementată după decembrie 1919 – cu toate meandrele și forțările ei nenaturale și neadecvate pentru o țară ca România – nu poate anula o zi din calendarul unei Națiuni și nu poate șterge cu buretele ipocriziei transfrontaliere o zi care a rămas în Istorie ca o bornă de hotar despre care Cartea Nației nu a consemnat încă ultima pagină.

Plecînd de la acest considerent, am dorit să marchez evenimentul printr-o scriere mai aparte, inspirată de apariția, de curînd, a unei cărți cu un conținut determinat într-un mod intrinsec de evenimentele de la 23 august 1944, dar, mai mult, cartea – în afară că face multe referiri la desfășurarea războiului în perioada 22 iunie 1940 - 23 august 1944 – este centrată pe creionarea personalității conducătorului Statului Român la acea vreme, Mareșalul Ion Antonescu. Cartea (care, de fapt, este transcrierea mai multor caiete-jurnal scrise în timp ce fostul colaborator al Mareșalului se afla la închisoare, după „Procesul Marii Trădări Naționale”, din 1946) ,,Cu Mareșalul pînă la moarte” este semnată de generalul Constantin Pantazi – un apropiat al Mareșalului, ministru de Război între anii 1942-1944.

Despre Mareșalul Ion Antonescu, în cele peste trei sferturi de veac de la împușcarea acestuia în ,,Valea măslinilor” din fortul Jilava, s-au scris mii de volume (istorice, amintiri, jurnale, romane, corespondență, stenograme ale ședințelor de Consiliu de Miniștri etc.), toate axate pe documente și pe fapte mai mult sau mai puțin verosimile (sau determinante în hotărîrile cruciale inspirate de Mareșal), încît, acum, în această aglomerare de titluri cu greu se mai poate strecura o nouă versiune a vieții și activității Mareșalului Ion Antonescu. Astfel am crezut și eu pînă în momentul în care am avut în mînă cartea ,,Cu Mareșalul pînă la moarte”, pe care am citit-o cu pixul în mînă, tematica acesteia necesitînd fixarea informațiilor într-o anumită paradigmă, cea a reprezentării realității nu ca pe un efect de reflectare artificială, ci ca pe o trăire aievea în același miez esențial al problematicii determinată de purtarea unui război de anvergura celui de-al doilea Război Mondial. Dar, dincolo de tematica generoasă pe care o deschide desfășurarea unui 

război, cartea generalului Constantin Pantazi ne introduce pentru cîțiva ani – cei mai grei ani ai României jumătății de Secol XX – în bula intimă a Mareșalului Ion Antonescu, făcîndu-ne părtași și martori activi ai trăirii și morții acestui destoinic soldat al Armatei Române.

După ce, prin Decretul Regal din 1 iunie 1946, generalului Constantin Pantazi i se comută pedeapsa la moarte cu munca silnică pe viață, acesta este închis la Văcărești (acolo unde scrie și acest jurnal, transmis afară cu mare greutate), după care este transferat la Aiud, apoi la Rîmnicu Sărat, unde își află sfîrșitul în ianuarie 1958. Memoriile pe care le avem în față au fost scrise pe caiete separate, la cîteva luni de la proces. Așa cum remarcă și prefațatorul ediției, Adrian Pandea, ,,intenția lui Pantazi a fost să scrie o carte despre Mareșal, ceea ce îi părea ca o datorie de onoare față de cel recent dispărut, în acest mod putea totodată să justifice participarea sa la guvernarea Antonescu și să răspundă la acuzațiile care îi fuseseră aduse”. Cartea de față ne arată că istoriografia românească mai are multe file albe, în special în perioada cu multe implicări și cu impact pe termen lung asupra României, fiind vorba de anii 1940-1944.

Pentru a ne concentra asupra perioadei amintită mai sus, a cărei interpretare a dat multă bătaie de cap istoricilor români, propun să nu stăruim pe prima parte a Jurnalului, care descrie – cu învățămintele de rigoare – scene din activitatea lui Ion Antonescu în Războaiele Balcanice, în primul Război Mondial, unde personalitatea viitorului mareșal se conturează cu prisosință. Un exemplu singular ne demonstrează faptele de arme ale locotenent-colonelului Ion Antonescu, atunci cînd, la trecerea Dunării de către trupele Armatei Române, în august 1919, în drum spre Budapesta, spre a opri ascensiunea Republicii Sovietice Ungare a lui Bela Kun, decorîndu-l cu Ordinul ,,Mihai Viteazul”, regele Ferdinand i s-a adresat astfel: ,,De mult am vrut să-ți răsplătesc meritele dumitale, oferindu-ți acest distins semn al vitejilor. Eu, Regele țării, știu mai mult ca oricine cît de mult îți datorează dumitale România Mare”.

Într-o pagină din carte, înglobînd un buchet de trăsături de înaltă ținută, autorul ne arată substratul genetic al acestor trăsături prin următoarea descriere: ,,peste tot fiind animat de patriotism și avînd o credință neșovăielnică și imensă în viitorul neamului românesc (...) prin acest substrat sufletesc poruncitor se deosebește el fundamental de semenii săi care au responsabilități față de superiorii lor, deci răspundere limitată; răspunderea lui Ion Antonescu fiind aceea a unei misiuni de la națiune, el o simte impertivă, înlănțuită în manifestările națiunii și, evident, mai ales în momentele de însemnată desfășurare a energiei naționale. El o vede ca o răspundere nelimitată”. Această suscintă caracterizare poate fi comparată cu un adevărat crez de viață al lui Ion Antonescu.

În timp ce în Europa apele politice se tulbură, caporalul Hitler pregătind aruncarea lumii în foc, jocurile politice din România pun în balanță acțiunea camarilei regale cu Garda de Fier, stratagemă în care este atras și Ion Antonescu, firea lui radicală mulîndu-se pe anumite percepte de tip legionar care, mai tîrziu, aveau să producă o ruptură iremediabilă între cele două orientări de strategie politică românească. Sub imperiul urii și al răzbunării legionare, cad asasinați oameni de frunte ai politicii și culturii românești: I.G.Duca, Armand Călinescu, Virgil Madgearu și Nicolae Iorga, situații consemnate în memoriile generalului Constantin Pantazi și analizate în joncțiune cu reacția lui Ion Antonescu.

Germania lui Hitler declanșase a doua mare conflagrație mondială, țările Europei cădeau ca popicele în fața tăvălugului german, România – prin conjunctura creată – se pregătea de luptă. La începutul lunii iunie a anului 1940 (fără a preconiza dezastrul de la sfîrșitul lunii), Ion Antonescu îl întreabă pe Constantin Pantazi ,,dacă Armata Română poate rezista rușilor și cît timp cred eu această posibilă rezistență”, la care, cunoscîndu-și bine misiunea, viitorul ministru de Război al guvernului Antonescu răspunde: ,,Se poate rezista pe Nistru 48 de ore, mai slab sînt la Bugaz, post unde se pot debarca tancuri”. La despărțire, Antonescu i-a spus: ,,Este absolut nevoie să fii tare la Bugaz și să ai rezerve cît mai multe ca să poți face față unei debarcări pe Marea Neagră”.

Numai că doar bunele intenții și planurile de pe hartă nu pot concretiza întotdeauna victoriile, în cazul de față raportul de forțe era net în favoarea vecinului de la Răsărit. În cazul unui atac al Rusiei, România îi opunea doar 21 de divizii dispuse pe o linie întărită cu lucrări neterminate, pe traseul: Limanul Nistrului, Nistru   pînă la Orhei, Ceaga, regiunea păduroasă Dealul Mare, Strunga, Tîrgu Neamț – constituite în două armate, sub comanda generalilor Ciupercă și Iacobici. În acest loc apare o însemnare care poate configura atitudinea României de a abandona ideea rezistenței armate. Iată ce notează autorul jurnalului: ,,Pe la începutul lui iunie (1940), Regele a vrut să-i dea comanda lui Ion Antonescu, însă s-a răzgîndit, mai ales că, probabil, adoptase ideea părăsirii fără luptă a Basarabiei, în cazul atacului rus”, după care Pantazi continuă, în mod surprinzător: ,,Totuși, ordinele primite la unități prevedeau primirea bătăliei pe Nistru, deci rezistență fără gînd de retragere”.

Paginile din caietele următoare conțin descrierea dramei României după ultimatumul adresat de Rusia la 26 iunie 1940, de acum încolo figura și acțiunile lui Antonescu căpătînd proporții mult mai vizibile, pe măsura implicării acestuia în conducerea destinelor Țării, ceea ce ne înlesnește nouă descoperirea altor fațete ale unei biografii mult controversate. De pildă, la pagina 102, autorul ne face o dezvăluire șocantă (menționînd că o știe de la Mareșal, pe cînd se aflau închiși în URSS, la Galițin), anume că ,,la 2 iulie 1940, domnul Tătărescu (prim-ministru la acea dată – n.a.) dă oficial semnalul schimbării politicii externe a României, denunțînd garanțiile engleze asupra integrității teritoriului țării și oferind Germaniei un tratat de amiciție perpetuă pe timp de 50 de ani. Am auzit spunîndu-i-se acestui tratat, de amiciție veșnică...”.

În această avalanșă de schimbări, în contextul demisiei cabinetului Tătărescu și propunerii unui guvern condus de Ion Gigurtu, iese la suprafață comportamentul vulcanic al viitorului Mareșal, cînd acesta înmînează Regelui Memoriul intitulat ,,Pe marginea prăpastiei”, în care face un aspru rechizitoriu asupra activității regale de la revenirea lui Carol în țară. Rezultatul: Ion Antonescu este închis la Mînăstirea Bistrița! Bineînțeles, atunci cînd situația devine și mai critică, după Diktatul de la Viena descris astfel de Constantin Pantazi: ,,O conferință de arbitraj germano-italiană are loc la Viena, care obligă România să-și dea consimțămîntul la o dureroasă ciopîrțire a Ardealului, pe care domnul Giugurtu pretinde că a fost silit să o primească sub amenințarea pierderii complete a Ardealului și a ocupării Moldovei”, Regele îl aduce la Palat pe Ion Antonescu, însărcinîndu-l cu formarea unui guvern național, dîndu-i puteri depline de conducere.

Ascensiunea lui Antonescu pe scena politică a României și situațiile în care se implică vor contribui mult la formarea caracterului de om puternic, sigur pe el, cu momente în care hotărîrile și ordinele care emană de la persoana lui – unele chiar în momente de frustrare – au putut determina soarta unui război și viitorul unei țări. Despre unele dintre aceste momente cruciale din viața și activitatea Mareșalului vom afla răsfoind, în continuare, ineditul Jurnal al generalului Constantin Pantazi.

Cînd septembrie 1940 îl găsește pe Antonescu șeful guvernului și Conducătorul Statului cu puteri depline, responsabilitatea și implicarea poartă pecetea destinului, jurnalul proaspătului numit subsecretar de stat la Ministerul de Război explică starea Conducătorului: ,,Totdeauna el a crezut că are o misiune, care pînă acum îi venea numai pe cale transcedentală; acum îi vine și real de la Națiune prin Rege, cu voința Regelui mai presus de voința lui. Credința lui mistică în misiunea ce o are este acum împărtășită de credința tuturor românilor. Granițele țării sînt prăbușite; la clădirea granițelor României Mari el a luptat în 1913, în 1916-1918 și în 1919-1920, începînd din 1916 avînd într-adevăr un rol de primă importanță. Cînd s-au prăbușit granițele țării, s-au prăbușit granițele lui (superbă metaforă a exploatării unei situații tragice! – n.a.). De aceea, prima și marea lui misiune consta în refacerea granițelor”.

După o serie de modificări la nivelul ministerelor și a conducerii țării, care s-au lăsat cu demiteri pentru cei care au cedat Basarabia fără luptă, ajungem la prima întîlnire a Conductorului Statului cu Adolf Hitler (noiembrie 1940), punctată astfel în jurnal: ,,Apoi a luat drumul Berlinului. Fabricius, ministrul Germaniei, în tren i-a spus lui Antonescu că s-a stabilit un protocol la Berlin și că în baza acelui protocol îl roagă să nu pună în discuție chestiunea Transilvaniei. «Atunci n-am ce să caut la Berlin. Eu merg să mă înțeleg cu Führerul și voi pune toate problemele neamului românesc. Dacă însă nu se poate vorbi de Transilvania, eu nu merg la Berlin. Te rog, comunică». Domnul Fabricius a avut o convorbire cu Berlinul din vagonul special amenajat și Ion Antonescu a mers la Hitler”.

Hotărît să scape țara de putregaiul corupției și al neputinței partidelor politice de a-i fi partenere loiale, Antonescu află în Garda de Fier ceea ce credea că va fi salvarea țării. Pentru că acest capitol a fost tratat și interpretat în variante duble în lucrări istorice de sine stătătoare, în cazul de față ne vom opri doar la cîteva momente care completează caracterul complex al Mareșalului, la el hotărîrile și măsurile radicale izvorînd din convingerea că numai astfel își poate îndeplini misiunea de salvator al țării. După ce, la 6 octombrie 1940, are loc în Piața Națiunii din București o întrunire legionară de mari proporții, cu legionari în uniformă, prilej cu care Horia Sima este proclamat comandantul Gărzii de Fier, iar generalul Antonescu, șeful Mișcării Legionare – după măcelul de la Jilava (26-27 noiembrie 1940), cînd legionarii au împușcat 64 de deținuți politici, printre care generalul Gheorghe Argeșanu, fost ministru de Interne și prefect al Poliției Capitalei, generalul Gabriel Marinescu, fost prim-ministru și comandant al Corpului II Armată, generalul Ion Bengliu, fost șef al Jandarmeriei, procurorul general Radu Pascu, prim- președinte al Curții de Apel, Victor Iamandi, ziarist și om politic român, de mai multe ori ministru, iar la Prefectura Poliției au fost executați Mihail Moruzov (fost șef al Serviciului Secret), inspectorul Ion Panova și alții – între Ion Antonescu și Garda de Fier a intervenit o ruptură tot atît de radicală cum fusese și coabitarea.

Înainte de acest episod trist din Istoria României interbelice, starea de încordare dintre cele două entități atinsese un punct critic de la care putea fi zărită proiecția mîrșavelor asasinate. Pentru o edificare mai plastică (autorul Jurnalului nu a reușit – sau n-a dorit – să extindă anumite aspecte) redau dintr-o altă lucrare – ,,Antonescu Mareșalul României și războaiele de reîntregire”, de Iosif Constantin Drăgan, publicată la ,,Centrul European de Cercetări Istorice” – Veneția, replica Conducătorului Statului la amenințările lui Horia Sima, cum ar fi aceasta: ,,Să nu uitați că este regim legionar, legionarii au întîietate, ei trebuie ascultați întîi și asupra lor să se îndrepte toată grija părintească...”.  Iată o mostră de răspuns care atestă starea de spirit în care se afla Ion Antonescu: ,,Aveți teamă că Generalul Ion Antonescu vrea să salveze vechile concepții și încearcă să acopere pe marii vinovați. Profundă eroare și nemeritată ofensă! Generalul Ion Antonescu vrea ceea ce vreți și dumneavoastră, însă cu altă metodă și în ritmul pe care îl reclamă înțelepciunea. Nu se poate dărîma totul. Generalul Antonescu va realiza tot ceea ce inima dumneavoastră tînără dorește, ceea ce sufletul dumneavoastră de bun român visează. Dar nu vrea să dărîme și să reclădească decît cu experiența unui om care a trăit și meditat profund cauzele ce au provocat marile catastrofe sociale, azi și în toate timpurile ... Dacă sînt două poliții, două justiții, două concepții și două conduceri politice și economice, dacă toți se amestecă, dacă toți ordonă și toți intervin, probușirea va veni vertiginos”.

Reîntorcîndu-ne la Jurnalul generalului Constantin Pantazi, constatăm eșecul total al Generalului Antonescu de a face casă bună cu extremiștii naționaliști ai Gărzii de Fier, ceea ce conduce la ordinul din 21/22 ianuarie 1941 și la reacția Armatei pentru a pune capăt rebeliunii legionare. Cu pierderi omenești și cu un mare deranj național, dincolo de doctrine și partide politice, s-a demonstrat lipsa de convergență dintre gîndirea de ostaș bătrîn a generalului Antonescu și acțiunile radicale, bazate pe arma răzbunării, ale Gărzii de Fier. Încrederea acordată acestei facțiuni politice de către Ion Antonescu, într-un moment tragic pentru Țară, nu a fost răsplătită cu moneda corespunzătoare.

Din Jurnal, legat de rebeliunea legionară și de înăbușirea acesteia,vom atrage atenția asupra a două însemnări, cu învățămintele de rigoare pentru fiecare în parte. Prima – pe cînd Antonescu medita asupra luării unei atitudini concrete: cum este mai bine pentru a avea liniștea țării – să se despartă de legionari sau să facă o împăcare? Să întrebuințeze forța sau nu? Care va fi atitudinea Germaniei, cunoscînd faptul că partidul naționalist german susține Garda și o dorește la conducere în România, Generalul Hansen, șeful Misiunii militare germane în România, vine la Conducător și-i raportează: ,,Domnule general, armata germană din București vă stă la dispoziție pentru stăpînirea situației”. Cum reacționează Antonescu? Doar în stilul lui, cum putea altfel? ,,Domnule general, dacă neamul acesta al meu nu este capabil singur să-și pună ordine la el în casă, mai bine să piară. Îți mulțumesc dumitale și arată-i mulțumirile mele și Führerului, însă n-avem nevoie de ajutor german și aici”. Cea de-a doua constatare este cea a autorului care, referitor la masacrele de la Jilava executate de către legionari, reflectează: ,,În fapt, și Ion Antonescu își avea vina lui în aceste execuții, pentru că a îngăduit paza legionară într-o închisoare militară. El spunea că Horia Sima își luase obligația și dăduse garanția că se va executa o pază legală; este o explicație care însă nu înlătură răspunderea”.

Această ,,apostrofare” a lui Anto­nescu de către autor este o cale prin care se dă mai multă credibilitate acestor însemnări, risipind în mare parte ideea de subiectivitate din partea generalului Constantin Pantazi.

(va urma)

GEO CIOLCAN