
- 02-04-2021
- 0 Comentarii
- 317
- 2
Chiar și
pentru epigramă e greu să-și stabilească traseul periplului în zona politică:
încotro s-o ia? La stînga, la dreapta, nici ea nu știe, că azi
stînga
poate s-o ia spre dreapta și dreapta spre stînga și-atunci o
ia în circuit? Că, vorba aia
Nici în
trocul de putere
Jocul
românesc nu piere
Și-uite-așa se urcă treapta
Și pe stînga, și pe dreapta.
Pentru că
Politica
de azi ne-nvață
Cu-orientările
firești
Că
drumu-i mult mai drept în viață
Cînd știi
unde s-o cotești.
Să plece
cu stîngul, cu dreptul… dar dacă dă cu stîngu-n
dreptul sau cu dreptu-n stîngul? S-o ia pe jos, peste dealuri,
peste văi, sau pe sus, din vreun elicopter SMURD să aibă perspectivă și viteză…
că adevărata pandemie nu e Covid 19, ci însăși politica, ea a cuprins tot ce
mișcă-n țara asta, rîul, ramul și sufletele noastre. De fapt,
însăși politica s-a îmbolnăvit de microbii aduși din alte țări „surori” care
ne-au atras (ne-au propus cu multă bunăvoință) să intrăm în UE cu prețul
distrugerii realizărilor noastre, cu jecmăneala bogățiilor solului și
subsolului, cu acceptarea umilinței de colonie. Fără să vreau, am răsfoit
volumul cu expresii și citate celebre și am găsit cuvintele lui Ulpianus
- Actus est jus agendi vel jumentum vel vechiculum – Actus e dreptul de
a mîna vite sau a trece cu trăsura pe drumul altuia, ca un
stăpîn.
Din Estul milenar în care
Se succedară hani și țari
Veghea ieri „Fratele” cel mare,
Iar azi, „Surorile” mai mari.
Și nu numai ele, ci și „clocitorul” de peste
Ocean, care și-a
făcut cuib pe coșul casei noastre, ca la o adică să-i dea mai ușor foc.
Noi de
nădejdi am fost cuprinși
Cînd țara
fost-a la răscruce
Și-apoi cu toții-am fost împinși
Pe-un
drum ce nu știm unde duce.
Și domnii foști, din funcții
mărișoare sau mai mici, nu s-au lăsat duși, au avut rolul lor
Figură printre impostori,
Cu funcții date din oficiu,
Dat jos pe scara de valori,
El urcă scara de serviciu.
Și epigrama noastră, neastîmpărată,
dansează-n poante sau în bocanci, cum poate și ea, după cum e terenul, alteori
stă după colț, pîndind cu săgeata-n arc. Dar tot ea
incită spiritul și-l face să tresară și nu e mai puțin valoroasă dacă nu
produce rîsul, ci e doar ironică, satirică sau impulsionează gîndirea
tot mai comodă a românului dedat la inactivitate. În fond, epigrama tot
epigramă rămîne, dar, unde se duce, unde se-ntoarce, tot de politică
dă și de hoție. Pînă și rîsul e furat de
parlamentari:
De-aleși
nu poți să zici nici pîs,
Deși pe
umoriști îi fură
Că-n
Parlament se fac de rîs
Și le ia pîinea de la gură.
Totuși, trebuie să recunoaștem
Politica
de azi e un calvar
Că prea
gălăgioasă-a devenit
Și astfel nici un domn parlamentar
Nu poate
să mai doarmă liniștit.
Să nu uităm că vin alegerile
Cum azi politica o cere,
E clar că domnii barosani
Dau bani să capete putere,
Putere să se-ngroape-n bani.
Iar tinerii care au mai rămas în țară
acuză direct:
Promiteți
marea și cu sarea
Furați
la vot, prefaceți scorul
Și ne cuprinde-ngrijorarea
Că
ne-ați furat și viitorul.
Și tinerii nu sînt naivi, au
înțeles care va fi rezultatul și se pronunță cu privire la Guvern:
Perfid,
ne ia cu binișorul,
Promite
iar cum a promis,
Dar cum
să nască viitorul
Cînd chiar
prezentul e ucis?
Ce să mai spunem de listele cu
votanții? Iată ce spune unul dintre ei:
Deși
deasupra-mi cresc lăstarii
Și sînt schelet, mă doare-n cot!
Îi duc de nas
pe toți groparii
Și mă prezint din nou la vot!
În fond, e și acesta un respect față
de strămoși. Dar
Te
minunezi cum procedează boșii,
Clamînd că,
din patriotism fierbinte
Și din respect evocă și strămoșii:
Îi cheamă să voteze din
morminte.
Oare se
pot compara cei care sînt azi în fruntea țării cu glorioșii noștri voievozi?
Cu sabia
condus-au țara,
Dușmani
în luptă-au doborît,
Dar cei
de azi conduc ca fiara
Cu
foamea de avere-n gît.
Și toți ne întrebăm ce se poate face cu acești
prădători care
se perindă nestingheriți
la putere, fiind mereu pe listele de vot…
Cu
lefuri cît am eu pe-un an,
În funcții de le-aduc prinosul,
Se țin
cu dinții de ciolan
Cum cîinii țin
în labe osul.
Ei, aici
e-aici! Problema asta cu „osul” le stîrnește
îngrijorare:
Cu ochii
sînt pe maidanezi mai toți
Acei
ce-n funcții urmăresc doar banul,
Se tem,
ca buni cunoscători de hoți,
Să nu
le-nșface vreun dulău
ciolanul.
Dar, n-aveți grijă! Ei știu să se
descurce:
Un
maidanez primi drept hrană
Un os
și-l prinse-n zbor golanul;
Un
candidat veni în goană
Și-i înfășcă, pe loc, ciolanul.
Și astfel
Colacul
azi le umple sacul
Doar
profitorilor din clică:
Cu cît mai
mare-și fac colacul,
Coliva
noastră e mai mică.
Realitatea demonstrează că epigrama
are dreptate:
Vin
alegeri în alai,
Candidații-și
cată vad,
Cei
votați trăiesc ca-n Rai
Transformînd o
țară-n Iad.
Vom fi din nou păcăliți și tot nu
ne-nvățăm minte:
Aleșii,
repetînd sloganul,
Promit
orice, la cacealma
Că limba
spune ce vrea ea,
Da-n cap
le stă înfipt ciolanul.
Și, deși am spus și încă susțin că
jurnalistul, ca și epigramistul, scormone realitatea, e bine să nu fim naivi:
și presa poate fi cumpărată!
Cîntul
păsării măiastre
Nu aduce
azi venituri:
Ciocul
mic al presei noastre
Ciugulește
mari profituri.
Atunci
epigrama s-a gîndit la o soluție:
Demagogia, azi, perfida,
Se ia în Parlament ca SIDA,
Deci să se pună, preventiv,
La microfon, prezervativ.
Solidaritatea de clan le dictează
marilor profitori să păstreze secretele
Dup-același
vechi tipic
Toți
corupții-au hotărît
Să-și
păstreze ciocul mic…
Uită că,
de fapt, au rît!
Nici
corbul nu atacă alt corb decît dacă e în agonie
Drept
reciprocă apărare,
Mai toți
corupții tac chitic –
Cu cît e gușa
lor mai mare,
Cu-atîta
ciocul e mai mic.
Epigrama
a marcat și măsuri preventive exagerate din moment ce se gîndesc
chiar și la Cloșca cu puii de aur pe care au jecmănit-o
Corupții fără Dumnezeu
O-ndeamnă, dup-un vechi tipic,
Chiar și pe Cloșca din muzeu
Să-și țină, dracu’, ciocul mic!
Multe
înghite epigrama asta – și bune, dar, mai ales, rele – și le rînduiește
în patru rînduri cu prozodie clasică. Totuși, ceva îi stă în gît ca o
otravă. Știa ea multe despre Ardeal – Transilvania noastră eroică, unde românii
fără drepturi, umiliți secole de-a rîndul de
ocupanții unguri și de cei imperiali, și-au păstrat neamul, limba, credința,
tradițiile strămoșești. Și în acest Ardeal…(apropo! Această denumire nu e de
origine maghiară, cum susțin cei interesați, ea provine din vechime, din
substratul autohton traco-geto-dacic al limbii române. La fabulistul Fedru,
trac la origine, se întîlnesc cuvintele ardelio, ardalio
și hardalio, -onis, iar la epigramistul Marțial, ardelion
cu sensul de „bărbat care face impresie”) într-o zonă locuită, azi, în
majoritate de unguri, după ce au asimilat o parte din români, iar altă parte
s-a văzut nevoită să plece, nu se respectă Constituția României. Dar să-l
cităm, mai bine, pe patriotul român, de origine maghiară, Hajdu Gyözö. După
’90, „liderii UDMR neglijează în mod rușinos, la toate manifestările /…/
simbolurile României, ale națiunii române, abordînd doar
tricolorul ungar roșu-alb-verde și intonează exclusiv imnul național al
Ungariei” (CERTITUDINEA, nr. 74). Nu s-au împăcat nici astăzi cu gîndul că
în pămîntul acestei țări sînt rădăcini de români, nu de maghiari. Și cei din fruntea României
ce atitudine au? Dacă și-ar manifesta poziția de conducători ai românilor
cărora le aparține această țară, așa cum o fac maghiarii în țara lor și extind
acest comportament și în zona din inima Ardealului, defilînd cu
drapele ungurești pe pămînt românesc, ar simți și românii că au
și ei aleșii lor și acolo, în zonele dominate de unguri, românul nu s-ar mai
simți străin în țara lui. Ce au zis sus-pușii noștri cînd
maghiarii au declarat zi de doliu în ziua Trianonului, cînd la
manifestările lor au venit aici, în România, potentați de cel mai înalt grad?
Au făcut urechea toacă. De ce? Pentru că interesul poartă fesul și trădează
interesele țării făcînd alianță cu ei. Și cei care-și apără
cel mai bine interesul cu tenacitate, diplomație, pîndind momentul
ca vulpea la coteț, sînt cei de la UDMR. Și partidele românești, așa-zise de stînga sau
de dreapta, și-i fac aliați cînd unii, cînd alții pentru
a accede la putere și pentru a fi votate legile care le convin, deși UDMR-ul,
acceptat ca partid în Parlament, nu e partid politic, ci „partid” etnic servind
interesele maghiarilor. Epigrama românească nu crede că potentații noștri nu
știu că
Fie-i lauzi, fie-i critici
Nu spera să-i ai amici
Că prietenii politici
Nu-s prieteni, ci complici.
ELIS RÂPEANU
-2.7 C