Mi-e dor de Gabriel Fătu

Cu mulți ani în urmă, pe atunci tînărul actor Gabriel Fătu venise la Dan Diaconescu să îi propună un serial care se numea, pare-mi-se, ,,Nu te supăra, frate!”. Afacerea era un fel de șușanea interactivă în care Gabriel Fătu intra în legătură telefonică cu diferite persoane, multe dintre ele niște curviștine patentate sau adolescente aflate la începutul carierei, le făcea să-și mărturisească păcatele și, la sfîrșit, le zicea: dă, repede, pe OTV și vezi cu cine ai vorbit. Uneori, îi cădeau în plasă și bărbați cu funcții mari care aveau ocazia să bage adînc laba în caraimanul statului. Și el le zicea: vezi că s-a prins Procuratura de învîrtelile tale. Urcă-te în primul avion și întinde-o cît mai ai timp. Și la sfîrșit, dă pe OTV... Iar Dan Diaconescu, băiat deștept, măcar că era născut la Caracal, s-a prins că din tîmpenia lui Fătu puteau ieși bani cu nemiluita, întrucît și proștii de români se bălăbăneau încoace și-ncolo prin țară cu nemiluita. De fapt, șușaneaua, vă dați seama, nu țîșnise chiar din capul Fătului, o ciupise și el de la americani, că nouă nu ne-ar fi dat prin minte așa ceva, doar că, acolo, se foloseau numai actori profesioniști. Din păcate, CNA-ul americanilor se prinsese de treabă și le închisese mustăria pe motiv că prea miroase a calomnie. Prin urmare, șușaneaua lui Fătu și Diaconescu, o specie televizionistă cu profil satirico-umoristic antrenant, avusese succes încă de la primul episod, fiindcă viza moravurile și năravurile societății românești post-decembriste cu bețivani și politicieni hoți, psihopați și analfabeți, sau cu puștoaice nubile, alegînd să-și trăiască viața voluptos și trepidant. Pe scurt, toate zoaiele pe care așa-numita democrație le scosese la iveală. Desigur, telespectatorii se bucurau, căci, iată, apăruse cineva care să-i arate cu degetul pe nenorociții ăștia de tot felul, căci așa sîntem noi, românii, ne e frică să ne mișcăm. Bem cîteva beri și spargem semințe la domiciliu, așteptînd ca alții să ne facă războaiele și revoluțiile sau să ne dea zăpada din față blocului. Și, în consecință, poate văzîndu-se în pielea eroilor lui Gabriel Fătu, mulți credeau că atinseseră deja mult dorita celebritate. Ca în vremea lui Caragiale, dar atunci lucrurile se petreceau taman invers. Mitocani și curviștine de tot felul, posesori ai unui grad de prostie, care s-au dus la teatru, să vadă ,,O noapte furtunoasă”, și au început să fluiere și să bată din picioare, căci s-au recunoscut sub chipul unor caraghioși precum Veta, Zița, Chiriac și jupîn Titircă. Și, neconvenindu-le, l-au acuzat pe Caragiale de imoralitate, cerînd scoaterea piesei de pe afiș. Noroc cu Titu Maiorescu care a sărit în apărarea maestrului, susținînd că el nu vizase pe cineva anume, ci prezentase niste tipologii, și dacă unii spectatori se recunoscuseră în acele personaje caricaturale, era numai vina lor, niște gherțoi și tîrfulițe de doi bani, și că, la urma urmelor, comedia și satira, în afară de amuzament, au și un rol moralizator-educativ.
Iată doar o scenă de viață prezentată de Gabriel Fătu în emisiunea lui. De data aceasta, omul s-a dat drept doctorul care asistase o muiere la naștere. O sună și o roagă să-i spună numele tatălui micuțului, fiindcă uitase să îl treacă în hîrtiile lui. Și aia dă un nume. Nu, cucoană, zice Fătu, vreau numele real al tatălui. Și aia, ca proasta, dă alt nume. Cum, cucoană, copilul nu e al tatălui care îl crește? Păi, ce importanță mai are, zice tuta, din moment ce prostul ăla îl iubește ca pe fiul lui? Păi dacă-i așa, ia telecomanda și dă repede pe OTV...
Dar, după ce s-a consumat legiuita lună de miere, au început să se vadă primele fisuri în serialul de succes al perechii Fătu-Diaconescu, în sensul că prea funcționau telefoanele alea fixe (încă nu apăruseră mobilele), care nouă ne scoteau peri albi, și prea se nimereau acasă muierile alea, degrabă doritoare de curvăsării, și proaste peste firea omenească. În schimb, aveau niște voci ca la mama lor, numai Vasilica Tastaman și Rodica Tapalagă, în zilele lor de glorie, niște miorlăite și provocatoare, dicție, amplitudine și respirație - dacă înțelegeți ce vreau să spun...
Simpatica judecătoare Judy
... Și după ce a dispărut Gabriel Fătu din grila de programe de la OTV, ca toate lucrurile, pe lumea asta, care au un sfîrșit, după cum au și un început, nu spun că, într-o seară, am dat peste canalul ,,CBS Reality”? Acolo am descoperit-o pe simpatica judecătoare Judith Sheindlin (n. 1942), care se străduia să afle chichirezul unor pricini mărunte - violențe de tot felul și divorțuri, părăsiri de domiciliu și adultere, mici hoții și capete sparte, neînțelegeri și violențe asupra animalelor - și să împartă dreptatea după lege. Pe scurt, niște găinării în toată regula, care nu reclamă asistența vreunui avocat, fie și din oficiu. Dar Mrs Judy, joc de cuvinte oscilînd între un hipocoristic de la Judith și o aluzie cu nuanță diminutivă la profesia ei, este o profesionistă de clasă și cu frică de Dumnezeu, care se conduce după principiul ,,Audiatur et altera pars”. Și abia după ce pune faptele cap la cap, dă o sentință blîndă, urmărind, de fapt, îndreptarea păcătosului, nu distrugerea lui.
Ca în episodul acela din 1996 cu o familie de albi care se învecina cu niște negri. Albii aveau un cățel, iar negrii un băiețel (rostul rimei este să suplinească lipsa armoniei dintre cele două familii). Într-o zi, cotîrla îl mușcă pe băiat. Înfuriat, tatăl negru năvălește peste mama albă, și începe să o înjure cu cățel cu tot. De frică, femeia îi dă cu spray în ochi. Ăla zbiară de usturime și se pune pe amenințat, iar asta țipă și sparge geamurile. Negresa aude scandalul și dă buzna și ea peste femeia albă, acuzînd-o că nu își leagă cîinele, ba îi mai fură și bărbatul (negrii excelează prin faptul că sînt mai dotați decît albii, insistă aceasta asupra chestiunii). În cele din urmă, părțile cheamă Poliția care, constatînd că pricina nu e de resortul ei, o trimite mai departe la tribunal. Și uite-i tuspatru în fața judecătoarei. Prima ia cuvîntul femeia albă, care susține că vecinul negru a intrat peste ea în casă cu gîndul să o ucidă. Apoi, a năvălit și nevasta neagră, care a acuzat-o că vrea să se dea la bărba-su. În concluzie, cere daune morale și materiale de cîteva mii de dolari. Apoi, se dă cuvîntul negresei, care, normal, susține altceva. Anume că vecina albă îi tot făcea zîmbre soțului (v-am spus de ce), în sensul că tot ieșea despuiată la fereastră și se hlizea ca o maimuță... Nu-i adevărat... Gura!... În consecință, cere și ea daune, fiindcă javra îi mușcase copilul și cheltuise cu medicii și medicamente antirabice. Soțul negru ia și el cuvîntul. Dar, în timp ce povestește, cu greu se abține să nu bufnească în rîs. De ce rîzi, domnule, după ce că intri peste asta în casă, îți mai arde și de rîs?, îi sare judecătoarei muștarul. Ia vezi, că acuș îți dau o amendă de nu te vezi... Nu, doamnă, zice bietul om, nu-mi arde de rîs. Să vedeți, odată, la o încăierare, am luat un cuțit în față și de atunci am rămas cu gura strîmbă... Dar judecătoarei nu i-a păsat de semi-infirmitatea omului: i-a ars 6 luni de muncă silnică în favoarea comunității, iar pe nevastă-sa a amendat-o pentru violare de domiciliu.
Una dintre caracteristicile omului este să mintă. Dovadă cele 10 Porunci pe care Dumnezeu i le înmînează lui Moise (Mozes, Moshe) pe Muntele Măslinilor. Unii o fac cu seninătate, ca și cum ar respira, de exemplu, politicienii. Alții, mai bine s-ar lăsa împușcați decît să mintă, deși adesea și minciuna poate sluji adevărului. Revenind la cazul celor patru împricinați, postul de televiziune ,,CBS Reality”  tocmai acest aspect a vrut să sublinieze: misiunea foarte grea a judecătoarei Judy de a discerne între adevăr și minciună și a împărți corect dreptatea. Din raportul Poliției și după cum curgeau audierile, ea era înclinată să le dea dreptate negrilor: copilul lor fusese mușcat de cîinele albilor, prin urmare, ei trebuiau să primească daune. Însă, a intervenit rînjetul negrului (voluntar-involuntar, nu mai contează) care a scos-o din sărite și a înclinat balanța dreptății în partea cealaltă.
Dar timpul a trecut și eu am uitat de judecătoarea Judy. Pînă deunăzi, cînd am redescoperit-o pe același canal ,,CBS Reality”, într-un episod mai dinspre zilele noastre (2016), cu doamna un pic marcată de trecerea vremii, dar la fel de volubilă. În schimb împricinații, aceiași găinari tîmpiți și curviștine care îi irosesc timpul, împiedicînd-o să facă lumină în chestiuni de natură juridică serioasă. Nici pricinile nu s-au schimbat, întrucît nici societatea americană, de sus în jos, nu s-a schimbat: aceleași violențe casnice, urmate de neplata pensiei alimentare, aceleași divorțuri, certuri între vecini și trafic de droguri și arme, concubinaje și neachitarea unor datorii, căcățișuri de-astea, care nu ajung în fața juraților sau la Curtea Supremă, unde, ca la noi, nu se rezolvă niciodată nimic. Așa cum e cazul cu asasinarea lui J.F. Kennedy din noiembrie 1963.
Întrebînd în stînga și în dreapta, aflu că serialul ,,Judecătoarea Judy” este regie, cu un scenariu pornind de la fapte reale, iar eroina principală nu este  vreo actriță emerită, ci o apărătoare a legii cît se poate de autentică, dar care, avînd probabil o pensie meschină, a acceptat să-și joace propriul rol, așa cum se întîmplă în teatrul clasic sau în filmele abisale, unde mari artiști sînt puși să joace rolul altor mari artiști. Mai originală, avocata și judecătoarea Judith Sheindlin se joacă pe sine. Episoadele sînt turnate în studiourile ,,CBS Reality”, unde s-a reconstituit cu de-amănuntul o sală de judecată. Și polițistul negru, care o asistă pe doamna este polițist, sau mai exact era, căci s-o fi pensionat, săracul, sau chiar o fi murit, ceea ce nu-i doresc doamnei pe care aș vrea s-o văd și în alte episoade.
Cît privește împricinații care compar în fața tribunalului, și ei sînt autentici. Iar scenariul fiecărui episod pleacă de la niște fapte reale. Avem un melanj de ciné-verité și ficțiune, care se dorește o felie din viața celor mărunți. Sau, după alte păreri, o telenovelă de succes. De aceea, de data asta, n-am reținut nici un episod mai acătării. Aceleași comentarii în jurul unor existențe cenușii, cu oameni tîrîndu-se ca niște rîme care încă n-au descoperit soarele, și prin urmare, nu aspiră la nimic. De aceea, oricît de meschină ar părea, și pentru ei, existența aceasta, cu dusul și întorsul de la tribunal, este o aventură. Noroc cu judecătoarea Judy, care îi salvează pe toți, căci, fără ea, n-aș fi scris rîndurile acestea.
PAUL SUDITU