,,Nu se mișcă un fir de păr
din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu”

Credința lui Eminescu: ,,Nu se mișcă un fir de păr
din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu”


„Iată două mii de ani aproape de cînd ea au ridicat popoare din întunerec, le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de cînd biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atîta influenţă, n-au ridicat atîta pe om ca Evangelia, această simplă şi populară biografie a blîndului nazarinean a cărui inimă au fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mîntuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mîndrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a anticităţii. Nu nepăsare, nu despreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pămîntească cerînd de la Tată-Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mîndrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sîmbure de adevăr care dizolvă adînca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bîntuie natura întreagă.” – Fragment din articolul publicat în ziarul ,,Timpul”, 12 aprilie 1881.

,,Era sau nu credincios Eminescu?”, iată o întrebare care continuă să fie dezbătută de literați, de mediul academic, dar și de societate. Iar un posibil răspuns, și poate cel mai probabil, pleacă de la adevărul că ,,Fiecare dintre noi, în sufletul lui, are o taină, a cărei cheie o are numai Dumnezeu și oricît de aplicată ar fi analiza noastră, nu ajunge decît să bată la ușa acestei taine, fără să-i găsească cheia”. Și, totuși, semnul credinței este în creația eminesciană, și acesta îl putem regăsi în poeme precum ,,Rugăciune”, ,,Răsai asupra mea, lumină lină” și încă altele, dar și în articole sau însemnări din Caietele cu manuscrisele sale. ,,E sigur însă că întreaga bogăție a culturii noastre va rămîne atît timp cît Eminescu va fi iubit și citit”, spunea academicianul Eugen Simion. Iar Perpessicius, marele biograf, comentator şi admirator al lui Eminescu, scria, într-un număr al Revistei «Manuscriptum», din anul 1979: ,,Nici una din problemele politice, sociale şi economice care dirijează viaţa unui popor nu i-a fost absentă, şi nimeni n-a adus în judecarea lor o viziune mai adîncă, mai profetică, mai actuală”, pentru că Eminescu avea Credinţa în trăinicia poporului român”.
,,Eminescu a iubit și a apărat Ortodoxia românească” (Maica Benedicta)
Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga (Maica Benedicta), autoare a numeroase lucrări de evocare și exegeză consecrate lui Mihai Eminescu, a abordat această temă și în articolul ,,Eminescu, între credință și cu­noaș­tere”, din cartea sa, ,,Cultură și credință” (Edit. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2005). Iată cîteva din ideile cuprinse
în acest text:
,,S-au încercat pînă acum cîteva răspunsuri la problema credinței marelui artist gînditor. Unii l-au socotit ateu ireductibil, alții un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea lor de contextul atît de vast și complex al întregii gîndiri și opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară. Într-adevăr, poetul gînditor român este și el o ființă plină de contradicții, ca oricare alt om, așa cum dovedește psihologia modernă. Dar marii artiști, cu înzestrările lor, atît de bogate și variate, resimt, trăiesc și mai cu seamă exprimă psyhee-a lor divizată în feluri neobișnuite, dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul acesta întreține în personalitățile înalt creatoare o polaritate, o tensiune adesea greu suportabilă.
Căutător de absolut în viață, în gîndire și creație, Eminescu s-a desfășurat cu cele mai înalte registre ale cunoașterii, compensînd gravele imperfecțiuni ale realului prin care se simțea închis de necesitate. Și în căutările lui înfrigurate, a pendulat el, liricul admirabil, «între filosofii», s-a cufundat în mituri, a încercat să pătrundă în știință, cercetînd necontenit căile ce duc spre frumuseți și adevăruri supreme”.
Știința descifrării manuscriselor vechi, învățată de la preotul satului
,,Copilăria i-a fost aceea a unui copil normal, crescut în spiritul creștin ortodox al unei familii pioase, avînd legături strînse cu Biserica și monahismul. Surorile mamei sale Raluca (născută Jurașcu) erau călugărițe (una din ele era chiar stareță la schitul Agafton, unde Mihai era dus adesea). Așa încît copilul s-a familiarizat de foarte timpuriu cu rînduielile, slujbele și cîntările mînăstirești. Pe de altă parte, Mihai a dobîndit primele învățături de la preotul satului, care l-a inițiat în buchiile vechilor scrieri bisericești, familiarizîndu-l astfel de timpuriu cu acele cărți care cuprindeau toată tradiția ortodoxă. De atunci i-a rămas lui Eminescu acea știință a descifrării manuscriselor vechi cu care avea să-l uimească pe savantul Gaster, pe care-l consulta, cerîndu-i sfatul și chiar împrumutînd de la el manuscrise rare. Tot de atunci s-a trezit în el iubirea pentru prețul și savoarea cuvîntului vechi și, mai cu seamă, de atunci s-a născut în el atașamentul, respectul și admirația pentru instituția Bisericii Naționale, a cărei valoare n-a încetat nici o clipă să o lege de istorie și dăinuirea neamului”.
Iubirea în opera
eminesciană – un principiu armonizator al lumii
,,Ceilalți dascăli i-au fost natura și satul, în prima descoperind fru­-
musețile Creației neatinsă de mîna
omului și loc al libertății absolute, în al doilea înțelegînd rînduielile din veac și gîndirea tradițională, izvor al creației populare, devenită și unul din izvoarele viitoarei creații a poetului. Aici s-a format matricea structurii eminesciene, s-au prins și rădăcinile cunoașterii și ale credinței, crescînd împreună, într-o perfectă convergență. Pentru Eminescu, iubirea a fost, în fond, un principiu cosmic, armonizator al lumii, forță creatoare, născătoare de demiurgie în artist, cum mărturisește în Scrisorile IV și V. Pe măsură ce căutătorul nesățios de cunoaștere avea să-și extindă tot mai larg orizontul informației, al culturii, îndoielile aveau să sporească. (…) În Universitatea vieneză Eminescu a făcut să treacă prin lumea cugetării lui un material enorm de informații: istorie și filosofie, literaturi vechi, arte, drept, economie politică și științe exacte. Frecventa și muzeele, sălile de teatru și concerte, bibliotecile, anticariatele și citea toată noaptea. Eminescu a creat unicele, superbele modele cosmologice din romantismul european, în Scrisoarea I (cosmogonia și apocalipsa) și în Luceafărul. Și, pe de altă parte, a dat semne ale unei adînci dureri existențiale. A recurs la filosofia stoică și eleată pentru Glossă, pe care am numit-o mic manual de înțelpciune stoică, predicînd rămînerea în afara iureșului lumii, acest mare teatru în care toate valorile sînt răsturnate”.
,,Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința”
,,Sufletul lui, copleșit de suferință, se înalță mai ales spre ocrotitoarea noastră, intercesoarea pentru noi pe lîngă Dumnezeiescul ei Fiu, și două rugăciuni din 1879 îi sînt închinate Sfintei Fecioare: Răsai asupra mea și Rugăciune. În ambele vedem cu cîtă dragoste, cu cîtă evlavie se îndreaptă cel ajuns la capătul cunoașterii și al deznădejdii spre Maica Sfîntă, spovedindu-se și cerîndu-i înapoi tinerețea și credința, cu o smerenie într-adevăr mîntuitoare. Rugăciunea regăsită îl poate singură reda lui însuși, unificîndu-și ființa pînă atunci tragic divizată, reintroducînd-o în aura Luminii line, cu a cărei cîntare monahii și monahiile încheie slujba la apusul soarelui”.
,,Avem adînca încredințare
că Sfînta Născătoare de Dumnezeu
i-a mijlocit mîntuirea”
,,De altfel, o mărturie mult mai tîrzie, de prin 1886, din perioada ultimă a bolii, vine să confirme întoarcerea definitivă la credința izbăvitoare. Încurajat de Creangă să încerce și un tratament la bolnița Mînăstirii Neamț, Eminescu acceptă sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de liniște binefăcătoare pntru sufletul său. Căci, așa cum a consemnat un duhovnic al mînăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit și împărtășit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil, ziua lui Mihai). Și, după ce a primit Sfînta Împărtășanie, a sărutat mîna preotului și i-a spus: «Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lîngă o mînăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cîntă Lumină lină». Avem adînca încredințare că Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu, în mila ei nesfîrșită față de durerea și umilința lui, i-a mijlocit mîntuirea. Astfel, «gîndurile ce au cuprins tot universul» revin la matca Ortodoxiei românești pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o și a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualității neamului, întrupată în Biserica națională”.
* * *
„Pe patul de moarte, maica Benedicta le spunea prietenilor: «Apărați-l pe Mihai!», iar filosoful Noica menționa că, de cîte ori revenim să-l citim pe Eminescu, nu ne întoarcem niciodată cu mîinile goale. Și cam așa este! Dacă românii l-au considerat ca atare, acesta este poetul national” (acad. Eugen Simion).
R.M.