Casa în care m-am născut și unde mi-am petrecut prima parte a vieții mele se afla în centrul unei vestite comune din Ardeal, Tilișca. Era cea mai ,,impunătoare” casă, avînd la intrare trei uși, una cu acces în locuință, alta în prăvălie și cealaltă în cîrciumă.
Oamenii ne spuneau ,,bîrsani”. Eram considerați bogați, și chiar eram, aveam de toate, iar casa noastră îmi părea atunci o căsuță din povești, în care eu și sora mea eram ca două ,,păpuși”, fiindcă mama ne aducea de la Bistrița, cînd mergea după marfă pentru prăvălie, rochițe, pantofiori de lac, șosete cu model și gentuțe. În sfintele sărbători, de Paști și de Crăciun, obligatoriu ne înnoiam, rochițele trebuiau să fie la fel, altfel, era o mare ,,problemă”. Păstrez și acum, în albumul cu amintiri, fotografia în care amîndouă pozam lîngă bradul de Crăciun, îmbrăcate ca două prințese și ținînd în brațe, eu, o păpușă, iar sora mea, un ursuleț de pluș.
De sărbători, prăvălia noastră era încărcată cu tot felul de bunătăți care, în prezent, au dispărut cu desăvîrșire. De pildă, halvaua din cutiile metalizate de dimensiunea unui tort, frumos pictate, al cărei gust era cu totul altfel decît halvaua care se găsește azi pe piață. Apoi, erau roșcove, portocale, bomboane de mătase, figurine cu Moș Crăciun din ciocolată masivă, nu doar o pojghiță ca în prezent, și zaharicale învelite în hîrtie colorată, franjurată la capete.
De Crăciun, porcul, sărmanul, era transformat în cîrnați, caltaboși, slănină și untură. Din cuptorul de pîine, aroma cozonacilor îți ,,gîdila” nările, luîndu-se parcă la întrecere cu mirosul ademenitor al scovergilor cu brînză de burduf, care se prăjeau pe plită. Pot spune că acele zile erau, pentru mine și familia mea, ,,raiul” pe pămînt.
Din păcate, însă, iadul era aproape. Ungurii pretindeau că de-acum sîntem în țara lor, iar la școală, învățătoarea ne bătea la palmă cu bățul cînd nu pronunțam corect cuvintele în limba maghiară. Dar, omul fiind om, pînă la urmă ne-am acceptat reciproc. Nu era altă cale.
Într-o noapte înstelată, am fost trezită din somn de pașii cadențați ai nemților, de huruitul avioanelor care luminau cerul ca niște stele strălucitoare. Calvarul a început, și ceea ce-a urmat se numește Istorie. Nemți, evrei deportați, ruși. Comunismul s-a instalat confortabil, domnii plecînd la pușcărie, iar tovarășii, cei sus-puși, niște analfabeți, ocupînd posturile-cheie peste tot. Și astfel, domnii au devenit tovarăși și, pînă la urmă, hai să dăm mînă cu mînă, toți cu inima română...
A venit apoi acel Crăciun însîngerat, pecetluit cu un mare păcat... În prezent, sîntem în libertate, cînd poți spune de toate, dar pușculița este goală. Mulți dintre români, mai cu seamă bătrînii, unii, singuri și neajutorați, o duc greu, și văd pe chipul fiecăruia că sărăcia își pune amprenta necruțătoare.
,,Rai a fost – și astăzi e deșert
Zeu era – acum e morții mire
Mustul neputinței dă în fiert
Și e multă jale-n omenire
Pacea întrupată în cuvînt
Strălucind cu întreite fețe
Dă-ne-o nouă astăzi pe pămînt
Tinerețe fără bătrînețe”.
        Corneliu Vadim Tudor
LILIANA TETELEA