Corupţia – văzută de marele ziarist Mihai Eminescu
  • 20-01-2016
  • 0 Comentarii
  • 294
  • 0

La data de 15 ianuarie s-au împlinit 165 de ani de la naşterea Poetului Naţional, şi ne permitem să cităm cîteva pasaje din articolele publicat de ziaristul Eminescu acum mai bine de un secol, în 1878. De atunci, vedem limpede, situaţia nu s-a schimbat în nici un fel. Necontenit, la cîrma Statului Român s-au aflat numai guverne alcătuite din komisari, europeni sau sovietici, cu toţii reprezentanţi ai intereselor internaţionale anti-creştine şi anti-româneşti, personaje corupte, haite de nemernici şi ticăloşi puşi pe jaf şi căpătuiala. Eminescu a practicat o publicistică în care se îmbină eroismul adevărului integral cu angajamentul radical faţă de misiunea şi imperativele istorice ale spaţiului românesc. Investigaţiile, anchetele şi analizele sale de presă, atît de actuale şi astăzi, au iritat în aşa măsură clasa politică ticăloasă, au deranjat atîtea interese ale liftelor străine, încît, într-un final, de aici i s-a tras moartea. Corupţia era la fel şi ieri, este la fel şi azi, cu acelaşi gen de actori: Goldstein, Finkelstein, Silberstein, Steinmetz ş.a. Pînă în ziua de azi, Eminescu, deşi mort de mult, este încă o ţintă predilectă a comentatorilor evrei, dar şi a autorităţilor „religioase“ ale evreilor (am pus ghilimele, deoarece ei nu au chiar o religie) în frunte cu rabinul comunist Moses Rosen. În perioada comunistă, Eminescu a fost pus la index – pe partea de jurnalism politic, iar după 1989, încă mai abitir a devenit ţinta politrucilor kominternişti, a urmaşilor bolşevicilor evrei, concentraţi în reduta lui Brucan de la GDS. „Nu ne aducem aminte ca în vreo epocă România să fi avut în fruntea ei, ca astăzi, un guvern duşman intereselor şi cerinţelor ei. Pentru întîia dată ni se întîmplă ca guvernul să reprezinte de-a dreptul străinătatea şi pretenţiile ei zdrobitoare“… Am citat un pasaj dintr-un articol publicat de ziaristul Eminescu acum mai bine de un secol, în 1878.

Corupţia, veninul societăţii româneşti

O haită de lepre, străini veşnic nesătui, puşi pe furat, pe jefuit, au tot ucis elita românească, au tot parazitat acest popor, care suferă de exces de toleranţă la flegmă. Cancerul nu este de azi, de ieri, şi temele despre care scria Eminescu acum peste un secol sînt neschimbate în conţinut şi astăzi. Puţină lume cunoaşte calitatea de ziarist de investigaţii, de comentator acid, cu atitudine, a lui Eminescu. Observaţiile sale sînt însă cumplit de actuale şi astăzi: „Corupţia e mijlocul cel mai lesnicios de a trăi în România. Acesta este spiritul cel rău, care desface societăţile româneşti şi le nimiceşte pîn-în sfîrşit; acesta este veninul care dă loc la mişcări sociale şi la nemulţumire… contribuie a destrăma spiritul public, a-l face să nu mai crează nici în drept, nici în bine, a nu mai aştepta nimic de la muncă, totul de la tertip şi de la apucătură… Nimic nu e mai periculos pentru conştiinţa unui popor decît priveliştea corupţiei şi a nulităţii recompensate… Această privelişte îi ia poporului încrederea în valoarea muncii şi în siguranţa înaintării prin merit. Dîndu-le zilnic exemplu că, fără a şti ceva şi fără a fi muncit, cineva poate ajunge bogat şi om cu vază… contagiul intelectual devine din endemic epidemic, trece de la restrînsul grup la grupuri din ce în ce mai numeroase de cetăţeni“. Într-o introducere la publicistica eminesciană realizată de profesorul George Ene, am găsit o parte din cazuistica marii corupţii politice şi economice, denunţată în „Timpul“, de către ziaristul Eminescu: „* Atribuirea concesiunii construcţiei căii ferate Roman-Galaţi-Brăila-Buzău-Bucureşti-Piteşti-Craiova-Vîrciorova consorţiului german Stroussberg, în condiţii dezastruoase pentru Statul Român, prin coruperea unor politicieni şi implicarea principelui Carol I, la presiunile unor cercuri politice şi financiare din Germania, grupate în jurul cancelarului Bismarck (contractul, nefinalizat, s-a soldat cu o adevărată tutelă impusă de acţionarii străini asupra finanţelor ţării, cu estorcarea de fonduri şi imixtiunea gravă în treburile interne); * Afacerea Warszawsky-Mihălescu, soldată cu favorizarea întreprinzătorului străin, cu ocazia efectuării de rechiziţii şi transporturi pentru armata rusă, în detrimentul a zeci de mii de ţărani; * Neînregistrarea în documentele oficiale a sumei de 8 milioane de ruble, primite de la guvernul rus în timpul războiului din 1877-1878, bani despre care s-a aflat ulterior ca urmare a unor demersuri ale cancelariei de la Petersburg; * Favorizarea de către ministrul Justiţiei, D. Geani, a antreprenorilor Schönfeld şi Fieldermann în obţinerea, din partea Statului Român, a unei despăgubiri de 1 milion de lei pentru pretinse daune; * Coruperea unor magistraţi români de către concesionarul Ward, concomitent cu exercitarea de influenţe externe, prin care străinul a obţinut restituirea unei garanţii de 300.000 franci, confiscate legal de autorităţi; * Răscumpărarea, prin intermediul fostului diplomat englez E. Grant, cumnat al lui C.A. Rosetti, a căii ferate Cernavodă-Constanţa, în regim de supraevaluare (16 milioane faţă de preţul iniţial de 9 milioane lei), în condiţiile în care politicianul îndeplinea funcţia de ministru de Interne; * Încheierea unei convenţii dezavantajoase între E. Costinescu, senator şi director în B.N.R., şi bancherul J. Landau privind răscumpărarea unui tronson feroviar, în urma căruia Statul Român a fost obligat la plata a peste 3 milioane de franci de către Curtea Supremă Comercială din Lipsca; * Deturnarea a 83.000 de franci de către un funcţionar al Ministerului de Finanţe (George Bilcescu, fratele directorului Băncii Naţionale), care a fost achitat sub motiv că era numit provizoriu în funcţie şi că în această situaţie nu era necesară depunerea de garanţii financiare;

* Cîştigarea, prin manopere frauduloase de către deputatul Gr. Eliad a concesiunii construcţiei cheiului Brăila şi cedarea ulterioară a afacerii către Societatea Financiară, care, nerespectînd proiectul şi calitatea materialelor de construcţie prevăzute, a compromis lucrarea, păgubind Statul Român cu circa 1.780.000 lei (nu a fost încasată nici garanţia de 930.000 lei, convenită cu antreprenorul, din cauza unor aranjamente politice); * Specularea averii statului la bursă, prin cumpărarea de acţiuni, în regim de supraevaluare (de trei ori faţă de valoarea pe piaţa de capital); * Încheierea de către senatorul general Gh. Slăniceanu a unor contracte oneroase cu întreprinzătorul E.Rosenthal, privind aprovizionarea armatei cu furnituri şi furaje pentru unităţi din Dobrogea (trimis în faţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, politicianul a fost achitat la intervenţia primului-ministru); * Perfectarea de către ministeriatul Ghica-Mavrogheni a unui împrumut dezavantajos de la firma Oppenheim, pentru plata datoriei externe a României, din 31.610.510 franci primindu-se efectiv 18.500.000 franci“.

Nu cu multă vreme înainte de a fi lichidat, Eminescu îşi făcea un sumar amar al muncii sale de jurnalist, care seamănă, pînă la identitate, cu sumarul vieţilor noastre de jurnalişti de acum. A unora dintre ziarişti! Din păcate, nu avem nimic nou de adăugat, nespus încă de Eminescu: „…poporul se zbate fără

putere, jumulit şi esploatat într-un mod neomenos de către o tagmă de oameni fără merit, fără ştiinţă, fără caracter, fără patrie chiar“…

Corupţia aparatului politic parazitar nu s-a diminuat de atunci, dimpotrivă, căpuşele s-au înmulţit. Ziarişti ca Eminescu, care să-şi asume răspicat rostirea adevărului despre cei ajunşi la Putere nu prea se mai găsesc astăzi. A fost unul, Tribunul Vadim Tudor, care şi-a pus în cap toată clasa politică, pentru că nu suporta să vadă cum acest popor este umilit şi batjocorit. Şi toate aceste supărări, tot acest zbucium, fără nici un rezultat, i-au slăbit inima, care, într-un final, a cedat, ţara pierzînd, astfel, încă un luptător pentru dreptatea celor mulţi şi amărîţi. În fiecare an, la 15 ianuarie, Corneliu Vadim Tudor avea un „ritual“, de la care nu se abătea sub nici un chip: mergea la Cimitirul Bellu, unde depunea o frumoasă coroană de flori cu panglică Tricoloră, şi ţinea un discurs pentru cei care veneau, în număr foarte mare, să-l omagieze pe cel care a fost Luceafărul poeziei româneşti. Acest an, din păcate, n-a mai fost la fel. La mormîntul lui Eminescu a fost depusă o coroană de flori, dar cu Vadim în lipsă. El este acum împreună cu idolul său, şi privesc din Ceruri la cei care încă le aduc un omagiu.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite