Cînd cireșii îți ies dinainte, Paradis fără cuvinte, ai simțit că cireșele s-au răstignit pe buzele tale cînd le striveai cu încîntare? ALESUL a-nflorit cireșul, care ne-a dat fructul aromat cu dulceața pămîntului, adunînd din lumina strînsă de frunză, floare, rădăcină – roșul de rubină. În Țara Soarelui-Răsare, cireșii sînt în floare. În China, străzile sînt pustii, blocurile par stafii. Și în acest pustiu, apare cîte un sicriu. Oamenii poartă măști pe față, părînd că fac parte dintr-o altă viață, pentru ca virusul Corona să nu-i ,,înațe”. Invizibilul microb a împînzit întregul mapamond. Fiind experimentat în laboratoare, a fost trimis la ,,plimbare”. Pămîntul fiind mult prea populat, nu-i nici un păcat că oamenii au decedat. ,,Afacerea” e în floare, ,,cineva” încasează miliarde, iar în economie, cărările duc în pustie. Purtăm în noi un drum anume, ducînd mereu spre Soare-Apune. Porți se-nchid, porți se deschid, o clipă în Poartă ne oprim: ce scrie pe ea, nu știm...

Într-un soi de premoniție, marele poet Adrian Păunescu a anticipat, în anul 2002, ,,Corona” care ne-a marcat întreaga viață pe Planeta Albastră, în poemul ,,Bolnavii unanimi”:

,,Și ce-ar fi dacă într-o zi blestemată

ne-am îmbolnăvi cu toți, deodată,

și medici, și pacienți, și părinți, și copii?

Ce-ar fi dacă brusc ne-am îmbolnăvi

și n-am mai avea la cine apela,

pe cine să trateze, bandaje sau paranteze?...”

Din păcate, deodată, acea zi blestemată a venit, și fiecare om a primit povață: Stai acasă și așteaptă Moarte, sau Viață! Încrezător, poetul a cerut ajutor la Creator, în poemul trist, ,,Acatist”:

,,Mai dă-ne, Doamne, cîțiva ani de viață

Ca să mai și trăim, dacă se poate.

Și nu lăsa ca noaptea să înfrîngă

Greu dobîndita noastră libertate.

Ne e atît de dor de-o zi frumoasă,

Cu soare-n Cer și iarbă la picioare.

Mai dă-ne, Doamne, cîțiva ani de viață.

De viață grea, de viață muritoare.

Avem și noi atîta dulce rîvnă,

Atîta chef de iarnă și de vară.

Mai dă-ne, Doamne, cîțiva ani de viață

Oricît de tudnică și de amară.

Și să ne facem planuri pentru mîine,

Și să muncim cu-același dor de pîine,

Ca tot ce e făgăduială astăzi

Într-adevăr să ni se întîmple mîine.

Mai dă-ne, Doamne, cîțiva ani de viață

De muncă, și de lupte, și de friguri

Comută-ne pedeapsa cea mai mare

Aceea de-a ne ști așa nesiguri”.

,,Corona” ne-a dat de știre că este posibilă iubirea-IUBIRE, dacă mînă-n mînă vom săpa cîte-o fîntînă, să sorbim din apă Viață, spălîndu-ne pe mîini și față. ,,Aleșii” poartă o parte din vină, cinstită-i necinstea, adevăru-i minicună, iar ceasul decadenței bate ritmic, în marea curiozitate, zi de zi: Cine e, cine va fi? ,,Corona” ne va trezi?

,,Mai faceți de gardă la munți

Să nu-i sărăcească prostia umană,

Mai coborîți, contemporanii mei înfrînți,

Pe pămîntul în formă de rană” (A.P.)

LILIANA TETELEA