În această lună se împlineşte un an de cînd tribunul Corneliu Vadim Tudor a plecat la stele, spre odihnă veşnică. De atunci îi simţim lipsa şi i-o vom simţi cîtă vreme vom umbla pe acest pămînt. Pentru că Tribunul purta în sufletul său un un imens simţămînt de dragoste şi respect pentru români şi pentru România, ţara în care a văzut lumina zilei, pentru că aşa a decis Dumnezeu, pe care L-a preaslăvit în mai toate cuvîntările şi creaţiile lui literare. Şi Dumnezeu nu doar că a decis ca Vadim Tudor să se nască aici, dar l-a miruit cu un dar aparte, acela de a fi patriot. Avem, drept dovadă, imnele poetice, bătălia acerbă pe care a dus-o împotriva oamenilor politici care nu-şi vedeau decît de propriile afaceri. A folosit în luptă armele sale cele mai preţioase – cuvintele, pentru a nu fi redusă la tăcere voinţa poporului român. Şi s-a luptat de unul singur în jungla aceasta politică, în care puterea absolută era deţinută de oamenii care aveau influenţă peste tot. În cei 65 de ani cît a stat pe această lume, Corneliu Vadim Tudor a fost un iubitor al adevărului şi nu justiţiar, a fost un poet care a tors versul în favoarea limbii române, a fost omul care a trăit în demnitate, cinste, şi a plecat de pe această lume sărac, dar cu coloana vertebrală dreaptă, pentru că ştia foarte bine rostul celor 10 Porunci biblice. A avut măiestria şi curajul să spună pe nume lucrurilor care ţin de demnitatea şi vitejia marilor noştri voievozi. Pentru că el a crezut în dreptatea neamului său, susţinînd-o răspicat şi documentat, chiar dacă unii, din laşitate, au încercat, fără succes, să-i ştirbească notorietatea, faima de enciclopedist. Corneliu Vadim Tudor a fost unic în felul său. În tinereţe îl remarcai uşor, după statura lui zveltă şi părul lung, purtat revărsat peste umeri. În ultimul timp, obişnuia să poarte ochelari cu lentile negre, o ţinută nu de boem, ci de mare artist. Cînd apărea în public şi-ţi întindea mîna, simţeai căldura omului bun, sensibil, doritor să-ţi vorbească şi să te asculte, şi, la nevoie, să-ţi dea o mînă de ajutor. Aşa era el. Pentru mine, Vadim va rămîne vîrful de munte al culturii româneşti, chiar dacă, în urmă cu un an, peste fiinţa sa s-a abăut ca din senin cumplita vijelie, smulgîndu-l pentru totdeauna dintre noi. Trăirea lui, însă, nu a fost zadarnică, din ea renaşte fibra naţională, pentru că în numele lui se regăsesc dimpreună graiul românilor, murmurul izvoarelor, dar, mai cu seamă, legendarul nostru Tricolor. Corneliu Vadim Tudor a fost un om fabulos şi fascinant, dar ferm şi necruţător. Aşa era el, aşa a învăţat de la înaintaşii săi: cînd vine vorba de ţara ta, trebuie să i te dedici cu trup şi suflet, pînă la jerfta supremă. El a luptat cu vorba şi condeiul, mai abitir ca un soldat cu arma în mînă, pentru oastea sa. Cum să nu preţuieşti memoria unui astfel de om? Şi cum să nu vorbeşti de bine despre o asemenea personalitate, cînd ştim cît de mult am fost minţiţi de majoritatea aleşilor neamului. E vorba de cei care s-au perindat la putere din 1989 pînă în prezent, prin fel şi fel de metode mincinoase, şi vor să fie tot ei, şi acum, în fruntea bucatelor, jucînd la babaroase în Parlamentul României, locul lor de relaxare. Corneliu Vadim Tudor rămîne un model pentru toţi cei care gîndesc românismul prin fiinţa ţării, aşa cum a făcut-o el. Pentru cît a fost de credincios şi pentru cîte fapte bune a făcut românilor, acum, cînd nu mai este printre noi, el merită recunoaştere postumă la nivel naţional. Corneliu Vadim Tudor a fost iubit de o ţară întreagă şi a plecat la Domnul să-şi mărturisească durerea pentru România sa, amarnic jefuită, luptînd, probabil, şi de acolo unde este, pentru binele poporului său, aşa cum a făcut-o în tot timpul vieţii şi, mai cu seamă, din acel decembrie însîngerat, cînd ţara a pornit-o la vale ca un bulgăre de zăpadă… Iar din acel an nefast, 1989, vedem ce s-a ales de ea… Numai că, la vremea aceea, nimeni nu a avut curaj să se opună jafului naţional, aşa cum a facut-o el… Şi a plătit pentru asta, fiind furat la vot la fiecare scrutin, pînă ce i s-a impus un anumit prag electoral. Se ştie de către cine. În felul acesta, adversarii săi politici aveau să scape de el şi de Partidul România Mare, care le stăteau ca un ghimpe în coastă. Într-o ţară democratică şi civilizată, oamenii trebuie să ştie cu ce fel de politicieni au de-a face. Nu una să li se spună la televizor şi, în spatele cortinei, ei să-şi vadă de afaceri. Care cum să fure mai mult… Vadim nu a fost acceptat în lupta politică, pentru că spunea hoţilor pe nume şi-i dădea în vileag, supunîndu-i oprobiului public. Hoţii din politică nu-l vroiau, ştiind că bună parte din popor era de partea sa, votîndu-l fiindcă avea conştiinţa românului cinstit. Şi astăzi l-ar fi votat, pentru patriotismul său ardent, de mare răsunet în ţară şi peste hotare. Şi-atunci cum să nu-i elogiezi numele, cînd toată ziua îi vezi pe oamenii politici cum se ceartă, vorbind vrute şi nevrute, fără să facă ceva bun pentru români, sfidînd şi minţind că totul este bine, cînd, de fapt, totul este rău? Vai de pensiile românilor… Vai de sănătatea oamenilor… Vai de starea naţiunii. Toate acestea ne fac să ne gîndim la Tribun cu tristeţe, căci numai el ar mai fi putut să îndrepte ceva în ţara asta, cu ajutorul românilor patrioţi… Ce e de făcut? Unire naţională, cum ar fi zis Tribunul, şi să nu mai fie ales picior de trădător. În felul acesta, visul fiecărui român se va împlini, întru zidirea ROMÂNIEI MARI, libere şi prospere, fără exploataţi şi exploatatori.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“