Corneliu Vadim Tudor - dor de România
  • 03-12-2020
  • 1 Comentariu
  • 1134
  • 13

Am deschis paginile acestui nou proiect jurnalistic într-un an cu nenumărate probleme sociale și politice pentru români, chiar cu un subiect care se pliază pe problematica de tip social și politic – evenimentele din ultima săptămînă a anului 1940, generate de isteria exacerbării naționalismului (și așa deviat de la filonul românismului pur) – rămase în istorie sub amintirea sumbră a titlurilor: ,,Masacrul legionar de la Jilava” și ,,Asasinatele de la Strejnic și Snagov”. Subiectul – chiar dacă nu era ardent – îmbracă semnificația celor opt decenii de la aceste tragedii, și am considerat că românii ar trebui, din cînd în cînd, să retrăiască momentele – atît cele dătătoare de lumină, cît și cele venite parcă din infernul iadului.

Noiembrie, însă, puțin mai aproape de noi – cel din anul 1949 – are o semnificație deosebită pentru o bună parte dintre conaționali, în ziua a 28-a a acestei luni, într-un cartier muncitoresc din București se năștea al cincilea (și ultimul) copil al unei familii de români; cel care, dacă ursitoarele ar fi fost mai generoase, săptămîna trecută ar fi împlinit 71 de ani. Deși mulți copii s-au născut în România în ziua de 28 noiembrie 1949, în cazul de față amintim de cel căruia la maturitate avea să i se spună Tribunul, adică de fostul jurnalist, poet, om politic și – în prim-plan – un adevărat patriot – Corneliu Vadim Tudor.

Pentru a nu ieși din tiparul proiectului propus în numărul anterior al revistei, adică în a demonstra legătura intrinsecă dintre cele două părți ale binomului ,,România de lîngă noi – România reală”, am apelat la opera regretatului Corneliu Vadim Tudor, aducînd pe masa mea de lucru o bună parte din cărțile semnate de acest autor prolific, pe care le am în biblioteca personală, multe cu dedicații de la autor.

Propunîndu-mi acest subiect – în semn de omagiu celui care a fost Corneliu Vadim Tudor, la trecerea celor 71 de ani de la naștere – din capul locului mi-am asumat o mare responsabilitate, percepută pe două planuri paralele: 1. citirea (sau recitirea) cîtorva mii de pagini de carte; 2. riscul de a nu avea dexteritatea necesară în a selecta cele mai semnificative texte care să corespundă  mesajului sintagmei din titlu.

În urma travaliului consumat, efortul lecturii și incertitudinea selecției s-au metamorfozat într-un apanaj ideal, pentru că în preajma cărților lui Corneliu Vadim Tudor am fost ,,dezlegat” de anumite încorsetări ideatice, amintirea orelor petrecute alături de Tribun fie în redacțiile ,,Săptămînii” sau ale ,,României Mari”, fie la sediul Partidului sau pe teren, la diferite evenimente naționale, au renăscut atmosfera de atunci, astfel că munca mea de azi mi s-a părut o continuare a ceea ce a fost cîndva, în tinerețile noastre jurnalistice și politice...

Mîndria de a fi români

Sintagma de mai sus este titlul unui volum semnat de Corneliu Vadim Tudor, publicat la Editura ,,Sport-Turism”, București, în anul 1986, cu adnotarea ,,eseuri, recenzii, medalioane”. Deși aș fi vrut să încep cu poezia, consider că, pentru cei care nu cunosc îndeaproape opera literară a Tribunului, ,,Mîndria de a fi români” este cea mai naturală deviză a patriotismului inspirat din tot ceea ce a scris și a publicat Corneliu Vadim Tudor. Pregătindu-mă să aleg textele din cartea respectivă, cînd am deschis-o am avut surpriza plăcută să descopăr pe pagina de gardă a volumului următoarea dedicație: ,,Prietenului Geo Ciolcan, poet de talent și slujitor sub drapel – acest volum al iubirii de Țară! (Semnătura), aprilie 1986”. Citind aceste cuvinte de suflet mi-a fost mult mai ușor să reintru în atmosfera generată de prezența amintirii Tribunului, pe care s-o proiectez asupra întregului demers jurnalistic.

Volumul în patru părți poate fi catalogat ca o Istorie perenă a Neamului nostru, înnobilată de milenii de luptă și de rezistență pe pămîntul dintre hotarele (micșorate) ale fostei Dacii: Partea I. ,,Mîndria de a fi români”; Partea a II-a: ,,Istoria, așa cum a fost”; Partea a III-a: ,,Iconografie”; Partea a IV-a: ,,Civilizația românească”. Ce text să reproduci, pentru a fi alături de filonul de aur al românismului pur, venerat și promovat de Corneliu Vadim Tudor?

Oricare dintre titlurile cuprinse în cele 4 capitole pot constitui, în premieră, adevărate lecții de Istorie a Românilor. Doriți certificări? Luate aleatoriu, iată-le: ,,Statuia țăranului român”, ,,Cînd s-a ales Cuza domn”, ,,Cultul eroilor”, ,,Triptic de armindeni”, ,,Mihai Eminescu”, ,,Nicolae Iorga”, ,,Închinare Limbii Române”, ,,Embleme ale Bucureștilor”, ,,Pomenirea lui Ștefan cel Mare”, ,,Constantin Brâncuși”.

În ,,Statuia țăranului român”, după ce amintește de elogiul adus de către Liviu Rebreanu într-o recepție la Academie, intitulat ,,Laudă țăranului român”, Corneliu Vadim Tudor își lansează elogiul personal la adresa aceluiași țăran român: ,,Vreme de cîteva milenii, pămîntul și bolta patriei s-au sprijinit pe umerii lui. Noblețea numelui de țăran vine, bun înțeles, de la țară, pentru că între ele a existat din toate timpurile o identitate totală. La temelia fiecărei palme de pămînt liber de astăzi, la rădăcina fiecărui spic de grîu și în fiecare strop din purpura macilor se află tezaurizată jertfa glorioasei oștiri de țărani”. În ce metaforă nepămînteană îl concepe autorul pe truditorul cîmpului, punîndu-l ca pe un sigiliu voievodal pe stema de grîu a României!

Scriind despre Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Constantin Brâcoveanu, Tudor Vladimirescu – fiecare în perimetrul său de luptă și de jertfă supremă – Corneliu Vadim Tudor conchide: ,,Tot ce au făcut acești oameni imortalizați în folclor și în letopisețe, ca și armatele lor de anonimi, ca și femeile rămase pe lîngă vatră pentru perpetuarea spiței, a datinilor și a limbii, tot ceea ce au înfăptuit și visat a asigurat un flux neatins al mîndriei de a fi români. Acesta este adevăratul Val al lui Traian, care pleacă din Dacia imemorială și se prelungește în viitor, adică în Pantheonul Național”. Și, în final, considerînd că demonstrația a fost făcută, pune o întrebare pe care ar trebui să ne-o asumăm cu toții în aceste zile de prigoană a românilor pe mai toate continentele Pămîntului, asumîndu-ne, implicit, și răspunsul: ,,Mai vrea oare cineva să ne fie teamă de a ne numi români?”.

Vai, cînd mă uit cît am scris pînă acum, aproape jumătate din material, mă cuprind remușcările: cum mai pot avea spațiu pentru a trece prin poezie, apoi prin discursurile Tribunului, știut fiind că, în împrejurări deosebite, precum și în Parlament, Corneliu Vadim Tudor a ținut cuvîntări fulminante, care au fost răsplătite cu îndelungi aplauze și au ridicat sălile în picioare? Totuși, să încerc!

În prefața volumului ,,Carte românească de învă­țătură” (ediția a III-a), intitulată ,,Poetul prin excelență”, Edgar Papu începe astfel: ,,Întemeiate în prealabil pe adînci experiențe personale, de pătrunderea liricii noastre populare și a vechilor scrieri românești, atît laice cît și religioase, cele zece volume de lirică ale lui Corneliu Vadim Tudor (dintre care numai șase au fost publicate) cuprind o fundamentală ilustrare. Ele arată că și la forma tradițională a poeziei, cu discurs imediat sesizabil, cu ritm și rimă regulate, pot fi introduse reale inovații lingvistice, concretizate în termeni semnificativi care n-au mai apărut niciodată la noi”. Să vedem cîtă acoperire au cuvintele istoricului literar în creația poetului Corneliu Vadim Tudor.

Chiar poezia care deschide acest volum, ,,Odă Limbii Române”, ne dă măsura iubirii poetului pentru una din dimensiunile Poporului Român – Limba, cea care înflorește sub condeiul poetului metafore nemuritoare.

,,Oricît am fi de buni sau răi vreodată

oricît am fi de falși sau de firești

ne regăsim cu toții, iată

în templul limbii noastre românești

ea urcă din adînc, ca dintr-un crater

topind în lavă fiece cuvînt

căldură e, de stea, și alma mater

și n-are seamăn pe acest pămînt.”

În scrierile sale, Corneliu Vadim Tudor a cultivat balada (genul de poezie epică, pe subiecte diverse, care valorifică eroul, fantasticul, legendarul – vezi ,,Miorița”, ,,Toma Alimoș”). De la entuziasmul tinereții revărsată în fluviul ardent al vieții (,,Baladă de om tînăr”), trecînd prin labirintul existenței umane pe un alt plan ideatic (,,Baladă pentru omul necăjit”), poetul ajunge la un nivel de înălțare eroică a construcției lirice, abordînd teme istorice precum în ,,Balada din Cîmpia Turdei” și ,,Baladă pentru domnul Tudor”.

În versuri ce curg lin, ca un cîntec de pe Tismana, se proiectează în mentalul românesc figura slugerului Tudor, adormit pe veci de trădători, dar reînviat de versul poetului vizionar: ,,La Tismana-n monastire/ doarme Tudor somn subțire/ și nu mult deasupra lui/ trei cuțite zac în cui/ unul rîde, unul plînge/ altul zice c-ar bea sînge (...)/ Atunci, iată, se trezește/ învîrte flinta pe dește/ vede steaua că-i străluce/ a zaveră și se duce/ pînă la patriarhie/ vegheat de panduri vreo mie/ intră oastea-n București/ fărʼ de fală și calești/ doar cu durde și topoare/ sticlind ca vipere-n soare/ Domnul Tudor la mijloc/ e stîlpșor de busuioc...”.

Alegerea titlului aces­tui material – ,,Corneliu Vadim Tudor – dor de România” nu a fost aleatorie. Cine l-a cunoscut pe poet, indiferent de împre­jurare, nu l-a putut vedea decît sedus de idealul de a-și ști Țara liberă și neatîrnată, apărînd-o ori de cîte ori a fost atacată de șacalii care stau la pîndă. Din acest creuzet al arderii pentru România și pentru Poporul Român – deloc surprinzător pentru noi – s-au născut versuri de o înaltă vibrație lirică și patriotică, fixîndu-l pe Corneliu Vadim Tudor pentru totdeauna în Panteonul românilor iubitori de Țară și de Neam.

La acest capitol, lirica patriotică, în special cea cu izvor de sorginte istorică, a lăsat posterității adevărate bijuterii poetice care pot sta oricînd pe prima pagină a unei cărți virtuale despre ,,patriotismul la români”. Din acest Areopag modern este și greu dar și ușor, deopotrivă, să alegi versurile corespunzătoare mesajului invocat. Greu – pentru că, din toate versurile (chiar și cele de factură intimă) transpare filonul iubirii pentru tot ce este românesc – Țara și Poporul întruchipînd Caraimanul acestei iubiri, factor care pune la grea probă alegerea textului; ușor – pentru că, orice poezie ai alege, citind-o cu atenție, o poți încadra cu ușurință în categoria enunțată.

Iată numai cîteva titluri care vin în sprijinul și în confirmarea tezei de mai sus: ,,Eroilor neamului”, ,,La Marea Unire”, ,,Poporul român”, ,,Rugăciunea lui Avram Iancu”, ,,Ardealul”, ,,Ultima noapte a lui Nicolae Iorga”, ,,Horea Rex Daciae”, ,,La patrie”, ,,Mircea, mare voievod”, ,,Cerbii lui Mihai Viteazul”, ,,Triptic la Marea Unire”, ,,Deșteptarea României”, ,,Românește”, ,,Moldova”, ,,Ah, dorul de țară! Un plug care ară”...

Iată ultima poezie notată, unde vibrația comună Inimă-Țară atinge cote apoteotice de trăire umană a acestei iubiri nemuritoare.

,,Ah, dorul de țară! Un plug care ară

din zori pînă-n noapte în inima ta

un vin dintr-o pivniță veche, stelară

din care pe veci nu te poți sătura

 

El trece prin timp și prin spațiu, așa

cum taie un fulger văzduhul de vară

te trage pe roată și nu poți scăpa

începe să-ți placă, apoi să te doară

 

Îți bate sub pleoape icoane fierbinți

în cuie de aur trecute prin lavă

foșnindu-ți un psalm ce te scoate din minți

 

Iar tu te scufunzi într-o liniște gravă

învingi depărtarea, și tremuri, și simți

că fără de țară ai fi o epavă!...”

În fața acestui fulger de iubire și de dor de Țară pălește orice comentariu!

În miezul efervescent al acestei Țări, fără de care am fi o epavă umană, Corneliu Vadim Tudor așază Poporul Român, purtătorul de sceptru dacic de pe Columna lui Traian de la Roma. Între multele poezii care cîntă acest popor – în toate ipostazele în care l-a adus Istoria – am selectat-o pe cea cu titlul extrem de explicit: ,,Poporul român”, din care, din lipsă de spațiu tipografic, voi reproduce doar primele două strofe și ultima: ,,Frumoși mai sînt românii noștri, poporu-i înțelept ca marea/ prin brazii stemei trece oastea de cavaleri danubieni/ un fluviu fumegînd de patimi ne-a dăltuit pe chip răbdarea/ mai de din vale de Rovine pînă în Munții Apuseni// Poporul este tot ce mișcă și tot ce stă în așteptare/ e troița de la mormîntul Eroului Necunoscut/ și Miorița care-i ninge la creștet baciului o floare/ și voievodul peste brazdă cînd se apleacă a sărut// Poporul e asce­za noastră ca preț suprem al libertății/ el ne va judeca odată de-am fost sau n-am fost patrioți/ poporul este țara însăși vibrînd în agora cetății/ și e destinul României pe care au vînat-o toți”.

Pentru că am pro­mis și cîteva exemple din dis­cursurile Tribu­nu­lui, mă despart cu regret de poezie, domeniul din care s-ar putea scrie un tratat de dragoste pentru Neam și pentru Țară, așteptînd alt prilej spre a aprofunda acest subiect.

Pentru a ne da seama de aria de cuprindere a subiectelor abordate în discursurile lui Corneliu Vadim Tudor, să dăm citire cîtorva titluri din cele două volume de ,,Discursuri” apărute în anul 2001 la Editura ,,Fundației România Mare”: ,,Nu se va clinti nici un fir de iarbă din pămîntul Ardealului” (1990), ,,Dictatura  Legii” (1991), ,,Avem nevoie de un Jurămînt Parlamentar” (1992), ,,Vai de Țara unde înjurătura e mai tare decît rugăciunea!”, ,,Nu mai jigniți Poporul Român” (1993),  ,,Falimentul Armatei Române”, ,,Un veac de la procesul Memorandiștilor”, ,,Nu dați foc la țară” (1994), ,,Unguri, aici este România!”, ,,Două feluri de ciumă: epidemia și trădarea de țară” (1995), ,,Unde au dispărut un milion de români?”, ,,Treziți-vă, români, sau veți pieri!” (1996), ,,Renașterea patriei”, (1997), ,,Candela iubirii de țară”, ,,Din coapsa Daciei și-a Romei” (1998), ,,Moștenirea Unirii” (1999), ,,Avem datoria să vindecăm poporul român de sărăcie”, ,,Jos Mafia! Sus Patria!” (2000), ,,Limba Română e Patria mea”, ,,Noi nu facem Politică, ci Istorie”, ,,Tezaurul României și cămătarii Istoriei” (2001).

Încorsetat de lipsa de spațiu din revistă, închei prin citarea cîtorva fraze din discursul ținut la 23 septembrie 1996, în plenul Senatului României, intitulat ,,Ne mor soldații departe de Țară... – constatare gravă, care, din păcate, este valabilă și azi, 100%: ,,Da, și noi sîntem pentru integrarea euro-atlantică, dar cu ce preț? Cîți români trebuie să mai moară pentru o cauză care nu este a lor ca să îndepărtăm de noi niște ipotetice primejdii? Și-au informat oare electoratul aceia care populează efemer scena politică românească, cu privire la costurile reale ale integrării în NATO? Mai multe rapoarte oficiale arată că fostele Țări socialiste trebuie să plătească circa 100 de miliarde de dolari. Cu ce sumă este datoare România? Probabil, 15 miliarde de dolari, la care se mai adaugă distrugerea deliberată a industriei de apărare, pentru a face loc unor concerne și complexe militare străine, aflate într-o căutare febrilă de noi piețe”.

Iată că, după aproape un sfert de secol, judecata de valoare a senatorului Corneliu Vadim Tudor s-a adeverit, cu vîrf și îndesat, ajungîndu-se, astăzi, la peste 30 de morți și la aproape 200 de răniți, în afara Țării, sacrificați pentru interesele americane! Ce să mai vorbim de dispariția industriei autohtone de apărare și de mafia care a paralizat sistemul militar românesc?

Corneliu Vadim Tudor a avut și prieteni, și dușmani. A avut și epigoni, dar și-a ridicat și batalioane de asalt împotriva lui. Acesta a fost, cu bune și cu rele. Însă, acum cînd el nu mai este printre noi, și cel mai înrăit dușman al Tribunului nu poate să nu admită ce mult a iubit Corneliu Vadim Tudor Țara și Poporul pentru care s-a sacrificat. Scrierile lui rămîn mărturie peste veac.

Ceea ce am încercat să demonstrăm în acest material scris sub o emblemă strălucitoare: ,,CORNELIU VADIM TUDOR – DOR DE ROMÂNIA!”.

GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite