
- 03-12-2020
- 1 Comentariu
- 1134
- 13
Am deschis paginile acestui nou proiect jurnalistic într-un
an cu nenumărate probleme sociale și politice pentru români, chiar cu un
subiect care se pliază pe problematica de tip social și politic – evenimentele
din ultima săptămînă a anului 1940, generate de isteria exacerbării naționalismului
(și așa deviat de la filonul românismului pur) – rămase în istorie sub
amintirea sumbră a titlurilor: ,,Masacrul legionar de la Jilava” și
,,Asasinatele de la Strejnic și Snagov”. Subiectul – chiar dacă nu era
ardent – îmbracă semnificația celor opt decenii de la aceste tragedii, și am
considerat că românii ar trebui, din cînd în cînd, să retrăiască momentele –
atît cele dătătoare de lumină, cît și cele venite parcă din infernul iadului.
Noiembrie, însă, puțin mai aproape de noi – cel din anul 1949
– are o semnificație deosebită pentru o bună parte dintre conaționali, în ziua
a 28-a a acestei luni, într-un cartier muncitoresc din București se năștea al
cincilea (și ultimul) copil al unei familii de români; cel care, dacă
ursitoarele ar fi fost mai generoase, săptămîna trecută ar fi împlinit 71 de
ani. Deși mulți copii s-au născut în România în ziua de 28 noiembrie 1949, în
cazul de față amintim de cel căruia la maturitate avea să i se spună Tribunul,
adică de fostul jurnalist, poet, om politic și – în prim-plan – un adevărat
patriot – Corneliu Vadim Tudor.
Pentru a nu ieși din tiparul proiectului propus în numărul
anterior al revistei, adică în a demonstra legătura intrinsecă dintre cele două
părți ale binomului ,,România de lîngă noi – România reală”, am apelat
la opera regretatului Corneliu Vadim Tudor, aducînd pe masa mea de lucru o bună
parte din cărțile semnate de acest autor prolific, pe care le am în biblioteca
personală, multe cu dedicații de la autor.
Propunîndu-mi acest subiect – în semn de omagiu celui care a
fost Corneliu Vadim Tudor, la trecerea celor 71 de ani de la naștere – din
capul locului mi-am asumat o mare responsabilitate, percepută pe două planuri
paralele: 1. citirea (sau recitirea) cîtorva mii de pagini de carte; 2. riscul
de a nu avea dexteritatea necesară în a selecta cele mai semnificative texte
care să corespundă mesajului sintagmei
din titlu.
În urma travaliului consumat, efortul lecturii și
incertitudinea selecției s-au metamorfozat într-un apanaj ideal, pentru că în
preajma cărților lui Corneliu Vadim Tudor am fost ,,dezlegat” de anumite
încorsetări ideatice, amintirea orelor petrecute alături de Tribun fie în
redacțiile ,,Săptămînii” sau ale ,,României Mari”, fie la sediul
Partidului sau pe teren, la diferite evenimente naționale, au renăscut
atmosfera de atunci, astfel că munca mea de azi mi s-a părut o continuare a
ceea ce a fost cîndva, în tinerețile noastre jurnalistice și politice...
Mîndria de a fi români
Sintagma de mai sus este titlul unui volum semnat de Corneliu
Vadim Tudor, publicat la Editura ,,Sport-Turism”, București, în anul 1986, cu
adnotarea ,,eseuri, recenzii, medalioane”. Deși aș fi vrut să încep cu poezia,
consider că, pentru cei care nu cunosc îndeaproape opera literară a Tribunului,
,,Mîndria de a fi români” este cea mai naturală deviză a patriotismului
inspirat din tot ceea ce a scris și a publicat Corneliu Vadim Tudor. Pregătindu-mă
să aleg textele din cartea respectivă, cînd am deschis-o am avut surpriza
plăcută să descopăr pe pagina de gardă a volumului următoarea dedicație: ,,Prietenului
Geo Ciolcan, poet de talent și slujitor sub drapel – acest volum al iubirii de
Țară! (Semnătura), aprilie 1986”. Citind aceste cuvinte de suflet mi-a fost
mult mai ușor să reintru în atmosfera generată de prezența amintirii
Tribunului, pe care s-o proiectez asupra întregului demers jurnalistic.
Volumul în patru părți poate fi
catalogat ca o Istorie perenă a Neamului nostru, înnobilată de milenii de luptă
și de rezistență pe pămîntul dintre hotarele (micșorate) ale fostei Dacii:
Partea I. ,,Mîndria de a fi români”; Partea a II-a: ,,Istoria, așa
cum a fost”; Partea a III-a: ,,Iconografie”; Partea a IV-a: ,,Civilizația
românească”. Ce text să reproduci, pentru a fi alături de filonul de aur al
românismului pur, venerat și promovat de Corneliu Vadim Tudor?
Oricare dintre titlurile cuprinse în cele 4 capitole pot
constitui, în premieră, adevărate lecții de Istorie a Românilor. Doriți
certificări? Luate aleatoriu, iată-le: ,,Statuia țăranului român”, ,,Cînd
s-a ales Cuza domn”, ,,Cultul eroilor”, ,,Triptic de armindeni”, ,,Mihai
Eminescu”, ,,Nicolae Iorga”, ,,Închinare Limbii Române”, ,,Embleme ale
Bucureștilor”, ,,Pomenirea lui Ștefan cel Mare”, ,,Constantin Brâncuși”.
În ,,Statuia țăranului român”, după ce amintește de
elogiul adus de către Liviu Rebreanu într-o recepție la Academie, intitulat ,,Laudă
țăranului român”, Corneliu Vadim Tudor își lansează elogiul personal la
adresa aceluiași țăran român: ,,Vreme de cîteva milenii, pămîntul și bolta
patriei s-au sprijinit pe umerii lui. Noblețea numelui de țăran vine, bun
înțeles, de la țară, pentru că între ele a existat din toate timpurile o
identitate totală. La temelia fiecărei palme de pămînt liber de astăzi, la
rădăcina fiecărui spic de grîu și în fiecare strop din purpura macilor se află
tezaurizată jertfa glorioasei oștiri de țărani”. În ce metaforă nepămînteană
îl concepe autorul pe truditorul cîmpului, punîndu-l ca pe un sigiliu voievodal
pe stema de grîu a României!
Scriind despre Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Constantin
Brâcoveanu, Tudor Vladimirescu – fiecare în perimetrul său de luptă și de
jertfă supremă – Corneliu Vadim Tudor conchide: ,,Tot ce au făcut acești
oameni imortalizați în folclor și în letopisețe, ca și armatele lor de anonimi,
ca și femeile rămase pe lîngă vatră pentru perpetuarea spiței, a datinilor și a
limbii, tot ceea ce au înfăptuit și visat a asigurat un flux neatins al
mîndriei de a fi români. Acesta este adevăratul Val al lui Traian, care pleacă
din Dacia imemorială și se prelungește în viitor, adică în Pantheonul
Național”. Și, în final, considerînd că demonstrația a fost făcută, pune o
întrebare pe care ar trebui să ne-o asumăm cu toții în aceste zile de prigoană
a românilor pe mai toate continentele Pămîntului, asumîndu-ne, implicit, și
răspunsul: ,,Mai vrea oare cineva să ne fie teamă de a ne numi români?”.
Vai, cînd mă uit cît am scris pînă
acum, aproape jumătate din material, mă cuprind remușcările: cum mai pot avea
spațiu pentru a trece prin poezie, apoi prin discursurile Tribunului, știut
fiind că, în împrejurări deosebite, precum și în Parlament, Corneliu Vadim
Tudor a ținut cuvîntări fulminante, care au fost răsplătite cu îndelungi
aplauze și au ridicat sălile în picioare? Totuși, să încerc!
În prefața volumului ,,Carte românească de învățătură” (ediția
a III-a), intitulată ,,Poetul prin excelență”, Edgar Papu începe astfel:
,,Întemeiate în prealabil pe adînci experiențe personale, de pătrunderea
liricii noastre populare și a vechilor scrieri românești, atît laice cît și
religioase, cele zece volume de lirică ale lui Corneliu Vadim Tudor (dintre
care numai șase au fost publicate) cuprind o fundamentală ilustrare. Ele arată
că și la forma tradițională a poeziei, cu discurs imediat sesizabil, cu ritm și
rimă regulate, pot fi introduse reale inovații lingvistice, concretizate în
termeni semnificativi care n-au mai apărut niciodată la noi”. Să vedem cîtă
acoperire au cuvintele istoricului literar în creația poetului Corneliu Vadim
Tudor.
Chiar poezia care deschide acest volum, ,,Odă Limbii
Române”, ne dă măsura iubirii poetului pentru una din dimensiunile
Poporului Român – Limba, cea care înflorește sub condeiul poetului metafore
nemuritoare.
,,Oricît am fi de buni sau răi vreodată
oricît am fi de falși sau de firești
ne regăsim cu toții, iată
în templul limbii noastre românești
ea urcă din adînc, ca dintr-un crater
topind în lavă fiece cuvînt
căldură e, de stea, și alma mater
și n-are seamăn pe acest pămînt.”
În scrierile sale, Corneliu Vadim Tudor a cultivat balada
(genul de poezie epică, pe subiecte diverse, care valorifică eroul,
fantasticul, legendarul – vezi ,,Miorița”, ,,Toma Alimoș”). De la
entuziasmul tinereții revărsată în fluviul ardent al vieții (,,Baladă de om
tînăr”), trecînd prin labirintul existenței umane pe un alt plan ideatic (,,Baladă
pentru omul necăjit”), poetul ajunge la un nivel de înălțare eroică a
construcției lirice, abordînd teme istorice precum în ,,Balada din Cîmpia
Turdei” și ,,Baladă pentru domnul Tudor”.
În versuri ce curg lin, ca un cîntec de pe Tismana, se
proiectează în mentalul românesc figura slugerului Tudor, adormit pe veci de
trădători, dar reînviat de versul poetului vizionar: ,,La Tismana-n
monastire/ doarme Tudor somn subțire/ și nu mult deasupra lui/ trei cuțite zac
în cui/ unul rîde, unul plînge/ altul zice c-ar bea sînge (...)/ Atunci, iată,
se trezește/ învîrte flinta pe dește/ vede steaua că-i străluce/ a zaveră și se
duce/ pînă la patriarhie/ vegheat de panduri vreo mie/ intră oastea-n
București/ fărʼ de fală și calești/ doar cu durde și topoare/ sticlind ca
vipere-n soare/ Domnul Tudor la mijloc/ e stîlpșor de busuioc...”.
La acest capitol, lirica patriotică, în special cea cu izvor
de sorginte istorică, a lăsat posterității adevărate bijuterii poetice care pot
sta oricînd pe prima pagină a unei cărți virtuale despre ,,patriotismul la
români”. Din acest Areopag modern este și greu dar și ușor, deopotrivă, să
alegi versurile corespunzătoare mesajului invocat. Greu – pentru că, din toate
versurile (chiar și cele de factură intimă) transpare filonul iubirii pentru
tot ce este românesc – Țara și Poporul întruchipînd Caraimanul acestei iubiri,
factor care pune la grea probă alegerea textului; ușor – pentru că, orice
poezie ai alege, citind-o cu atenție, o poți încadra cu ușurință în categoria
enunțată.
Iată numai cîteva titluri care vin în sprijinul și în
confirmarea tezei de mai sus: ,,Eroilor neamului”, ,,La Marea Unire”,
,,Poporul român”, ,,Rugăciunea lui Avram Iancu”, ,,Ardealul”, ,,Ultima noapte a
lui Nicolae Iorga”, ,,Horea Rex Daciae”, ,,La patrie”, ,,Mircea, mare voievod”,
,,Cerbii lui Mihai Viteazul”, ,,Triptic la Marea Unire”, ,,Deșteptarea
României”, ,,Românește”, ,,Moldova”, ,,Ah, dorul de țară! Un plug care ară”...
Iată ultima poezie notată, unde vibrația comună Inimă-Țară
atinge cote apoteotice de trăire umană a acestei iubiri nemuritoare.
,,Ah, dorul de țară! Un plug care ară
din zori pînă-n noapte în inima ta
un vin dintr-o pivniță veche, stelară
din care pe veci nu te poți sătura
El trece prin timp și prin spațiu, așa
cum taie un fulger văzduhul de vară
te trage pe roată și nu poți scăpa
începe să-ți placă, apoi să te doară
Îți bate sub pleoape icoane fierbinți
în cuie de aur trecute prin lavă
foșnindu-ți un psalm ce te scoate din minți
Iar tu te scufunzi într-o liniște gravă
învingi depărtarea, și tremuri, și simți
că fără de țară ai fi o epavă!...”
În fața acestui fulger de iubire și de dor de Țară pălește
orice comentariu!
În miezul efervescent al acestei Țări, fără de care am fi o
epavă umană, Corneliu Vadim Tudor așază Poporul Român, purtătorul de sceptru
dacic de pe Columna lui Traian de la Roma. Între multele poezii care cîntă
acest popor – în toate ipostazele în care l-a adus Istoria – am selectat-o pe
cea cu titlul extrem de explicit: ,,Poporul român”, din care, din lipsă
de spațiu tipografic, voi reproduce doar primele două strofe și ultima: ,,Frumoși
mai sînt românii noștri, poporu-i înțelept ca marea/ prin brazii stemei trece
oastea de cavaleri danubieni/ un fluviu fumegînd de patimi ne-a dăltuit pe chip
răbdarea/ mai de din vale de Rovine pînă în Munții Apuseni// Poporul este tot
ce mișcă și tot ce stă în așteptare/ e troița de la mormîntul Eroului
Necunoscut/ și Miorița care-i ninge la creștet baciului o floare/ și voievodul
peste brazdă cînd se apleacă a sărut// Poporul e asceza noastră ca preț suprem
al libertății/ el ne va judeca odată de-am fost sau n-am fost patrioți/ poporul
este țara însăși vibrînd în agora cetății/ și e destinul României pe care au
vînat-o toți”.
Pentru a ne da seama de aria de cuprindere a subiectelor
abordate în discursurile lui Corneliu Vadim Tudor, să dăm citire cîtorva
titluri din cele două volume de ,,Discursuri” apărute în anul 2001 la
Editura ,,Fundației România Mare”: ,,Nu se va clinti nici un fir de iarbă
din pămîntul Ardealului” (1990), ,,Dictatura
Legii” (1991), ,,Avem nevoie de un Jurămînt Parlamentar” (1992), ,,Vai
de Țara unde înjurătura e mai tare decît rugăciunea!”, ,,Nu mai jigniți Poporul
Român” (1993), ,,Falimentul Armatei
Române”, ,,Un veac de la procesul Memorandiștilor”, ,,Nu dați foc la țară”
(1994), ,,Unguri, aici este România!”, ,,Două feluri de ciumă: epidemia și
trădarea de țară” (1995), ,,Unde au dispărut un milion de români?”,
,,Treziți-vă, români, sau veți pieri!” (1996), ,,Renașterea patriei”, (1997),
,,Candela iubirii de țară”, ,,Din coapsa Daciei și-a Romei” (1998),
,,Moștenirea Unirii” (1999), ,,Avem datoria să vindecăm poporul român de
sărăcie”, ,,Jos Mafia! Sus Patria!” (2000), ,,Limba Română e Patria mea”, ,,Noi
nu facem Politică, ci Istorie”, ,,Tezaurul României și cămătarii Istoriei”
(2001).
Încorsetat de lipsa de spațiu din revistă, închei prin
citarea cîtorva fraze din discursul ținut la 23 septembrie 1996, în plenul
Senatului României, intitulat ,,Ne mor soldații departe de Țară...”
– constatare gravă, care, din păcate, este valabilă și azi, 100%: ,,Da, și
noi sîntem pentru integrarea euro-atlantică, dar cu ce preț? Cîți români
trebuie să mai moară pentru o cauză care nu este a lor ca să îndepărtăm de noi
niște ipotetice primejdii? Și-au informat oare electoratul aceia care populează
efemer scena politică românească, cu privire la costurile reale ale integrării
în NATO? Mai multe rapoarte oficiale arată că fostele Țări socialiste trebuie
să plătească circa 100 de miliarde de dolari. Cu ce sumă este datoare România?
Probabil, 15 miliarde de dolari, la care se mai adaugă distrugerea deliberată a
industriei de apărare, pentru a face loc unor concerne și complexe militare
străine, aflate într-o căutare febrilă de noi piețe”.
Iată că, după aproape un sfert de secol, judecata de valoare
a senatorului Corneliu Vadim Tudor s-a adeverit, cu vîrf și îndesat,
ajungîndu-se, astăzi, la peste 30 de morți și la aproape 200 de răniți, în
afara Țării, sacrificați pentru interesele americane! Ce să mai vorbim de
dispariția industriei autohtone de apărare și de mafia care a paralizat
sistemul militar românesc?
Corneliu Vadim Tudor a avut și prieteni, și dușmani. A avut
și epigoni, dar și-a ridicat și batalioane de asalt împotriva lui. Acesta a
fost, cu bune și cu rele. Însă, acum cînd el nu mai este printre noi, și cel
mai înrăit dușman al Tribunului nu poate să nu admită ce mult a iubit Corneliu
Vadim Tudor Țara și Poporul pentru care s-a sacrificat. Scrierile lui rămîn
mărturie peste veac.
Ceea ce am încercat să demonstrăm în acest material scris sub
o emblemă strălucitoare: ,,CORNELIU VADIM TUDOR – DOR DE ROMÂNIA!”.
GEO CIOLCAN
2.6 C