În „Scrisoare pentru cei plecați” (pag. 26), spre deosebire de lecția de viață cuprinsă în poemul anterior, avem de-a face, în acest caz, cu o mărturisire dureroasă, în care poetul face referire la starea românilor de azi, la jalea acestora când, dezamăgiți și umiliți de o clasă politică mincinoasă și hrăpăreață, se văd nevoiți să își lase în urmă casa, părinții sau copiii, migrând în lumea largă, în căutarea unui trai mai bun și a unei bucăți de pâine îndestulătoare. Nu sunt fantezii poetice, sunt lacrimile unui poet, așezate în cuvinte dramatice, care să rămână mărturie peste timp.
El își asumă cuvintele ca pe o rugăciune, și nu ca pe un blestem, și e firesc să fie așa, mai cu seamă când vine vorba de țara sa, pe care o cântă ca un fiu crescut în slujba armatei române, pentru care nutrește o dragoste nemărginită, precum și speranța că și pentru ea poate se va schimba ceva în bine. Versurile cu care se încheie poemul sînt pătrunse de un suflu patriotic înălțător, situându-l pe autor în linia poeților patrioți de anvergură națională, amintind de Octavian Goga, de pildă, cu care Mircea Tutilă se mărginește în sentimente și aspirații: „Căutați prin gânduri și sigur veți găsi/ Că undeva, în lume, o țară vă așteaptă”. Dar să dăm curs poemului: ,,Ați plecat din țara voastră, țara noastră/ Ați fugit de sărăcie, de minciună, de nevoi/ Și fericiți prin lume prigoniți trecutul/ Și nu doriți să vă întoarceți înapoi.// Ați uitat de mamă, de tată, de frați și de surori/ Ați uitat de locul unde v-ați născut/ Și graiul, limba noastră, credința strămoșească/ Le-ați lăsat uitării... în urmă, în trecut.// Și totuși, și doar dacă pe unde vă aflați/ Întâlniți durerea în pământeana soartă/ Căutați prin gânduri și sigur veți găsi/ Că undeva, în lume, o țară  vă așteaptă”.
Poemele din volumul „Răsăritul”, semnat de Mircea Tutilă, sunt adevărate mize literare în contextul actual, când poezia a atins cele mai înalte culmi ale modernismului, ineficient ca emoție. Poeții din această categorie se vor cu tot dinadinsul în rândul întâi la orice clasamente poetice sau pe primul raft al bibliotecii. În cazul lui Mircea Tutilă nu se pune problema că ar fi alergat prin lumea aceasta literară după premii, diplome, titluri academice, sau din dorința de a se face cunoscut la nivel de breaslă. El nu urmărește să se afișeze în nici un fel, ca să se bată pumnul în piept pentru poezia pe care o scrie. În consecință, creația lui este poezia frumoaselor trăiri literare pe care poetul și le asumă, cu toată osârdia sa de om crescut pe glia bătută de vânt, când sunt duși boii la întorsul brazdelor, pentru așezarea în pământ a boabelor de grâu dătătoare de rod nou de pâine, bucurându-se de peisajele efemere care i-au încântat copilăria și i-au înfrumusețat viața, anii. Și asta, pentru ca noi, astăzi, să putem vorbi despre el și despre volumul său de poeme - un mănunchi de creații lirice aidoma unui cer înstelat, străjuit de luna atotstăpânitoare peste miracolele acestui pământ, peste iubirea și frumusețea sublimă a ființei umane, a gândirii ce dă naștere conștiinței unui poet luminos, în a cărui poezie derapajele nu au ce căuta.
În tot ceea ce a înfăptuit pe tărâm literar, Mircea Tutilă a cuprins deopotrivă poezia cu mesaj militant-patriotic și social, dar și evocarea naturii și a fenomenelor care se petrec în sânul ei. El se adresează, astfel, mai ales celor care încă mai cred în poezie și în creatorii ei: poeții, îngerii lui Dumnezeu, cei care cântă cu măiestrie întru frumusețea graiului în care s-au născut și împuternicirea hotarelor în mijlocul cărora trăiesc.
Mircea Tutilă este într-adevăr un poet sensibil, fru­musețea cuvântului său, ca discernământ poetic, exprimă o trăire mai mult mioritică decât filozofică, iar scrisul său e mai mult pragmatic decât unul pe care și-l impune.
Citindu-i volumul „Răsăritul”, oricine poate observa că poetul, în felul lui, este un optimist raportat la ceea ce trăiește și la modul în care își duce existența pe acest pământ românesc, pe care nu a încetat să-l cânte, de când se știe, cu vioara sufletului, așa cum șade bine poeților adevărați. Mircea Tutilă este un poet al adevărului, al hărniciei și al curajului, și-ți oferă surprize atunci cînd crezi că ar fi abandonat poezia pentru totdeauna. Trebuie amintit că volumul intitulat „Răsăritul” este compus din creațiile sale poetice publicate, de-a lungul timpului, în volume personale sau antologii, în reviste de specialitate sau citite de poet în cenaclu. Credem că dacă s-ar fi străduit să-și intensifice munca de creație, îmbogățindu-și astfel zestrea literară, astăzi, probabil că am fi vorbit despre un poet de notorietate, de un lirism grav și o operă literară închegată la nivel de breaslă scriitoricească... Vorba ceea, fiecare cu soarta și cu destinul lui. Iar Mircea Tutilă și-a urmat destinul așa cum, probabil, i-a fost scris, și anume ca poezia și prietenia să facă parte integrantă din geografia existenței sale... Totdeauna poetul și-a arătat dispoziția de a comunica, dar și înclinația spre meditație și reverie, precum mai toți visătorii legați, prin geneza lor, de familiile țărănești... Pe care le găsim descrise și în poeziile acestui contemporan de-al nostru care, firește, melodiază pe cele mai duioase clape ale inimii sale, care, de fapt, este inima pământului românesc. Cu toate acestea, poetul Mircea Tutilă nu este o fire introvertită, izolat de lume, el este un poet visător pe care adeseori l-am auzit mărturisindu-și puternica legătură sufletească pe care o are cu meleagurile Târgu-Jiului, din care descinde. Deși, de-a lungul existenței sale, a vizitat mai multe țări, precum Grecia, Franța, ajungând pînă în îndepărtata Americă, în nici un loc, spune el, nu s-a simțit mai bine ca acasă, ceea ce înseamnă că vorbele sale vin să întărească adevărul vechilor versuri cu valoare de proverb, ale lui George Crețeanu: „Fie pâinea cît de rea, tot mai bine-n țara mea”. Cu alte cuvinte, departe de casă, s-a simțit stingher, singur, chiar dacă pe unde a umblat a avut parte de experiențe noi, de lucruri interesante, dar, spune poetul, parcă nicăieri nu e mai bine ca acasă, acolo unde îți sunt rădăcinile și pământul străbun, cu datinile și obiceiurile sale.
Ca dovadă a experienței trăite de poet la New York, citim poemul scris ca un jurnal liric „Călătorie la New York” (pag. 61): „Singur.../ Cu amintiri din România/ Am coborât/ Din avionul care a zburat/ Peste Atlantic.// 1999... La New York/ M-am oprit lângă primul zgârie-nori/ Să-i văd măreția...// Și mai târziu, cu înflorite gânduri/ La Statuia Libertății am îmbrățișat /Nestinsa-i luminoasă flacără/ Prin nemărginire, prin veșnicie”.
În încheiere dăm curs poemului „Cimitirul satului” (pag. 56), scris într-un alt registru poetic decât cel cu care Mircea Tutilă deja ne-a obișnuit, și anume cel de sorginte patriotică, asigurându-ne astfel că aria sa de scriere este cu mult mai largă, cu un conținut tot mai bogat și variat, iar drept exemplu sunt versurile următoare, în care nostalgia poetului este simțită prin imagini vizuale de-a dreptul șocante: „În Cimitirul satului,/ satul copilăriei mele,/ strămoșii / în negura vremii/ mă așteaptă...// Mă așteaptă bunicii/ cu povestea vieții lor.../ Și părinții mei mă așteaptă/ să trec pe la ei/ să mai stăm de vorbă...// În Cimitirul satului ninge.../ Ninge liniștit,/ ninge cu amintiri,/ cu frumoase amintiri”.
Acesta este poetul Mircea Tutilă, contemporanul nostru, care umblă printre noi, în gară, în piață, în autobuz, fără să se identifice cu altcineva decât cu sine și singurătatea sa homerică, de rapsod visător.
Sfârșit
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”