Nepoţelului meu Petru Andrei Bucă, plecat dintre noi în incendiul de la Club Colectiv…

Priveam ca-ntr-o oglindă, adîncurile lumii,

Din piscul necuprins al unui gînd,

În care temelie am pus cetăţii mele

Din focurile tale, de astăzi şi oricînd.

M-am rupt demult de lume, de mine şi de tot,

Doar tu-mi rămîi în sensuri ca singură minune,

Iar ochii tăi, de înger, frumoşi ca două mări,

Nasc stelele speranţei, pe-un colţ de rugăciune.

Trec norii precum magii şi visul ţi-l sărută,

Uimite constelaţii te vor etern a lor:

Ningea apocaliptic în prag de gravă iarnă

Şi te-ai pierdut lumină în zarea unui dor.

Departe-n jos amurgul se ridica în mituri,

Priveam de sus doi îngeri, pe-a vieţii drumuri strîmte

Cu umbrele în flăcări alunecînd spre schituri…

Şi-am mai văzut un înger, cu aripile frînte.

Ioan Bucă