Conspecte sentimentale
  • 28-06-2020
  • 0 Comentarii
  • 370
  • 2

Fan declarat al prozatoarei Raluca Feher, un hibrid hungaro-teleormănean, cum singură declară, smuls din solul bolovănos al Brașovului și resădit în București, am tot scris despre cărțile ei de călătorie prin vraiștea lumii - ,,America Văzută de la brîu în jos” și ,,Splendidul joc al fericirii sau Cum a găsit Feher Mongolia, Coreea de Sud și Japonia”. Ba, aflînd că activează într-o televiziune cu circuit închis din lumea cu ape freatice a Internetului, un binevoitor m-a vizitat la domiciliu și, fotografiind cele 5 articole ale mele consacrate acelor cărți, mi-a promis că le va trimite scriitoarei pe suport electronic, așa cum este moda acum. Dar, n-a fost să fie. Căci, tremurîndu-i mîna sau poate neavînd destulă lumină, pozele au ieșit prost și doamna în chestiune încă n-a aflat cît de mult o iubesc.

Nedezmințindu-mă, și astăzi îi consacru cîteva rînduri, punînd în circulație cîteva mostre din ultima ei carte cu un titlu cam fistichiu - ,,Să nu rîzi niciodată: ((”, cu un emoticon care se folosește în limbajul virtual al Internetului, carte care începe ca un roman și curge ca un jurnal, cu exprimarea la persoana întîi. Iată cîteva fragmente selectate:

,,Nu înțeleg o chestie: să fii Dumnezeu, adică să ai puteri așa de mari și să vrei să arăți ca un moș cu prostată, artrită, ofticos, păr în urechi și mers de moș? Cît de prost poți să fii, să alegi să fii bătrîn? Și mai e ceva: după ce că ai făcut lumea așa de idioată, după chipul și asemănarea ta, o mai și pedepsești cu boli, molime, războaie și tornade? E ca un torționar”.

Aceste rînduri par desprinse din romanul ,,Groapa” al lui Eugen Barbu, unde acarul Chirică venea seara acasă, deșelat de la ácele sale, și făcea un popas la cîrciuma lui Stere Drăgănoiu din Cuțarida. Și dacă se întîmpla să-l cinstească cineva cu vreo cinzeacă de țuică, se întorcea la bordeiul său pe patru cărări, amenințînd cu pumnul spre cer: ,,De ce, Doamne, îți bați joc de mine?”. Căci Chirică avusese o crilă de copii și, în fiecare primăvară, îi murea cîte unul. ,,Ce rău ți-am făcut?...”

,,Pantofii nu sînt doar obiecte. Sînt simboluri ale succesului, care nu pot fi falsificate. Căci o haină ți-o mai croiești tu acasă sau la tanti Florica de pe ulița Gârlei, dar o pereche de pantofi cu talpă fină, cu toc-cui, cu baretură argintie din piele de mănușă, nu”.

O asemenea sentință nu suportă lîngă ea decît vorbele Ecaterinei Bilicioiu-Lovinescu, fosta soție a criticului Eugen Lovinescu: ,,Nimic nu degradează vestimentar o femeie ca pantofii scîlciați”. După cum și mersul desculț prin zăpadă, asortat cu capul obigatoriu descoperit, caracteristice călugărilor sihaștri de altădată, era dovada iubirii, fără egal, față de Christos.

Așa stau lucrurile cu încălțările care au devenit personaje literare, asortîndu-se cu pălăria, căciula, mantaua sau pantalonii, sau chiar piese de muzeu, risipite în toată lumea.

Revăzînd la televizor filmul ,,Afacerea Protar”, făcut de Haralambie Boroș, în 1955, după comedia lui Mihail Sebastian ,,Ultima oră”, am remarcat moda pantofilor cu scîrț din perioada interbelică și prelungită pînă spre anii ’60. Pantofi pe care îi purta Ion Finteșteanu în rolul magnatului Grigore Bucșan. Rol interpretat, mai apoi, în alte viziuni regizorale, de alți doi coloși, precum George Constantin și Mircea Albulescu, mai apropiați de realitate – duri, lacomi și implacabili în drumul lor de capitaliști veroși. Dar fără a mai etala celebrii pantofi, căci moda trecuse. Sau pantofii negri cu bot roșu, pantofi de hubăr, un fel de bulibașă, tot din acea vreme, pe care îi purta Bozoncea în romanul ,,Groapa”, de Eugen Barbu. Și cu care își fascina mahalaua vecinul nostru Jan, din neamul Paciuri, lucrător în ,,Grivița”, singurul, din familia sa numeroasă, care făcuse profesionala, se calificase și avea salariul garantat. În timp ce frații săi, dacă nu erau în pușcărie, tăiau frunză la cîini, furînd porumbei cu o prăjină unsă la un capăt cu clei păsăresc, sau dînd cu bidineaua, în Săptămîna Mare, prin casele sărăcăcioase din Chitila de altădată. Dar, ambițios peste poate, Jan și-a luat Bacalaureatul și a devenit mecanic pe locomotivele ,,Diesel”. Ce senzație a trăit mahalaua de la capătul tramvaiului 10, cînd s-au dus la Cinematograful ,,Înfrățirea între popoare”, de pe Bucureștii-Noi, să-l vadă pe Raj Kapoor și, la ,,Jurnalul de actualități” de dinaintea filmului, l-a văzut pe Făt-Frumos pe locomotiva lui. ,,Uite-l pe Jan!”, a strigat sala, într-un glas, și un fior de satisfacție fraternă și filială ne-a cuprins pe toți, tineri și bătrîni. Iar, după o lună, aproape toată mahalaua purta pantofi cu scîrț, fiindcă cealaltă parte, fete și femei, își pictase pe frunte o aluniță, cum etala Rita, drăguța vagabondului Raj și muza folclorului românesc urban: ,,Pe Șoseaua Colentina/ Trece Rita cu mașina/ și Răjete după ea,/ Ca să-i spargă camera”. Sau, în varianta descoperită de regretatul jurnalist George Stanca: ,,Pe Șoseaua Colentina/ Trece Rita cu mașina/ Și Raj cu motocicleta,/ Să-i fure Ritii poșeta”.

* * *

Cînd am cumpărat ,,Omul care mută norii”, cartea lui Radu Paraschivescu, apărută la ,,Humanitas” în 2019, și am aflat că omul are totuși 60 de ani, nu mi-a venit a crede. Dacă l-aș fi întîlnit pe stradă, nu m-aș fi dat înapoi să-i spun: rade-ți, dom’le, mustața, că-ți acoperă jumătate din față și-ți estompează frumusețea părului, cum numai regretatul actor Damian Crâșmaru mai avea, te îmbătrînește și-ți dă un aer de orzar sau de geambaș de cai din Oborul de odinioară. Sau poate nu mai ai dinți?...

Aproape în fiecare seară, mă uit la Radu Paraschivescu (o fi vreo rudă cu poetul stalinist M.R.P.?) de pe ,,Digi-Sport” și îmi spun că ceva nu se leagă la acest prozator de talent: e o contradicție în termeni în tot ce face. Pe de o parte, limbajul elegant prin care se străduiește să anime și să înfrumusețeze fotbalul românesc atît de schilod și de plictisitor. Pe de altă parte, ceilalți invitați, atît de enervanți prin banalitatea și agramatismul exprimării. Cu toții, mari fotbaliști pînă de curînd, creează impresia că ar fi nevoie de încă un scriitor sau mai mulți care să ducă lucrurile la bun sfîrșit. S-a ajuns în situația de acum o jumătate de secol, cînd scriitori de calibru aveau rubrică fixă, în presa zilnică, în reviste sau chiar la televizor, în care tratau numai chestiuni fotbalistice și, prin aceasta, creștea tirajul respectivelor publicații. Se ajunsese pînă acolo că publicul se scula cu noaptea-n cap, să cumpere ,,Sportul popular”, ,,România liberă”, ,,Săptămîna” sau ,,România literară” numai ca să-i citească pe Fănuș Neagu, Eugen Barbu, D.R. Popescu, Adrian Păunescu, Ion Băieșu și mulți alții.

Subintitulată ,,Șapte întîmplări”, cartea lui Radu Paraschivescu prezintă un inventar al cifrei 7, la fel cum, în structura basmului, cifrele 3, 5 sau 10 sînt încărcate de semnificații, aducîndu-ne la îndemînă, prin exemple surprinzătoare, rolul important pe care îl joacă numerologia în istoria omenirii.

- Cele 7 minuni ale lumii antice: Farul din Alexandria, Colosul din Rhodos, Piramida lui Keops, Grădinile suspendate ale Semiramidei, Templul Dianei din Efes, Statuia lui Zeus din Olimp, Mausoleul din Halicarnas.

- Cele 7 minuni ale lumii noastre: Cascada Victoria, Marele Recif de Corali, Muntele Everest, Marele Canion din Colorado, Portul Rio de Janeiro, Vulcanul Paricutin, Aurora Boreală.

- Păcatele capitale sînt și ele 7 la număr: mîndria, iubirea de arginți și de avuții, desfrînarea, lăcomia, invidia, mînia, lenea.

- Faptele milosteniei trupești: a sătura pe cei flămînzi, a da de băut celor însetați, a îmbrăca pe cei goi, a primi în casă pe cei străini, a cerceta pe cei bolnavi, a cerceta pe cei din temniță, a îngropa pe cei morți.

Dar există și alte semne potrivit cărora existența noastră pe pămînt este influențată de prezența benefică sau, după caz, chiar malefică, a unor cifre, cum ar fi 7, și avem toate motivele să ne minunăm, după cum urmează: există 7 continente pe glob; Dumnezeu a creat lumea în 7 zile; săptămîna are 7 zile, botezate după numele zeilor; în mitologia japoneză se vorbește despre cei ,,7 zei ai norocului”; cine va sparge o oglindă va avea 7 ani ghinion; cine visează cifra 7 își va întîlni sufletul-pereche; Budha a făcut 7 pași după ce s-a născut; cultura budhistă se referă la 7 chakre, puncte energetice; ,,Românul are 7 vieți în pieptu-i de aramă” – V. Alecsandri; Roma a fost ridicată pe 7 coline; la fel și Iașii; apa pură are ph-ul 7; capul omului intră de

7 ori în înălțimea corpului; gărgărițele au 7 puncte negre; portativul are 7 note muzicale. (Și dacă mă gîndesc bine, chiar și viața mea stă sub influența cifrei 7, în sensul că, obținînd această notă, am intrat în diferite școli și le-am absolvit în cele din urmă, bucurîndu-mă, în mod egal, de stima unora, dar și de lehamitea altora.)

Dar, pe lîngă meritul de observator atent al vieții din jur, Radu Paraschivescu se vădește și un moralist lucid, și părerile sale ar trebui să fie cuprinse în manualele de școală.

- Cel mai deștept cedează doar în situația cînd scena nu e populată cu tîmpiți.

- Nu mai țin minte cîte cuceriri am făcut la viața mea. Ceva peste Casanova, Don Juan și Cristi Borcea, care numai el este peste Casanova și Don Juan.

- ,,Ce faci, fă, te dai lebădă-n lighean?”

- Erau odată doi gemeni: Gogu și Vasile. Gogu văzuse filmul ,,7 ani în Tibet” și voia să ajungă acolo. Iar Vasile se apucase să învețe esperanto, căci voia și el să ajungă acolo.

- După monahul Agapie Criteanul, ne dau tîrcoale 3 mari vrăjmași: trupul, lumea și diavolul. Trupul ne îndeamnă și ne aruncă în curvie, lăcomia pîntecului și în lene. Lumea ne trage spre iubirea de arginți și pofta nemăsurată a lucrurilor pămîntești. Diavolul ne împinge la mîndrie și zavistie.

- O avocată, care avea venituri puține și cheltuieli mari, s-a angajat prostituată cu o jumătate de normă, și soțul a fost de acord.

- Roma. De văzut neapărat: Foro Italico, Colosseum, Basilica San Pietro, Castelul Sant Angelo, Panteonul, Piazza Navona, Treptele Spaniole și Catacombele, Fontana di Trevi (devenită personaj principal în filmul ,,La Dolce Vita”, cu Anita Ekberg și Marcello Mastroiani). Se spune că dacă ajungi lîngă Fontana di Trevi, te întoci cu spatele și arunci o monedă, cu siguranță vei reveni la Roma. Vedi Roma și poi mori sau, după alții, vedi Napoli, căci e totuna. Zăbovind la filmul cu celebrii actori din 1960: pînă atunci, omenirea nu știa chestia cu întorsul la Roma. În 2013 din fîntînă s-au scos cu lopata 1 milion de euro. În 1955 a făcut furori filmul ,,Vacanță la Roma”, cu încîntătoarea, suava și parcă ireala Audrey Hepburn și virilul Gregory Peck. Aflați în fața unei biserici, unde tronează un cap uriaș din piatră cu gura întredeschisă, Bocca della veritá, în acest film, ziaristul Joe bagă mîna în gura statuii, țipă și o retrage fără palmă, pe care o ascunsese în mînecă. Prințesa Anna se sperie, dă un țipăt și aproape că i se aruncă în brațe. Dar Joe își trage mîneca la loc și palma îi apare teafără. Prințesa răsuflă ușurată, zîmbește și parcă ar cerși o îmbrățișare urmată de un sărut, dar sobrul ziarist își ține firea. ,,De vizitat Roma, poate într-o altă viață, își notează Radu Paraschivescu. Și Atena, să urc pe Dealul Acropole și să mă fotografiez lîngă ruinele Templului Afroditei, ridicat în Antichitate de Phidias”.

Notă: Mă număr printre puținii muritori care, în tinerețe, au admirat la Institutul de Arhitectură din București o lucrare de diplomă reprezentînd Templul Afroditei, reconstituit în ipsos în cele mai mici amănunte, inclusiv cu uriașa statuie a zeiței în interior.

PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite