În nr. 128 din 10-24 ianuarie 2023, număr dedicat, în mare parte, împlinirii a 173 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, Revista ,,Certitudinea” publică la pagina a V-a dreapta-jos articolul ,,Mihai Lăzărescu, fiul din flori al lui Eminescu”. Se vede treaba că textul a fost pritocit în redacție, căci, la sfîrșitul lui, în loc de obișnuita semnătură, apare precizarea: ,,După articolele lui Cosmin Pătrașcu Zamfirache: «Amantele secrete ale pătimașului Mihai Eminescu», titlu ușor pleonastic, deoarece amanta-amantă tocmai asta înseamnă, iubit-iubită, secret-secretă, și «Cine a fost fiul din flori al lui Eminescu, iubit și ascuns de poet»”.
N-am citit respectivele articole consacrate unei chestiuni despre care s-au tot scris și rescris puzderie de articole și de cărți - a avut Eminescu urmași direcți? N-am citit, deci nu mă pronunț asupra afirmațiilor stimabilului Pătrașcu Zamfirache și nici despre informațiile avute de el la îndemînă.
Știu însă că toți exegeții vieții și operei lui Eminescu s-au pus de acord că dintre toți frățînii Eminovici, doar Aglae și Mateiu au avut copii, pentru simplul motiv că au trăit mai mult și, în consecință, au apucat să se căsătorească. Astfel, Aglae Eminovici (1852-1900), din căsătoria ei cu profesorul bucovinean Ioan Drogli, a avut o fată, Victoria, moartă de mică, și doi băieți, Gheorghe (mort de tînăr de tuberculoză) și Ioan (mort în primul război mondial ca ofițer sanitar). Ioan Drogli murind de inimă în 1887 și lăsînd-o cu doi copii mici în grijă, biata Aglae s-a recăsătorit în 1890 cu ofițerul austriac Heinrich Gareiss von Döllizsturm, un bețivan și un grobian fără pereche, care, după ce că pupa mîinile servitoarelor, se mai și culca cu ele (iubiri ancilare), comportament care i-a grăbit frumoasei și delicatei soții sfîrșitul. Cei doi n-au avut copii. La rîndul său, Mateiu Eminescu (1856-1929) a avut cinci copii (Victor, Lelia, Ecaterina, Hanibal și Gheorghe) cu două neveste. Cu cea de-a treia n-a mai avut copii, fiindcă, plictisit de viață, a ales să moară. El este înmormîntat în Cimitirul Militar din Bistrița. Gheorghe Eminescu (1895-1987) a fost colonel genist în Armata Română și un strălucit biograf al lui Napoleon Bonaparte. El a avut o fiică, Iolanda, juristă. Fiica ei este o cunoscută specialistă în limba și literatura portugheză. Este stabilită la Paris și are un fiu care, și acesta, ș.a.m.d... Cu puțin înainte de a muri, Gheorghe Eminescu a acordat un interviu lui Corneliu Vadim Tudor, va dați seama, o peliculă rarisimă cu informații inedite despre poet și familia sa. Dar, scandalos, nici o televiziune nu este interesată să dea filmul pe 15 ianuarie și 15 iunie. Doar OTV a încălcat ordinul acum vreo 10-15 ani. Acolo, între altele, bătrînul spune: ,,Eu am semănat cel mai mult cu poetul Eminescu. Dacă ar fi ajuns la bătrînețe, ar fi arătat ca mine...” Prim-plan cu Gheorghe Eminescu: părul albit și rărit în creștet, aceiași ochi melancolici, ochii dulcei mame, mărunțel, dar vînjos. Fimul acela se află în posesia familiei lui Vadim. Îl caută Miron Manega, să-l dea la ,,Nașul -Tv”, unde apare mereu ca invitat al lui Daniel Roxin?
Aceștia sînt urmașii lui Eminescu. Atunci de ce Revista ,,Certitudinea”, o publicație serioasă, pune în circulație știri neverificate? Căci adevărul cu acel Mihai Lăzăreanu este următorul. Prin anii 1925-1926, avocatul botoșenean Dimitrie Mănăstireanu a produs o vie impresie scoțîndu-l la iveala pe necunoscutul Ilie Lăzăreanu și afirmînd că este fiul natural al lui Eminescu, făcut pe la 1883 cu o țărancă din Ipotești. Mai mult, maestrul se angajase să apere interesele clientului său, care cerea în instanță… să i se rectifice numele de botez din Ilie în Mihai. (Dar n-ar fi fost mai normal să i se modifice numele de Lăzăreanu în Eminescu?, chiar dacă poetul nu-l recunoscuse?) Cîteva luni, subiectul a ținut prima pagină a ziarelor vremii. Pînă la urmă, s-a aflat că, de fapt, Dimitrie Mănăstireanu, în lipsă de clienți, inventase totul, doar-doar își va face oleacă de publicitate. Inexplicabil a fost că reputatul eminescolog Augustin Z.N. Pop a marșat în această direcție și, în cartea sa, ,,Noi contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu”, a girat cu unele ,,documente” fanteziile lui Mănăstireanu, nebăgînd de seamă că mama lui Iliuță apare cînd Ileana, fata morarului Ichim din Cucorăni, cînd Ileana, nevasta pădurarului Ion Lăzăreanu din Ipotești. Cîțiva ani mai tîrziu, mai mulți istorici literari au lansat știrea cum că Veronica Micle ar fi născut pe la 1881 un copil mort, făcut cu Eminescu. Păi, din moment ce se născuse mort și nu a apucat, sărmanul, să fie declarat la primărie, nu mai putem vorbi de vreun copil, chiar dacă informația se bazase pe o așa-zisă mărturie a Virginiei Micle, fiica Veronicăi, făcută lui Victor Eminescu, nepotul de frate al poetului. Venind spre zilele noastre, ,,Evenimentul zilei” lansase zvonul cum că undeva, prin Moldova, s-ar fi descoperit mormîntul unei ,,fiice” a lui Eminescu. Desigur, un mormînt străvechi, și părăsit, sigur ocupat de altcineva, prin urmare, imposibil de profanat și cercetat.
Eminescu
în corespondenţă
cu Iacob Negruzzi
Cum se știe, în toamna anului 1877, Mihai Eminescu își dădea demisia de la ziarul ,,Curierul de Iași”’, supranumit ,,foaia vitelor de pripas”, ca urmare a unui conflict violent de natură politică cu proprietarul tipografiei, unde apărea respectiva publicație. Și rămas fără nici o sursă de subzistență, el va fi constrîns să accepte găzduirea în bojdeuca lui Ion Creangă din mahalaua Ţicăului. Dar nu pentru multă vreme, căci pe la începutul lunii noiembrie, prin intermediul lui Ion Slavici, el va accepta oferta lui Titu Maiorescu de a lucra ca redactor la ziarul ,,Timpul” din București. Perioada cît a lucrat la ,,Timpul” (noiembrie 1877 - 28 iulie 1883) este cea mai rodnică perioadă de activitate din viața de poet și gazetar a lui Eminescu, dar și cumplit de extenuantă. ,,Am de umplut fiecare zi o coală de tipar, împreună cu Slavici - mărturisește el unui prieten rămas la Iași. Să pot zbura pentru trei zile la Iași, tare aș veni. Dar mai mult de trei zile n-aș avea, pentru că eu n-am vacanțe, ci trebuie să trag ca un catîr, greu la vale, și greu la deal (...) Aștept telegramele Havas, ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormînt, și n-aș mai fi ajuns să trăiesc!...”.
Ceva mai tîrziu, pe 9/23 februarie 1878, Eminescu îi expediază o scrisoare lui Iacob Negruzzi, ,,redactor răspunzător” al revistei ,,Convorbiri literare” din Iași: ,,Iubite prietene, Spun drept că n-aveam de gînd a mai tipări versuri. Această cură radicală de lirism o datoram «Junimii» din Iași...”. Se știe că, fără colaborările neîntrerupte ale lui Eminescu, ,,Convorbirile”  erau în pericol de a-și pierde cititorii și, pe cale de consecință, să dea faliment. De aceea, lună-de-lună, el îl solicita pe Eminescu să nu uite a-i trimite poezii și alte scrieri tîșnite din prețioasa-i pană. Însă poetul, tracasat de salariul mizerabil primit la ,,Curierul”, conflictul cu direcția ziarului care nu agrea articolele polemice la adresa liberarilor ieșeni, precum și neliniștile sale în legătură cu Veronica, avea momente cînd nu-i mai ședeau gîndurile la rugămințile lui Negruzzi. Mai mult chiar, responsabilul ,,Convorbirilor” ajunsese să-i scrie lui Slavici, rugîndu-l să-i aducă aminte lui Eminescu, nu cumva să uite de poeziile promise la Iași. Și Slavici îi răspunde într-o manieră prin care aproape că-i ia apărarea poetului: ,,Pentru ca să-i vorbesc lui Eminescu, aflați că el lucrează cu zel și cu mai multă bună-credință decît mine. Nu îi strică decît lipsa de lemne de foc”. Dar Negruzzi se înfurie și îi răspunde: ,,Eminescu nu se ține de cuvînt! Îmi făgăduia la plecarea lui că-mi va trimite un teanc de poezii originale și n-am primit nici o față măcar. Vrea să-i scriu direct lui? Voi face asta cu mulțămire”. Peste cîteva zile, la 20 decembrie, Slavici îl informa pe Negruzzi că nici el, nici Eminescu nu vor putea să-i trimită ,,portretele” pentru ,,Albumul «Junimii»”, inițiat de secretarul societății, pentru motivul că nu au bani să se pozeze. ,,Pentru ca să ne pozăm, insistă el din dorința de a fi mai clar, ar trebui ca să avem bani, iară pentru ca să avem bani, ar trebui să ne trimiteți dumneavoastră din Iași”. Dar intuind că a fost cam dur cu părintele ,,Convorbirilor”, cîteva rînduri mai jos, îndulcește tonul, promițînd că vă încerca să vorbească cu Eminescu ,,de poeziile pe care vi le-a promis” înainte de plecarea la București. Lucru care se și întîmplă, pentru că pe 8/23 februarie 1878, Eminescu îi scrie personal lui Iacob Negruzzi scrisoarea de mai jos. Urmarea a fost că în numărul din 1 martie 1878 al ,,Convorbirilor” a apărut, în sfîrșit, un grupaj de poeme eminesciene. Însă era greu de crezut că această ,,șarjă” lirică n-ar fi fost trimisă fără cîteva rînduri explicative din partea sa, ținînd cont că, la data aceea, relațiile dintre el și revistă nu erau prea cordiale. Care să fi fost cauza răcirii reciproce? În ședințele ,,Junimii” ieșene, în lipsa lui Maiorescu, care în 1874 se mutase la București, caracuda primise poeziile lui Eminescu într-o dezaprobare zgomotoasă, iar poetul a fost luat în derîdere, motiv pentru ca să le arunce aceste versuri disprețuitoare:
,,Și tot mai bună soartă, decît la «Convorbiri»
Ca nimeni să citească a tale izvodiri...
La ce să dai hîrtia cu șiruri numărate,
Pe-a caracudei labe păroase, nespălate?
Să pierzi a ta viață și creierul să-l storci
Zvîrlind mărgăritare în troaca unor porci!”
Perpessicius avea dreptate să afirme că rîndurile lui Eminescu din scrisoarea sa către Negruzzi, cu ,,justificările privind statutul său și condițiile puse pentru o nouă etapă la «Convorbiri», deschide un alt capitol al relațiilor sale cu cercul «Junimii». Și avea dreptate poetul să schimbe foaia cu masonii oportuniști de acolo, căci pe 28 iunie 1883 și-au dat mîna să-l lichideze fizic, politic și artistic” (,,Și mai potoliți-l odată pe Eminescu...”).
… ,,Iubite prietene, Spun drept că n-aveam de gînd de-a mai tipări versuri. Această cură radicală de lirism o datoram «Junimii» din Iași, căci desigur că pentru convulsiuni lirice rîsul e mijlocul cel mai bun - și cel mai rău. Atîrnă adică totdeauna de valoarea ce este-n ele și de valoarea ce le-o dă autorul. Acest din urmă punct e mai cu seamă important, nu pentru deșertăciunea personală (departe de mine aceasta) dar pentru convingerea că lucrezi pe hîrtie puținele momente ale vieții destul de deșarte și ne-nsemnate, e un semn că le-am crezut vrednice de aceasta. Dacă forma, pe care ele a-mbrăcat-o, e vrednică de râs,vei concede că nu aceasta a fost intenția mea și c-atunci e mult mai bine ca să nu se publice niciodată. În orice caz, eu n-am vrut să le dau o formă ridiculă și dacă sunt greșeli eu din parte-mi am cîntărit orice cuvînt.
Multe închinăciuni pentru «Junimea» și pentru fiecare «junimist» îndeosebi, iar mai cu seamă mă închin cu multă plecăciune cuconului Drăgănescu și stăruitorului întru cele bune și creștinești Creangă. Dacă n-am scris multora dintre ei, după scrisori primite, precum lui Conta, Creangă, boerului Drăgănescu și «celui tout à fait ramolli par les petites modistes», Xenopol, cauza e că la «Timpul» am în fiecare zi de umplut o coală de tipar (împreună cu Slavici) și această masturbație inetelectuală ne face incapabili de a ne aduna mințile.
«Junimii» de aici i s-a stricat rostul cu Rossi. Pîn’ la venirea acestui genial actor, țineam regulat vinerile ședință în cari s-au citit aforismele lui Schopenhauer, capitole din Bălcescu, o novelă de Slavici «Gura satului», o traducere în versuri a lui «Ruy-Blas» (01.), apoi versurile mele, ce vi le trimit, c-un cuvînt, «Junimea» de aici a mers pîn’ acum strună. De la venirea lui Rossi, serile toate ale săptămînii sunt prinse.
După listă, avem aici pe următorii: Odobescu, Păucescu, Mandrea, Th. Rosetti, Nica, Slavici, Aug. Laurian, Ștef Mihăilescu, Teodorescu, Olănescu, Filibiliu, V. Păun, Botea, Pușcariu ș.a. (M. Eminescu)”.
PAUL SUDITU