Epigrama și umorul românesc
E drept, epigrama este zburdalnică, băgăcioasă, uneori răutăcioasă, dar are totdeauna zîmbetul pe buze şi înviorează spiritul. Azi, Revista „ROMÂNIA MARE” care, în actualitate, este singurul periodic săptămînal pe plan naţional care-i acordă atenţie, găzduind-o, în paginile sale, urmează exemplul altei reviste lunare, cea cu un înalt nivel cultural ―
„CURTEA DE LA ARGEŞ”, al cărei redactor-şef este academicianul Gh. Păun, dumnealui însuşi afirmîndu-se ca epigramist dedat la toate subiectele născătoare de poante. Redau, din memorie, o rugă apărută într-unul din volumele sale intitulate „Cactus de veghe”, în care fiecare pagină e urmată de alta, cu desenele umoristice ale caricaturistului Nicolae (Cucu) Ureche: Rugă pentru binele soacrei (de fapt, pentru binele său)
Fac o rugă-aici sfioasă
Doar de bine s-aibă parte:
Ţine-o, Doamne, sănătoasă
Şi, de vrei, cît mai departe.
Deci şi eu, ca epigramistă, îndrumătoare şi teoreticiană a acestei specii a genului liric, aduc un omagiu acestor reviste care găzduiesc articole privind epigrama – produs literar care înfloreşte azi numai la români, oriunde s-ar afla ei, exprimînd spiritul şi sufletul românesc, alăturîndu-se, cred din toată inima, romanţei şi doinei, aceasta fiind inclusă, ca şi Căluşarii, în tezaurul cultural U.N.E.S.C.O.
În fond, pentru specificul nostru, epigrama înseamnă spirit deschis, zburdalnic, zîmbet, inge­niozitate, rîsu’-plînsu’, ea cuprinde întreg sufletul şi viaţa românului. Marele scriitor Romulus Vulpescu (1933-2012), cel care se înrudea spiritual cu Prof. dr. Ştefan Cazimir (1932-2021), spunea deschis că oamenii fără umor sînt „constipaţi” la spirit.
Epigrama, în mulţimea catrenelor ei concentrează, într-o formă scurtă, atîta viaţă, referindu-se la fapte, dorinţe, aspecte, cuprinde atîta spirit cît nu bănuiesc cei care n-o cunosc, cei care nu-i consideră scriitori pe autorii de epigrame (chiar dacă ei s-au afirmat şi ca poeţi, prozatori, critici literari) – aşa cum procedează cei de la vîrful U.S.R. E drept că există, mai ales în ultimul timp, multă maculatură prezentată (în volume, în reviste) sub numele de epigramă, dar cel interesat se informează dacă vrea să-şi spună o părere. La rîndul lor, cei care se numesc epigramişti sînt datori s-o respecte. Pentru că, dacă bardul de la Hordou, G. Coşbuc, scria: Viaţa asta-i bun pierdut/ Cînd n-o trăieşti cum ai fi vrut... (şi cum ar fi vrut cel născut în familie de ardeleni harnici, credincioşi, cinstiţi, să trăiască? „În cinste, muncă, omenie”), şi noi putem să parafrazăm: Epigrama-i bun pierdut/ Cînd nu o scrii cum ai fi vrut... Adică aşa cum cere statutul ei: catren bine construit prozodic – ritm, rimă şi mecanism epigramatic – cel care produce surpriza poantei. Şi încă sînt epigramişti talentaţi care şi-au unit condeiul cu epigrama, o duc voioşi spre spectacolul spiritului, dirijîndu-i mişcările, răsucindu-i ideea spre poantă, ascuţind vîrful săgeţii din arc. Pentru că, aşa cum am mai spus, epigrama este o specie literară buclucaşă, nu gen literar, cum se-ncăpăţînează unii să întrebe la interviuri, de parcă, pe lîngă cele trei genuri – liric, epic şi dramatic – ar mai exista al patrulea! Ea face cu iscusinţă cu ochiul, face piruete pe poantă, de fapt, pe gîndurile, ideile autorului care, prin direcţia în care ţinteşte cu poanta, se autodevoalează, ia atitudine la modul direct sau subînţeles. Deci, epigrama înseamnă gîndire, simţire, viaţă. E o oglindă a existenţei noastre în care ne vedem, uneori, portretul întors, dar foarte clar. Şi, în vremurile cînd, în această Ţară, cîndva înfloritoare, se aud doar ecouri de plîns şi jale, epigrama e mai puţin voioasă şi mai mult înţeleaptă, e plină de pamflete, dar şi de judecăţi de valoare privind viaţa asta – a noastră şi a acestui pămînt strămoşesc rîvnit de globalişti, cumpărat, amanetat pe nimic. Pentru fiecare dintre noi, toată existenţa înseamnă viaţă. Şi epigrama – mă refer la epigrama reuşită, nu la înseilările care se premiază la concursuri şi care duc la diluarea, poate – Doamne fereşte! – chiar la dispariţia ei – stă cu ochii pe tot ce există – văzute, nevăzute şi, în patru versuri croite, gîndite, pritocite cu ingeniozitate, prin extinderea sau întoarcerea ideii, exprimă cît pagini întregi dintr-un roman. Specificul ei este subliniat chiar de marii epigramişti ai ţării. Iată una dintre mai reuşite metafore care-i exprimă statutul:
După sens şi parametri,
Epigrama e un meci
Cu un „unsprezece metri”
În minutul nouăzeci.
        Nelu Ionescu-Quintus (1919-2014)
Toţi cei care o definesc prin modalităţi adaptate specificului ei îi subliniază structura ingenioasă, uneori muşcătoare:
E o cobră care muşcă,
Dar şi arma ce răneşte:
În trei versuri te ocheşte
Şi-n al patrulea te-mpuşcă.
„Te-mpuşcă” la modul artistic, bine-înţeles, cînd lovitura poantei e dirimantă. Dimitrie Jega (1912-1986) dă dovadă de mai multă înţelegere umană:
Epigrama-i muză calmă
Care-atunci cînd se iveşte,
Te alină blînd c-o palmă
Şi cu alta te cîrpeşte.
Da, are dreptate, „cînd se iveşte”, că ea nu apare de sub orice condei; mai ales astăzi cînd moda înseilării unui catren s-a extins ca o pecingine, precum aşa-zisa poezie „în vers liber”. Miltiade Ionescu trage chiar un semnal de alarmă:
S.O.S. Epigrama
Cărţi grămadă, perle noi
Au îmbogăţit cultura
Şi-astăzi vine-ntr-un şuvoi
Alt „produs”... MACULATURA.
Cincinat Pavelescu (1872-1934) o compară cu scrima – artă care cere mînuirea floretei cu dibăcie:
Epigrama ascuţită
Soră bună e cu scrima
Că şi-n ea poetul luptă
Cu ideea şi cu rima.
Marcel Breslaşu (1903-1966) subliniază concen­trarea ideii în corpul restrîns al epigramei:
Proporţiile unei epigrame
Nu sînt o scuză, ci o exigenţă:
Pe terezie trage două grame
Dar gramele acelea sînt esenţă!
Epigrama are numai patru versuri, dar comunică mai mult decît o specie literară amplă, după cum subliniază academicianul Vasile Bogrea (1881-1926), Membru corespondent al Academiei Române:
Cînd fulger trece o idee
Prin ea o epigramă face
Mai mult decît o epopee
În care acţiunea zace!
G. Topîrceanu (1886-1937) e foarte dur faţă de cei care nu respectă epigrama, înseilînd patru versuri fără sens:
Epigrama, măi băiete,
Nu se scrie cu copita;
Omu-nţeapă cu condeiul
Nu cu coarnele, ca vita.
Imperiu Mateescu (1913-1988) laudă puterea epigramei:
Epigrama e în stare,
Prin tangenţa unui vers,
Să dea punctul fix din care
Să răstorni un univers!
Nici Nicolae Paul-Mihail (1923-2013) nu-i iartă pe epigramiştii amatori care se-nfoaie:
Cînd te compari cu Păstorel
Vorbind de-al epigramei har,
Tu te deosebeşti de el
Ca damigeana de pahar!
O epigramă bună, cu adresă, poate provoca neplăceri, după cum, probabil, a păţit Ion I. Mioc (1919-1996):
În catrene cînd am pus,
Uneori, prea mult venin,
Am avut o poantă-n plus
Şi-un prieten mai puţin.
Tudor Muşatescu (1903-1970) face referire
la săgeata epigramei româneşti, care vine de la
daco-geţi:
Lupta-n epigramă n-are
Arme noi şi nucleare,
Ci doar arcul de la geţi,
Deci, ucideţi cu săgeţi!
Cu săgeţi, e drept! – sugerează tot Muşatescu ,dar nu cu săgeţi otrăvite:
E o crimă cînd săgeata
Cu venin e otrăvită
Căci rivalul se dă gata
Doar cu una... ascuţită.
Iarodara Nigrim (1924-2001) apreciază epi­grama atunci cînd are multă sare:
Epigrama ce ridică
Veşnic semne de-ntrebare
E o mare mult mai mică,
Însă tot cu-atîta sare.
Epigramiştii se dedică, cu trup şi suflet, epigramei care, consideră Nelu Vasile din Turburea (Gorj), va trăi cît e lumea şi pămîntul:
În lumea asta trecătoare
C-o existenţă tot mai ternă
În care şi speranţa moare,
Doar epigrama e eternă.
La fel de optimist e şi Aurelian Păunescu:
Cînd va cădea pe ochii-mi bruma
Şi cînd se va-ncheia şi drama,
Vor trece visul, dorul, viaţa,
Dar va rămîne epigrama!
La fel de optimişti sînt adevăraţii mînuitori de condei ascuţit care nu ţin epigrama în concubinaj, ci s-au căsătorit cu ea, într-o căsnicie fericită, contribuind la naşterea catrenelor care poartă
numele ei.
Sfîrșit
ELIS RÂPEANU