Considerații despre umor și epigramă (II)
  • 19-09-2023
  • 0 Comentarii
  • 373
  • 2

Românii şi epigrama nemuritoare
Tradiția umorului este inepuizabilă, înclinația pentru umor și caricatură e extraordinară. Umorul nu se schimbă, interesele și motivațiile se schimbă, mijloacele artistice se perfecționează:
Poame
Zice nora despre soacră
Cum c-ar fi o poamă acră,
Dar și soacra vrea să spună
C-are-o noră poamă bună!
            (Vasile Matei)
În realitate, românul este eliberat din complexul de tăcere. Toți avem statut egal în comunicare. Dînd din coate sau cu bun-simț, înlăturînd complexul de timiditate, cuvintele își fac loc în comunicare, în scrieri, în presă, la radio, pe ecranele TV, pe internet, chiar în pușcării. La început, imediat după „revoluție”, discuțiile din CPUN înregistrate, certurile, Mircea Dinescu, Nica Leon ș.a. ne atrăgeau, stăteam cu ochii lipiți de televizor, aveam de ce să rîdem. Caragiale a fost mic copil pe lîngă ce ne ofereau certurile lor. Apoi, toți am resimțit acel moment acut de după ’90 cînd, după explozia de bucurie, după nebunia libertății, a venit deziluzia, cînd fiecare a putut să spună bune și rele, adevăruri și minciuni, să critice, să-njure, dar nimeni nu-l asculta. Cînd, pe de o parte, cei din frunte s-au dovedit de aceeași factură cu cei de dinainte, dar se băteau cu pumnii în piept, pe de altă parte, tot ce fusese înainte era negat, blamat, înjurat, condamnat, pus la zid, de parcă atîtea decenii, din care veneau și ei, ar fi fost un ocean imens plin de otravă. Și toate aspectele vieții sociale, pe care politicul își pune amprenta mai rău ca înainte, constituie substanță pentru umor – pentru epigrame, caricaturi, bancuri, anecdote, aforisme, proză scurtă sau, pur și simplu, vorbe de duh. S-au făcut concursuri chiar de bancuri sau anecdote. Cineva a spus, într-un film, „Dacă am face moartea să rîdă măcar o dată, poate ne-ar lăsa în pace” [o judecătoare, dintr-un serial cu Simone Signoret, transmis în 1990 la TVR1].
În contextul actual, epigrama constituie un ferment al umorului românesc:
„Revoluția”-n văpaie
Ni l-a luat pe Nicolae,
Însă de revelion
Ni l-a dat pe Sîntion.
            (G Zarafu)
Întrebări, aluzii, falsă ipocrizie, disimulare, comparație, mirare, echivoc, subtext cu sens la îndemîna oricui ș.a. nasc umorul încărcat de toate nuanțele, inclusiv în satiră:
Evoluție
Mireasa mea, de dor cuprinsă,
Vioară faină-n trup și-n glas,
Se schimbă, cînd la plete-i ninsă,
Dintr-o vioară-n contrabas.
            (Elis R.)
Recunoştinţă
Ca mulţi cu caractere slabe,
Pe fostul şef l-a adorat -
L-a slugărit în patru labe
Şi-acum se pune pe lătrat.
            (Elis R.)
Strada
Voi muri, precum se știe,
Dar, ca fericit al sorții
Mulțumescu-ți, primărie,
Că am groapa-n fața porții.
            (Marian Popescu)
Circ
Bucureştiul nostru are
Două circuri permanent:
Unul e-n Ştefan cel Mare
Celălat în Parlament.
                  (G. Zarafu)
x x x
Doar cei bătrîni mai pot să spună
Ce-au tras sărmanii moldoveni
Cînd s-au culcat cu noapte bună!
Şi s-au sculat cu dobrîi deni!
            (V. Larco)
Şperţarul
Şperţulescu are-un vis
Şi-o meteahnă cunoscută:
Cererea s-o faci în scris
Pe-o hîrtie de o sută.
            (Mircea Pavelescu)
Pentru Mia
Mi-e enormă bucuria
Cînd o văd şi o ascult
Mult de tot îmi place Mia,
Însă miile mai mult.
        (Ion I. Mioc)
x x x
Candidații la putere
Sînt lăcuste efemere
Ce mor azi îmbuibate
Și vin mîine leșinate.
        (D. Bolintineanu, 1869)
Concluzie
A fost în viaţă cumpătat
Nici n-a băut, nici n-a mîncat
Nici n-a făcut din noapte zi
Şi a trecut de sută!... Şi?   
        (N. Ghiţescu)
Tezaurul „Cloșca cu puii de aur”
în custodie rusească mulți ani
Nu-s de-acord cu cei ce-mproșcă
Vorbe grele de reproș:
Ei c-un ochi erau pe cloșcă
Și c-un deget pe cocoș!     
        (G. Petrone)
Din exemplele de mai sus ne convingem că toate aspectele omenești – existențialul, socialul, istoria ș.a., ironie sau sarcasm, imprimă forță ideii și determinare. Înțelegem că umorul imprimă un fel de a gîndi, de a evada din cotidian și de a te întoarce în cotidian, ușurat de contradicțiile lui.
Despre UMOR scrie, cu multă implicare, savantul Henri Wald (1920-2002): „Umorul este o atitudine specific și adînc umană. Prin umor se manifestă atitudinea subiectului față de obiect, a gîndirii față de gîndit, a spiritului față de materie, a creatorului față de creațiile sale și chiar față de el însuși. Prin gîndire, omul depășește prezentul lucrurilor și pătrunde în viitorul lor, iar prin umor el rîde de ceea ce este în numele a ceea ce trebuie să fie”. Și autorul acestui studiu subliniază faptul că „umorul pedepsește, deseori, cu oarecare compasiune. /…/ Ceea ce ne împiedică să înaintăm nu sînt lucrurile, ci acțiunile, atașamentul nostru excesiv față de ele, acumularea distanței de care are nevoie spiritul pentru a menține lucrurile în slujba omului. Fără această distanță între el și lume, omul si-ar pierde cea mai umană capacitate a sa – putința de a interveni conștient în mersul lucrurilor și al evenimentelor. /…/ Umorul este un fenomen eminamente cultural /…/ este o atitudine optimistă”. Prin umor se exprimă „încrederea nu în dregerea obiectului, ci în autodregerea subiectului. Umorul este o atitudine polemică față de tot ceea ce frînează dezvoltarea societății, precum și a individualității umane. Umorul fără combatere este o îndeletnicire distractivă, combaterea fără umor este o acțiune morală. Numai fuziunea lor poate genera o adevărată operă de artă. /…/ Umorul este un demers fundamental al conștiinței umane, o manifestare firească a înțelepciunii, o atitudine spontan-filozofică în fața vieții” (Limbaj și valoare, Ed. Enciclopedică, 1973, p.191-193).
Cum umorul caracterizează formele literare scurte, e consumat rapid, dînd satisfacții morale și estetice. Azi, umorul șochează, în mod paradoxal, printr-un exercițiu pe care creatorul și-l impune, în prezent, cînd românul a intrat în alt tip de viață, în normalul anormalității. Românul este meșter în potriveli, româna creează senzația că e făcută pentru rime: Nu aduce anul ce aduce banul; Pe dinafară-i vopsit gardul și-năuntru-i leopardul. Românul găsește motiv de umor în orice, chiar și în contrafacerea, în complexitatea proverbelor: Apa trece, pietrele rămîn la ficat, Și ciungul zise: subscriu cu două mîini, Calul de dar nu se caută la dinți decît cu gura larg deschisă, El, în ultimii 5 ani, a făcut 7 ani de pușcărie etc.
Uneori, umorul se constituie într-o agresivă invitație la luciditate - un întreg univers intelectual e pus în mișcare. Surprinde vicleșuguri, răutăți, caraghiozlîcuri și ridicole ifose, ca la personajele lui Caragiale.
Una din misiunile umorului românesc este să știe „să-njure” fără să fie vulgar sau să sune urît. E drept, în aceste cazuri, pentru a fi înțeles, umorul, născut într-o perioadă de timp, are nevoie de context.
Premii oferite reciproc
Concursul, ca la slujbă, iar ne cheamă,
Talentele din țară-s invitate,
Dar auzim și invocări de mamă
Și ne-nchinăm cînd premiile-s date.
Următorul catren motivează aversiunea marelui scriitor, critic literar, gazetar Romulus Vulpescu față de cei care nu numai că nu gustă umorul dar nu-i încadrează în breasla scriitorilor pe epigramiști:
Cu umorul nu se-mpacă
Mulți pigmei săraci cu duhul
Și, cu vorba lor posacă,
Otrăvesc, în jur, văzduhul.
Armele umorului și ale satirei sînt îndreptate împotriva răului din noi și a răului social. Cînd are de a face cu un creator de excepție, cititorul/ascultătorul e stimulat, intră într-un dialog subteran cu creatorul, e determinat să participe, în sinea lui, la actul comunicării. Pentru români, conflictele nu sînt
irec­onciliabile, timpul le rezolvă, rîsul le absolvă. Să nu uităm că, pentru a gusta din pomul cunoașterii, a fost nevoie de o păcăleală - cea cu mărul. Ceea ce i-a permis omului să supraviețuiască a fost rîsul. Un proverb japonez spune că soarta îi favorizează pe cei temerari, dar norocul vine la cei care rîd. În încheierea acestor aserțiuni putem spune:
Cînd întreaga omenire
Dă în patru zări alarmă,
Pentru supraviețuire
Și umorul e o armă.
(va urma)
ELIS RÂPEANU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite