Conflictul Falklands. Implementarea operațiunii Rosario și rezultatele acesteia (2)
  • 03-03-2021
  • 0 Comentarii
  • 299
  • 2

Argentina atacă, Anglia răspunde

Percepţia guvernului conservator de la Londra, potrivit căreia arhipelagul avea o importanţă periferică, a determinat acceptarea unor reduceri bugetare la capitolul apărare, ceea ce s-a concretizat în Atlanticul de Sud prin retragerea singurei nave militare britanice care activa în zonă (HMS Endurance). Acest lucru a determinat impulsul comercianţilor argentinieni care, în martie 1982, au ridicat steagul Argentinei pe insula Georgia de Sud, aflată la sud-est de Falkland, şi izgonirea lor de către marina britanică. Iniţial guvernul argentinian lua în considerare o posibilă acţiune militară pentru perioada cea mai favorabilă, către sfîrşitul anului, dar evenimentele din Georgia de Sud, din perioada 19-26 martie, au determinat devansarea proiectului. Ca urmare a acestui incident, la 2 aprilie forţele militare argentiniene au debarcat în Falkland şi au întîmpinat rezistenţa îndîrjită a micii garnizoane britanice, în jurul reşedinţei guvernatorului britanic, Rex Hunt. Operaţiunea ,,Rosario” a continuat în ziua următoare cu invadarea şi ocuparea Insulelor Georgia de Sud şi Sandwich de Sud. Reacţia Londrei nu a întîrziat să apară şi, în aceeaşi zi, primul-ministru al Marii Britanii, Margaret Thatcher, declara în Camera Comunelor următoarele: ,,Trebuie să spun Camerei că Insulele Falkland şi dependenţele lor rămîn un teritoriu britanic. Nici o agresiune şi nici o invazie nu pot afecta acest simplu fapt. Obiectivul Guvernului este acela ca insularii să fie eliberaţi de sub ocupaţie şi să se întoarcă sub administraţia britanică cît mai repede cu putinţă”.

În cadrul guvernului britanic a luat fiinţă un Cabinet de Război condus de „Doamna de Fier“ care avea să gestioneze acţiunile legate de operaţiunea Corporate ce viza recuperarea insulelor. O serie de factori au concurat la tranzitul eficient al Forţei Expediţionare Britanice din porturile engleze pînă în Atlanticul de Sud. Unul dintre factori este menţionat de amiralul Sandy Woodward, comandantul operaţiunii Corporate, care în însemnările sale a specificat importanţa din punct de vedere logistic a susţinerii Statelor Unite, în special prin intermediul Secretarului Apărării Caspar Weinberger, de care au beneficiat britanicii. Aceștia au putut utiliza facilităţile instalaţiilor militare americane din Insula Ascension, aflată în mijlocul Atlanticului, insulă ce face parte din dependenţele Insulei Sf. Elena, colonie a Regatului Unit.

Implicarea SUA

În primăvara anului 1982 Statele Unite se aflau într-o poziţie delicată din punct de vedere al relaţiilor internaţionale deoarece factorii de decizie americani conştientizau faptul că erau puşi în situaţia de a alege între aliatul lor tradiţional şi un regim politic care, oricît ar fi fost de nociv, era susţinătorul fervent al politicii de îngrădire a comunismului în America Latină practicată de Washington. Ferm ataşată de valorile care ghidau dreptul internaţional, America nu putea fi de acord cu o încălcare a principiilor menţionate în Carta O.N.U. potrivit cărora un teritoriu nu putea fi preluat prin forţă de către un stat. Statele Unite au abordat, astfel, o poziţie de neutralitate binevoitoare faţă de Marea Britanie, iar colaborarea între cele două naţiuni s-a realizat în mod discret, aproape clandestin. La nivel oficial, însă, Statele Unite şi alte ţări latino-americane au încercat să medieze conflictul dintr-o poziţie de distanţare faţă de ambele părţi.

Război fără declaraţie de război

Este interesant de precizat, din perspectiva relaţiilor internaţionale, faptul că nici una dintre părţi nu a declarat război celeilalte, în mare parte datorită restricţiilor impuse lor de către Carta O.N.U., iar ostilităţile militare au avut un caracter limitat. Se poate afirma că articolul 2, alineatul 3, dar mai ales alineatul 4, din Carta O.N.U., scot practic în afara dreptului internaţional posibilitatea unei ţări membre a organizaţiei de a recurge la război pentru a-şi rezolva disputele internaţionale. De observat faptul că nici în 1833, cînd Marea Britanie a preluat arhipelagul, între ea şi Provinciile Unite (Argentina) nu a intervenit starea de război, lucru care susţine teza Buenos-Aires-ului conform căreia în 1982, Regatul Unit era, ilegal, în posesia unui teritoriu naţional argentinian faţă de care Argentina nu renunţase niciodată să-şi reclame suveranitatea. Intenţiile belicoase ale Marii Britanii au fost puse în evidenţă prin declararea unei Zone de Excludere Maritimă, iar ulterior datei de 30 aprilie 1982 a unei Zone de Excludere Totală în jurul insulelor.

La 25 aprilie Marea Britanie a obţinut un prim succes militar prin recuperarea insulei Georgia de Sud. Au urmat luptele din 1 mai care, împreună cu primele angajamente navale, au avut drept scop crearea unei diversiuni capabile a permite infiltrarea echipelor de comando în arhipelag. Posturi de observaţie au fost amplasate de către britanici în jurul celor mai importante localităţi din insule, dar o semnificaţie crucială a deţinut-o un post de observaţie amplasat de către membrii S.A.S. în Chile.

Necesitatea ca avioanele de tip Sea Harrier să primească o avertizare din timp a determinat această acţiune. Zvonurile susţineau că sateliţii americani furnizau informaţii britanicilor, dar adevărul este că acest post monitoriza decolările avioanelor argentiniene şi transmitea în timp real informaţii utile flotei britanice prin intermediul unui echipament de ultimă generaţie în domeniu. Chiar şi în aceste condiţii britanicii au pierdut multe nave, dar acţiunile echipei S.A.S., care a evitat capturarea, au redus mult numărul pierderilor. Ulterior, cu ocazia reţinerii la Londra a generalului Augusto Pinochet, liderul de la acea dată al statului Chile, sub acuzaţia de genocid, acesta a fost vizitat de Margaret Thatcher. Specialiştii britanici consideră că Doamna de Fier a rămas profund îndatorată dictatorului chilian pentru sprijinul acordat de acesta Marii Britanii în conflictul din Falkland.

Pe 2 mai 1982 crucişătorul argentinian ,,General Belgano” a fost torpilat şi scufundat de submarinul nuclear britanic ,,Conqueror”. Peste 370 de militari argentinieni şi-au pierdut viaţa, iar consecinţa imediată a acestui tragic eveniment a fost retragerea marinei militare argentiniene în porturi. Acest lucru a însemnat şi diminuarea pericolului reprezentat de portavionul argentinian ,,25 Mayo” pentru flota britanică. Două zile mai tîrziu, în replică, două avioane argentiniene Super Etendard au lovit şi scufundat cu rachete anti-navă din clasa Exocet distrugătorul HMS Sheffield provocînd moartea a 20 de militari şi rănirea altor 24 de marinari, acesta fiind primul conflict militar în care s-a folosit acest tip de rachetă.

Unii istorici au susţinut că atacul a provocat retragerea grupării de portavioane britanice mult la est de arhipelag, slăbind astfel defensiva aeriană a navelor din avangardă precum şi a infanteriei debarcate. De altfel, după 2 mai, se poate trage concluzia că forţele aeriene argentiniene au fost singurele care au opus o rezistenţă veritabilă Forţei Expediţionare Britanice, trupele terestre fiind copleşite de superioritatea tehnică, profesionalismul şi eficienţa adversarilor britanici, în timp ce marina a preferat să se retragă în porturi după dezastrul crucişătorului ,,General Belgrano”.

Pe 21 mai a avut loc o debarcare amfibie a trupelor britanice în Port San Carlos, pe insula principală a arhipelagului. După stabilirea unui cap de pod la San Carlos militarii britanici s-au îndreptat către capitală, dar pentru că înaintarea lor era ameninţată din flanc de prezenţa trupelor argentiniene în jurul locaţiei de la Goose Green, în sudul insulei, şi-au concentrat atenţia în acea direcţie. Aici, în noaptea zilei de 28 spre 29 mai 1982 a avut loc o lungă luptă nocturnă în care membrii batalionului 2 al regimentului de paraşutişti au înfrînt o forţă net superioară argentiniană, iar ulterior britanicii şi-au reluat marşul spre Port Stanley.

Argentinienii s-au retras în regiunile muntoase ale insulei unde au opus rezistenţă, în special în zona Muntelui Kent, dar cea mai puternică regiune fortificată argentiniană a fost cea din jurul Muntelui Longdon şi Two Sisters unde trupele britanice au purtat cele mai violente confruntări, în noaptea de 11 spre 12 iunie. În 14 iunie aviaţia argentiniană a înregistrat cele mai mari pierderi, iar situaţia pentru trupele terestre argentiniene era conştientizată ca fiind fără ieşire, căci de pe înălţimile din jurul capitalei trupele britanice aveau sub supraveghere Port Stanley. În acest context comandantul trupelor argentiniene staţionate în Islas Malvinas, gen. Mario Menendez, s-a predat cu toate trupele din subordine în seara zilei de 14 iunie 1982. Primul-ministru, Margaret Thatcher, avea să primească următorul mesaj:


,,Comandantul Forţelor Terestre din Insulele Falkland, Port Stanley. În Port Stanley la ora locală 21.00, 14 iunie, generalul maior Menendez s-a predat împreună cu toate forţele armate argentiniene din East şi West Falkland, laolaltă cu armamentul din dotare. Se fac pregătiri pentru ca oamenii să se întoarcă în Argentina, şi să-şi strîngă armele şi echipamentul. Insulele Falkland se află din nou sub guvernarea dorită de locuitorii lor.

Dumnezeu să ocrotească Regina,

(semnat) J.J. Moore”.

Urmările conflictului

Consecinţele la nivel politic ale războiului din Falkland nu au întîrziat să apară. După trei zile de la capitulare, locotenent-generalul Leopoldo Galtieri, comandantul suprem al Juntei, a fost demis din funcţia de preşedinte al ţării, deschizînd calea spre instaurarea unui regim democratic în Argentina. În Marea Britanie, conservatoarea Margaret Thatcher a beneficiat de pe urma puseului patriotic pe care l-a declanşat conflictul în rîndul britanicilor, asigurîndu-şi o victorie electorală covîrşitoare şi realegerea în funcţia de prim-ministru al Regatului Unit. Ulterior conflictului, Argentina a reiterat pretenţiile sale, afirmînd că va urmări realizarea acestora exclusiv prin mijloace paşnice. În decursul anilor care au urmat diferendului, relaţiile diplomatice între Londra şi Buenos Aires au fost reluate abia în 1990.

Pînă în 1993 singurele contacte pe care le-au avut cele două ţări s-au limitat la întrecerile sportive internaţionale unde resentimente de ambele părţi au continuat să existe. Spre exemplu, cu prilejul Campionatului Mondial de Fotbal din Mexic, în 1986, cele două naţiuni s-au confruntat într-un meci eliminatoriu din faza superioară a competiţiei, pe care argentinienii l-au cîştigat printr-un gol marcat de Armando Diego Maradona cu ajutorul mîinii. Jucătorul argentinian a susţinut că a fost ,,mîna lui Dumnezeu”, referire evidentă la o posibilă pedeapsă şi revanşă divină. Britanicii, în schimb, nu au ezitat să-l numească pe Maradona trişor. În 1993, ministrul britanic de Externe de la aceea dată, Douglas Hurd, a fost primul membru al unui cabinet britanic care a vizitat oficial Argentina de la terminarea războiului. Abia în august 2001, la mai bine de nouăsprezece ani de la conflict, Tony Blair avea să fie primul prim-ministru britanic care vizita Argentina, aflată în plină criză economică, marcînd astfel sfîrşitul unei perioade de evitare şi susceptibilităţi la nivel diplomatic.

Sfîrșit

D.A.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite