Conflictul Falklands. Implementarea operațiunii Rosario și rezultatele acesteia (1)
  • 28-02-2021
  • 0 Comentarii
  • 262
  • 1

,,Colegul meu argentinian şi cu mine am putea dezbate la nesfîrşit bunele şi relele istoriei, şi mă îndoiesc că vom cădea vreodată la înţelegere” – Sir Anthony Parson, reprezentantul britanic pe lîngă O.N.U., rostea aceste cuvinte la 1 aprilie 1982, în cadrul celei mai înalte instanţe a Naţiunilor Unite – Consiliul de Securitate. În ziua următoare izbucnea, violent, diferendul dintre Marea Britanie şi Argentina pe care trecerea timpului l-a transformat într-un nou război uitat alături de conflictul din Coreea, cel care a consacrat conceptul în istoriografia americană. Falkland a reprezentat un punct de cotitură în istoria relaţiilor internaţionale postbelice, atît prin evoluţia încleştării militare, cît şi prin semnificaţiile politice ale disputei. De aceea o reevaluare a evenimentelor din petrecute în Atlanticul de Sud este imperios necesară din perspectiva consecinţelor conflictului şi reprezintă un mic omagiu adus participanţilor la acest război uitat.

Repere istorice

Insulele Falkland situate în Oceanul Atlantic de Sud, la apro­ximativ 500 de km de coasta statului Argentina şi la 13.000 de kilometri de Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord au fost denumite astfel în onoarea Trezorierului Mari­-
nei britanice, vice­contele Falkland, de către primul european a cărui debarcare în arhipelag este con­semnată oficial: căpitanul englez John Strong (1690). Acestea cuprind două insule principale: Falklandul de Vest şi Falklandul de Est, ultima găzduind capitala coloniei – Port Stanley, şi un număr de circa 200 de insule mai mici printre care se numără Georgia de Sud şi Sandwich de Sud care nu aparţin arhipelagului, dar sînt dependente de acesta.

Nu este în intenţia noastră să ne referim la trecutul colonial tumultuos al insulelor, dar cîteva aspecte trebuie menţionate. Descoperite, se pare, la sfîrşitul Secolului al XVI-lea şi începutul Secolului al XVII-lea de către olandezi, insulele care ulterior vor primi denumirea de Falkland au constituit subiect de dispută pe tot parcursul Secolului al XVIII-lea între Spania, Franţa şi Marea Britanie. Despre dovezile referitoare la descoperirea şi la evoluţia colonială a arhipelagului, din perspectiva disputei juridice privind suveranitatea asupra sa dintre Argentina şi Marea Britanie, se poate trage concluzia că aceste dovezi sînt incomplete şi incoerente, adîncind caracterul vag al revendicărilor ambelor tabere cu argumente verosimile. La începutul Secolului al XIX-lea, odată cu cîştigarea, în defavoarea Spaniei, a independenţei de către Argentina, aceasta din urmă a revendicat insulele în baza dreptului de succesiune preluat de la spanioli. Cu toate acestea, Insulele Falkland au intrat, în anul 1833, în posesia Marii Britanii, fiind populate de către coloniştii anglo-saxoni, iar Londra a exercitat o suveranitate continuă de aproape 150 de ani pînă în momentul invaziei argentiniene din 2 aprilie 1982.

După cel de-al II-lea război mondial ambele naţiuni au intrat ca membri cu drepturi şi obligaţii depline în O.N.U., acceptînd astfel, potrivit articolului 2, alineatul 3 din Cartă, să-şi rezolve orice dispută internaţională prin ,,mijloace paşnice”, fără a recurge la violenţă. Cînd această chestiune a fost adusă în faţa organelor O.N.U. de către Argentina, Marea Britanie a menţionat că insularii erau descendenţii direcţi ai coloniştilor englezi care beneficiau de dreptul la autodeterminare pe care nu îl exercitau pentru că doreau să menţină legătura politică cu metropola. În schimb, Argentina a pretins că arhipelagul constituia una din ultimele rămăşiţe ale colonialismului european în America Latină şi că principiul autodeterminării nu avea în acest caz nici o relevanţă datorită caracterului britanic al populaţiei din insule menţinut artificial.

Argumente britanice şi argentiniene

Negocierile care au debutat în 1965 nu au ajuns la nici un rezultat deoarece ambele părţi nu au încetat în a-şi apăra poziţia cu argumente solide. Conform unora dintre aceste aserţiuni schimbarea produsă în statutul internaţional al insulelor după 1833 a fost una semnificativă. Din punct de vedere britanic, titlul de suveranitate a fost transferat către Marea Britanie pentru că aceasta a cucerit insulele şi prin acest act şi-a exercitat suveranitatea asupra lor de-a lungul timpului. De asemenea, controlul ambiguu al Argentinei asupra insulelor, transformate din 1832 într-o colonie-penitenciar, şi pretenţiile Sta­telor Unite asupra drepturilor de pescuit din zonă au oferit Londrei posibilitatea de a le revendica. Dreptul britanic asupra Insulelor Falkland nu este bine argumentat de prima descoperire geografică sau de prima ocupare a lor, însă Marea Britanie putea susţine că începînd cu anul 1833 a avut un drept tot mai fundamentat asupra insulelor derivat din administrarea lor continuă.

Argentina, pe de altă parte, nu a acceptat niciodată un transfer al suveranităţii în ceea ce priveşte insulele (aşa cum a făcut Spania în cazul Gibraltarului), protestînd în mod frecvent împotriva ,,uzurpării britanice”, astfel că titlul de posesie argentinian asupra insulelor, din punctul de vedere al Buenos Aires-ului, rămînea la fel de infailibil în 1982 ca şi în 1833, mai ales că britanicii nu au reclamat insulele pe baza principiului juridic ,,terra nulla”. Dacă din punct de vedere al relaţiilor internaţionale, diferendul de suveranitate dintre Buenos Aires şi Londra poate fi comparat cu disputa dintre Japonia şi Federaţia Rusă privind suveranitatea asupra arhipelagului Kurile în Extremul Orient, atunci tentativa argentiniană de a recupera insulele prin forţă diferenţiază în mod evident cele două situaţii prezentate.

Un alt argument argentinian este acela potrivit căruia, din punct de vedere al dreptului internaţional, insulele nu au fost cucerite propriu-zis, deoarece Marea Britanie nu a declarat război statului argentinian, iar acesta nu a dispărut ca entitate politico-militară la momentul incidentelor din 1833 şi nici ulterior. Astfel, se poate emite, din punctul de vedere argentinian, ideea că insulele nu ar fi fost cucerite pentru că cele două ţări nu s-au aflat în stare de război în 1833. În acest context Argentina nu a recunoscut niciodată oficial pierderea arhipelagului. Aşadar, se poate trage concluzia că ocuparea insulelor şi stabilirea de colonişti în Secolul al XIX-lea i-a acordat Marii Britanii pînă în 1982 controlul de facto asupra acestui teritoriu, în timp ce argentinienii s-au folosit de pretenţiile lor de jure şi de drepturile istorice pe care le-ar fi preluat de la Spania, spre a justifica acţiunea pe care au întreprins-o, în aprilie 1982, drept un incident intern, fără implicaţii internaţionale, deşi standardele din domeniu în privinţa folosirii violenţei o catalogau drept o evidentă agresiune.

O problemă complexă

Chestiunea revendicării Insulelor Falkland este una extrem de complexă din prisma dreptului internaţional, legîndu-se de dreptul mării şi de aceea nu intenţionăm a ne implica în această lungă dezbatere referitoare la disputa drepturilor de exclusivitate asupra platformei continentale din zonă. Totuşi, cîteva elemente necesită a fi prezentate din acest punct de vedere. În primul rînd, remarcăm faptul că veleităţile Argentinei faţă de Marea Britanie privesc mult mai extinsa problemă a solicitărilor acesteia şi a statului Chile referitoare la zona britanică din Antarctica, precum şi a disputei dintre cele două naţiuni sud-americane privind suveranitatea asupra Canalului Beagle. De asemenea, trebuie remarcat faptul că, odată cu trecerea anilor, în cadrul rundelor de negocieri a apărut în tabăra britanică faţă de subiectul disputei o percepere a acestuia ca avînd o importanţă periferică pentru Regatul Unit.

În concluzie, în Falkland s-a acutizat sentimentul insularilor potrivit cărora ar fi fost ,,abandonaţi” de Londra. În paralel, revendicările Argentinei s-au acutizat şi datorită succedării la conducerea ţării, începînd cu 1976, a unor dictaturi militare înclinate în a deturna atenţia propriei populaţii traumatizate de ororile regimului, prin recîştigarea încrederii acesteia cu ajutorul tezelor şi sloganurilor naţionaliste. Astfel, încercarea regimului de la Buenos Aires de a cîştiga suveranitatea asupra a trei mici insule, la sud de Tierra del Fuego, în dauna statului Chile, a sfîrşit lamentabil în 1977-1978, cînd arbitrajul Curţii Internaţionale de Justiţie a acordat cîştig de cauză statului chilian în ,,disputa Canalului Beagle”, determinînd o stare de tensiune între cele două state sud-americane. Îngheţarea disputei cu Chile a determinat reorientarea guvernului militar argentinian înspre est, către alt obiectiv de politică externă, în vederea distragerii atenţiei propriei populaţii de la dificila situaţie economică internă: recuperarea Insulelor Falkland/Malvinas.

Din perspectiva dreptului internaţional, conceptul de conflict asimetric îşi găseşte o puternică susţinere în teoria lui Nigel Purvis care menţiona că ,,... la un nivel elementar, suveranii par să ia în serios proprietatea de a se angaja în discursul internaţional juridic cînd ei caută să-şi rezolve problemele internaţionale”. Această interesantă teorie afirmă că, de obicei, actorii internaţionali se folosesc de dreptul internaţional prin intermediul căruia revendică poziţia lor în termeni de deținere a unor drepturi legale. Astfel, cînd o naţiune decide să apeleze la forţa armată pentru a recupera/cîştiga un teritoriu, aceasta va prezenta revendicarea sa, invariabil, în termeni de drept internaţional. În acest context, teoria lui Purvis se potriveşte conflictului din Falkland.

(va urma)

D.A.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite