În anul în care a avut loc primul Festival Internațional al Aforismului la Tecuci, în SCRISUL ROMÂNESC (nr. 4, aprilie 2017, p. 7, Craiova), Ovidiu Ghidirmic prezintă volumul ,,Aforisme” de Emil Dinga, apărut la Craiova în 2016. Cităm din această cronică: ,,Emil Dinga face parte din acea categorie rară de intelectuali (rara avis) care cred [acord logic al verbului cu intelectuali] în colaborarea dintre știință și poezie, dintre savant și poet, preocupat de statutul și condiția aforismului”. Tot atunci, a publicat volumul ,,Pseudo-rubaiate” - ,,un volum deghizat de aforisme, de fapt, de lirică aforistică, impunînd o concepție nouă despre poezie, o poezie conceptuală”.
În Cuvînt de complicitate cu cititorul, la întrebarea ,,Ce este un aforism?”, Emil Dinga își răspunde: ,,Cred că este o încapsulare verbală a unei intuiții care privește quiditatea a ceva”. ,,Intuiția” ca factor irațional și ,,quiditatea”, con­ceptul aristotelic care înseamnă ,,esență” în sine [în Dicționarul francez, ,,l’essence d’une chose (en tant qu’exprimée dans sa définition)], ca atare, sînt numite de Emil Dinga ,,două imponderabile enorme, monstruoase”. Consideră aforismul o specie de poezie ,,care se termină exact cînd se termină”. Mai dă o definiție care e ea însăși o poezie: ,,Un aforism este o șoaptă rostită în amurg pe malul unei ape lin și etern curgătoare”. Mai spune că aforismul, în opinia sa, e o punte de la explicație la înțelegere. Știința stă sub semnul explicației, iar înțelegerea reprezintă conceptul suprem al hermeneuticii [interpretarea textelor]. Interpretăm nu de dragul de a interpreta, ci ca să înțelegem. ,,Destinul unei explicații este să devină înțelegere”. ,,Starea civilă a aforismului este ambiguitate (...) Condiția aforismului nu este adevărul, ci plauzibilitatea (...) Poezia nu poate crește decît în grădina metafizicii pure. Știința dezvăluie, poezia învăluie”. Referindu-se
la Grija lui Heidegger, Emil Dinga consideră că ,,BUCURIA este o vremelnică suspendare a grijii heideggeriene”. Ovidiu Ghidirmic notează: ,,Pentru a defini rîsul, autorul recurge la cinismul filozofic al lui Schopenhauer care spunea că rîsul este declanșat de incoerența dintre percepția afectivă și așteptarea în legătură cu acea percepție și se întreba, retoric: Oare de aceea proștii rîd tot timpul?”.
Unele aforisme ,,sînt polemice, încearcă să răstoarne unele preju­decăți”. Se subliniază ideea că ,,aproape întotdeauna erudiția a ținut loc de cultură. Dar informația culturală este la fel de puțin cultură, pe cît este informația științifică cunoaștere”. „Erudiția și informația nu sînt cultură, pe cît este informația științifică cunoaștere”. Erudiția și informația constituie un material care trebuie prelucrat și interpretat pentru a ajunge la cultură. Concluzia acestui mare spirit este: ,,a ajunge la cultură înseamnă, de fapt, a ajunge la concepte”. Cu alte cuvinte, aforismul include viață, cultură, multă erudiție, înțelepciune, idei surprinzătoare care definesc nu numai eul autorului, ci chiar participarea lui, adesea afectivă, la cele afirmate.
Pompiliu Constantinescu (1901-1946) scrie, despre aforismele lui Lucian Blaga (1895-1961) din ,,Pietre pentru templul meu”, că sînt forme nucleare ale personalității unui scriitor, care deschid perspective din focarele lor timide. ,,Autorul de aforisme nu este un moralist în sensul clasic al cuvîntului, el adoptă procedeul stilistic de condensare a gîndirii și sensibilității sale într-un cristal în care se răsfrînge, cu limpezime, această gîndire sensibilă de completări”. Poetul ,,scoate cuvintele din starea lor naturală și le aduce în starea de grație. Ca moralist, reface o nouă experiență a vieții și a omului, trecînd-o prin temperamentul lui. El observă fără să fie dogmatic. Aforismele, ca și proverbele, tre­zesc observații, reguli asupra vieții și omului, cristalizînd o etică” (SCRIERI, L.P.L, 1987, pg. 308).
Cum aforismele se nasc precum picătura de rouă, din dimineața gîndirii, care curge printre două sau mai multe idei, m-a preocupat definirea acestei specii literare lirice încă de la realizarea primului volum în domeniu (2007). Faptul că în unele formulări ale aforismelor, cu alte nuanțe, ideile unui autor se ating cu ale altora, nu e un aspect care să aducă reproșuri, gîndurile se nasc din realitate, din fapte, din acumulări și astfel se întîlnesc. Aspectul expunerii, accentul pe idee sînt date de starea de spirit a unei epoci care determină și felul de a gîndi la care se referă și Nicolae Iorga în Sfaturi pe întuneric (împărtășite la Radio în 1937). El spunea: ,,Orice se întîmplă într-o societate omenească vine din starea ei de spirit, din felul cum e alcătuirea ei sufletească și felul de a gîndi în acel moment”. Se poate crede că nu se mai pot inventa aforisme, dar înțelepciunea omului e inepuizabilă, condițiile noi nasc judecăți noi care fie se bazează pe cele vechi, fie le anulează. În ceea ce privește aforismul, deosebit de interesant este faptul că lucidul, înțelepciunea, satiricul, umoristicul nasc lirismul, implicarea eului în mînuirea condeiului, participarea autorului la cele comunicate, prin care se autodefinește, chiar dacă se întîlnesc și aforisme cu aspect de axiome. Spiritul lucid nu exclude lirismul, dimpotrivă, mărește gradul de implicare a autorului. A existat o lirică filozofică din cele mai vechi timpuri, așa cum subiniază Edgar Papu – un mare profesor de literatură universală, în volumul închinat în întregime liricului, intitulat ,,Evoluția și formele genului liric” (Ed. Tineretului, 1968). Înțelepciunea și parabola alcătuiesc primul grad al liricii reflexive, reprezentate de vechea poezie egipteană și transmisă apoi și altor literaturi, printre care cea veche ebraică (vezi Înțelepciunea lui Solomon). În Grecia antică, în Secolul VII î.Chr., legislatorul-poet aflat în fruntea Atenei – Solon – îmbracă preceptele civice, răspunderea cetățenească, în lrism.
În mediul specific al pluralității moderne, afo­ris­mul este o manifestare a lirismului, care și-a păstrat, în ciuda ,,încremenirii” lui ca formă, forța de penetrare a spiritelor, prin concizie, ingeniozitatea ideii, dar și prin autoimplicarea autorului, convins de adevărul enunțat. E, de fapt, o expresie a nevoii de comunicare. Forța comunicării lirice atinge esența existențialului și concepția despre lume și viață. În zilele noastre, pentru toți cei care se află în apropierea poeziei, timpul trăit se înfățișează ca un adevărat univers poetic. Dacă în poezie autoarea (adică EU!) tinde să evadeze din existența limitată și să se integreze în registrul infinitului, în cugetări sau aforisme – cum vrei să le spui – ea rămîne printre oameni, încearcă să-i descifreze, să-i toarne într-un alt fel de lirică – lirica gîndirii, lirica gnoseologică sau lirica lucidă – cum o denumește Edgar Papu (idem, p. 270). Uneori, poezia e un fel de refugiu pozitiv în trecut, dar nu într-un trecut istoric, ci într-un trecut spiritual, chiar spiritualizat, mitic. În aforism, trecutul se stratifică și naște prezent, cu speranțe de viitor mai frumos. Da, prin aforism, omul de azi se regăsește pe sine, își susține spiritul și condiția de om gînditor al acestui prezent bulversat și bulversant. Și, în noile condiții, ceea ce i-a rămas individului este dreptul de a gîndi, iar condeierilor de a-și așterne gîndurile, chiar și în aforisme, precum:
● Fără Eminescu pe boltă, cerul României ar fi lipsit de lumina Luceafărului.
● Eminescu ară ogorul limbii române cu plugul de lumină.
● Eminescu a îngenuncheat secunda ca să-i smulgă eternitatea.
● Lacrima unui înger e oglinda în care s-a privit Eminescu.
● Poetul își retrage zborul printre cuvinte ca să le pună aripile sale.
● Cînd nu-ți auzi gîndurile Îl auzi mai bine pe Dumnezeu.
● În poezia lui Eminescu, iubirea e încălzită de razele sufletului.
● La marginea singurătății stă agățată lacrima dorului.
● Cele mai dureroase lacrimi sînt cele care nu se văd.
● Timpul e un hoț care nu poate fi prins niciodată.
● Umorul e o lumină veșnică a spiritului românesc.
● Cînd nu știi ce vrei, e bine să știi măcar ce nu vrei.
● Aforismul se naște, precum picătura de rouă, din dimineața gîndirii.
● Nu-l poți cuceri cu inima pe cel fără inimă.
● Epigramistul preferă să meargă în picioare prin Iad decît de-a bușilea prin Rai.
● Ce poți s-ascunzi în fața justiției nu poți să ascunzi în fața lui Dumnezeu.
● Cînd necazul ne doboară, ne așezăm în genunchi în fața lui Iisus.
● Nu totdeauna ce-ți place e și ce-ți trebuie.
● Nu e mare defect să fii un nimeni, e grav cînd ești un nimic.
Sfîrșit
ELIS RÂPEANU
Doctor în Filologie