- 08-01-2021
- 1 Comentariu
- 499
- 3
O veste uluitoare lovi pe neașteptate: conacul „Silvia
Pană”, unul dintre cele mai valoroase din Cîmpia Bărăganului, nu mai există!
Zace sfărîmat sub dărîmături. Nu aș fi crezut vreodată că poate deveni o ruină.
Nici că, în condiții normale, ar exista vreo forță interesată să-l
îngenuncheze. Îl știam demult. I-am purtat întotdeauna respect și admirație. De
cîte ori îl priveam, îmi înălța sufletul. Îl revăzusem de curînd. Același ca
odinioară: zvelt, cutezător, generator de energii, evocator al unei lumi
aparte... Iată-l acum demolat din temelii. Nu-mi venea a crede! Ce oameni fără
minte, dar și fără suflet, au cutezat a-l schilodi?
Am încercat să-l imaginez în ruine. Imposibil. În
minte-mi revenea aceeași imagine, fixată demult în lumina naturală generoasă de
cîmpie. Frecvent înecată în parfumul rozelor înconjurătoare, înfățișînd parcă o
imensă pictură ce recreează atmosfera aristocratică a unor vremuri apuse. Apoi,
grupuri de elevi plutind parcă pe aleea principală, mergînd către scara
exterioară în formă de liră, pentru a pătrunde în salonul interior, din care se
desprindeau, ca într-un evantai, o terasă și sălile de clasă spațioase și
luminoase. O singură dată în minte mi-au apărut întunecate: la prima percepție
a conținutului nuvelei istorice a lui Negruzzi, „Alexandru Lăpușneanul”, cînd,
pur și simplu, asociam sala de lîngă terasă cu locul unde gărzile domnitorului
moldav i-au măcelărit pe cei 47 de boieri ademeniți la praznicul de la Palatul
Domnesc, după săvîrșirea slujbei la Mitropolie. Pentru ca, peste cîteva clipe,
s-o văd parcă pe Doamna Ruxanda, încercănată și tremurînd de frică, împinsă pe
ușă și îndreptată către piramida de capete, spre a i se da un leac de frică.
Sau gardul înalt de la poarta mare cu clopotniță, care înconjura armanul
Duducăi; era parcă locul unde norodul venea în grabă să ceară capul lui Moțoc,
scenă atît de vie încît, cînd ajungeam la portița de la ieșire, cîteva clipe
rămîneam nedumerit, văzînd că mulțimea nu mai e acolo!
Totul a început cu Legea privind
lichidarea patrimoniilor fostelor cooperative agricole de producție, ce derivă
din Legea fondului funciar, apărută în consens cu schimbările stipulate de
Revoluția postdecembristă din ’89. Încă din momentul aplicării ei, s-au
înregistrat frecvente deficiențe de formă, dar și de fond, cu încălcarea
multor prevederi, în pofida comisiilor coordonatoare înființate în acest scop.
Neregulile erau atît de evidente încît dădeau impresia că asiști la un jaf
universal desfășurat, însă, sub ocrotirea legii! Cum s-a întîmplat și în comuna
Largu, județul Buzău: abuzuri scăpate total de sub control, dezvăluite în urma
unei știri tîrzii, din care, printre altele, rezulta sec faptul că cel mai
spectaculos conac din Cîmpia Bărăganului nu mai există!
După ce a traversat întreaga perioadă comunistă,
îndeplinind cu succes diverse utilități – sediul I.A.S., școală, bibliotecă,
sediu C.A.P etc. – iată că, deodată, o comisie minusculă – fără aprobarea
consiliului de conducere al comunei, fără licitație – se trezește să-l vîndă,
pentru ca, ciudat, în clipa următoare să-l și demoleze! Parcă totul s-a
petrecut în pustiu! Nimeni nu a auzit, nimeni nu a văzut! Nici măcar Oficiul
pentru Patrimomiul Cultural Național, în evidențele căruia se afla. Oare
primarul, ca să-l invocăm numai pe el, nu exista? Mai ales că totul intra sub
incidența noilor reglementări legale conform cărora bunurile confiscate puteau
fi retrocedate foștilor proprietari, chiar rudelor, dacă titularii nu erau de
găsit. „Norocul” membrilor comisiei (a se citi ,,bandă distrugătoare” – n.n.) a
fost că proprietara acelor bunuri – arman, moșie, conac – nu a venit să le
revendice, deoarece își dăduse obștescul sfîrșit cu ceva timp în urmă în orașul
de la Dunăre, Brăila, unde fusese exilată după confiscarea întregii averi...
Dar apariția unor rude nu e încă exclusă...
O deplasare la fața locului dezvălui, din start,
imaginea unei priveliști apocaliptice! Asocierea poate părea exagerată, însă
mărturisesc că, atunci, nu găseam termenul potrivit care să exprime mai bine
uluiala ce m-a cuprins de îndată ce am văzut vraiștea în care se înfățișa
fostul sediu al C.A.P., în fapt osatura nobilă a cunoscutului conac, cu
dependințe cu tot! Acoperișurile celor 7-8 grajduri erau retezate parcă de un
imens obuz, în timpul unui bombardament necruțător. La fel saivanele, fierăria,
ghețăria, beciurile bine betonate, garajele, alte clădiri, în sfîrșit – bunuri
în proporție de 80-90 la sută mai vechi, moștenite, în majoritate, după
naționalizare, provenind din fostul arman al moșieriței Silvia Pană, cunoscută
în epocă sub denumirea de Duduca (Dădica, Dăduca, Duduca – n.n.). O domnișoară
căreia îi cam trecuse sorocul, extrem de exigentă la capitolul căsătorie („În
afara averii pe care o ai, tu ce mai
știi să faci?” – îi interpela pe tinerii boieri pretendenți la mîna sa),
o latifundiară legendară, de mare autoritate și omenie. Un fel de soră mai
mare, identificată cu aspirațiile unei comunități rurale care-și desfășura
existența, cu evenimentele ei zilnice, la curtea conacului, în preajma stăpînei acestuia. A
rămas proverbială generozitatea domnișoarei Pană, manifestată îndeosebi în
domeniile învățămîntului si sănătății, prin asigurarea unor localuri pentru
școală și dispensar. Pe fiii de țărani sîrguincioși la învățătură îi sprijinea
să meargă mai departe la studii prin acordarea de burse, în vederea obținerii
unor calificări superioare în agicultură sau în alte ramuri de activitate. A
nășit familii tinere, a botezat copii... Nu o dată, în locuințele anexă ale
conacului erau găzduite cupluri recent căsătorite, pînă ce acestea reușeau
să-și construiască propriile case. Armanul era dotat cu grajduri model, o grijă
deosebită fiind acordată cailor pur sînge și de tracțiune, trăsătură
caracteristică în localitățile din zonă. Mai spre ieșire era amplasată o imensă
magazie de cereale (care dăinuie și azi). Armanul Silviei Pană devenise unul
dintre cele mai înfloritoare, în a cărui incintă se afla, cum am mai spus,
poate cel mai impozant conac din Cîmpia Bărăganului, care, alături de altele de
același fel, constituiau simboluri în timp ale unei epoci distincte în țara
noastră.
Privită din interior,
construcția conacului era amplasată pe un dîmb ingenios proporționat, pe care
se înălțau zidurile albe, configurînd acea clădire zveltă, cu scară exterioară
sub formă de liră, cu terasă, cu salon interior, din care se ramificau alte
încăperi (folosite ca săli de clasă) și un hol, cu bucătorie, sală de mese,
baie, apoi etajul cu birouri etc. Construcția centrală era înconjurată de o
„pădure” de trandafiri, apoi, spre extremități, de o perdea de duzi, pruni și
alți pomi fructiferi, printre care cîțiva nuci imenși în partea de nord. Urma
gardul, din scîndură înaltă, ce
împrejmuia întregul arman. La intrarea principală – o poartă imensă cu
clopotniță și acoperiș. Cînd sosea cineva care dorea să pătrundă în incintă,
omul de la pază trăgea, pentru atenționare, clopotul impunător aflat în permanență acolo, în partea
de est, spre șoseaua principală, cunoscutul drum de ieșire în spațiul mioritic,
către bălțile Dunării. Același drum pe care treceau regele și alți membri ai
Familiei Regale, mergînd către conacul de vacanță din Pădurea Coroanei de la
Rușețu.
(va urma)
IOAN
STOICA
- 25-03-2024
- 0 Comentarii
- 91
- 1
11.7 C