Conacul (1)
  • 08-01-2021
  • 1 Comentariu
  • 499
  • 3

O veste uluitoare lovi pe neașteptate: conacul „Silvia Pană”, unul dintre cele mai valoroase din Cîmpia Bărăganului, nu mai există! Zace sfărîmat sub dărîmături. Nu aș fi crezut vreodată că poate deveni o ruină. Nici că, în condiții normale, ar exista vreo forță interesată să-l îngenuncheze. Îl știam demult. I-am purtat întotdeauna respect și admirație. De cîte ori îl priveam, îmi înălța sufletul. Îl revăzusem de curînd. Același ca odinioară: zvelt, cutezător, generator de energii, evocator al unei lumi aparte... Iată-l acum demolat din temelii. Nu-mi venea a crede! Ce oameni fără minte, dar și fără suflet, au cutezat a-l schilodi?

Am încercat să-l imaginez în ruine. Imposibil. În minte-mi revenea aceeași imagine, fixată demult în lumina naturală generoasă de cîmpie. Frecvent înecată în parfumul rozelor înconjurătoare, înfățișînd parcă o imensă pictură ce recreează atmosfera aristocratică a unor vremuri apuse. Apoi, grupuri de elevi plutind parcă pe aleea principală, mergînd către scara exterioară în formă de liră, pentru a pătrunde în salonul interior, din care se desprindeau, ca într-un evantai, o terasă și sălile de clasă spațioase și luminoase. O singură dată în minte mi-au apărut întunecate: la prima percepție a conținutului nuvelei istorice a lui Negruzzi, „Alexandru Lăpușneanul”, cînd, pur și simplu, asociam sala de lîngă terasă cu locul unde gărzile domnitorului moldav i-au măcelărit pe cei 47 de boieri ademeniți la praznicul de la Palatul Domnesc, după săvîrșirea slujbei la Mitropolie. Pentru ca, peste cîteva clipe, s-o văd parcă pe Doamna Ruxanda, încercănată și tremurînd de frică, împinsă pe ușă și îndreptată către piramida de capete, spre a i se da un leac de frică. Sau gardul înalt de la poarta mare cu clopotniță, care înconjura armanul Duducăi; era parcă locul unde norodul venea în grabă să ceară capul lui Moțoc, scenă atît de vie încît, cînd ajungeam la portița de la ieșire, cîteva clipe rămîneam nedumerit, văzînd că mulțimea nu mai e acolo!

Totul a început cu Legea privind lichidarea patri­moniilor fostelor cooperative agricole de producție, ce derivă din Legea fondului funciar, apărută în consens cu schimbările stipulate de Revoluția postdecembristă din ’89. Încă din momentul aplicării ei, s-au înre­gistrat frecvente deficiențe de formă, dar și de fond, cu încălcarea multor prevederi, în pofida comisiilor coordonatoare înființate în acest scop. Neregulile erau atît de evidente încît dădeau impresia că asiști la un jaf universal desfășurat, însă, sub ocrotirea legii! Cum s-a întîmplat și în comuna Largu, județul Buzău: abuzuri scăpate total de sub control, dezvăluite în urma unei știri tîrzii, din care, printre altele, rezulta sec faptul că cel mai spectaculos conac din Cîmpia Bărăganului nu mai există!

După ce a traversat întreaga perioadă comunistă, îndeplinind cu succes diverse utilități – sediul I.A.S., școală, bibliotecă, sediu C.A.P etc. – iată că, deodată, o comisie minusculă – fără aprobarea consiliului de conducere al comunei, fără licitație – se trezește să-l vîndă, pentru ca, ciudat, în clipa următoare să-l și demoleze! Parcă totul s-a petrecut în pustiu! Nimeni nu a auzit, nimeni nu a văzut! Nici măcar Oficiul pentru Patrimomiul Cultural Național, în evidențele căruia se afla. Oare primarul, ca să-l invocăm numai pe el, nu exista? Mai ales că totul intra sub incidența noilor reglementări legale conform cărora bunurile confiscate puteau fi retrocedate foștilor proprietari, chiar rudelor, dacă titularii nu erau de găsit. „Norocul” membrilor comisiei (a se citi ,,bandă distrugătoare” – n.n.) a fost că proprietara acelor bunuri – arman, moșie, conac – nu a venit să le revendice, deoarece își dăduse obștescul sfîrșit cu ceva timp în urmă în orașul de la Dunăre, Brăila, unde fusese exilată după confiscarea întregii averi... Dar apariția unor rude nu e încă exclusă...

O deplasare la fața locului dezvălui, din start, ima­ginea unei priveliști apocaliptice! Asocierea poate părea exagerată, însă mărturisesc că, atunci, nu găseam termenul potrivit care să exprime mai bine uluiala ce m-a cuprins de îndată ce am văzut vraiștea în care se înfățișa fostul sediu al C.A.P., în fapt osatura nobilă a cunoscutului conac, cu dependințe cu tot! Acoperișurile celor 7-8 grajduri erau retezate parcă de un imens obuz, în timpul unui bombardament necruțător. La fel saivanele, fierăria, ghețăria, beciurile bine betonate, garajele, alte clădiri, în sfîrșit – bunuri în proporție de 80-90 la sută mai vechi, moștenite, în majoritate, după naționalizare, provenind din fostul arman al moșieriței Silvia Pană, cunoscută în epocă sub denumirea de Duduca (Dădica, Dăduca, Duduca – n.n.). O domnișoară căreia îi cam trecuse sorocul, extrem de exigentă la capitolul căsătorie („În afara averii pe care o ai, tu ce mai  știi să faci?” – îi interpela pe tinerii boieri pretendenți la mîna sa), o latifundiară legendară, de mare autoritate și omenie. Un fel de soră mai mare, identificată cu aspirațiile unei comunități rurale care-și desfășura existența, cu evenimentele ei zilnice, la curtea  conacului, în preajma stăpînei acestuia. A rămas proverbială generozitatea domnișoarei Pană, manifestată îndeosebi în domeniile învățămîntului si sănătății, prin asigurarea unor localuri pentru școală și dispensar. Pe fiii de țărani sîrguincioși la învățătură îi sprijinea să meargă mai departe la studii prin acordarea de burse, în vederea obținerii unor calificări superioare în agicultură sau în alte ramuri de activitate. A nășit familii tinere, a botezat copii... Nu o dată, în locuințele anexă ale conacului erau găzduite cupluri recent căsătorite, pînă ce acestea reușeau să-și construiască propriile case. Armanul era dotat cu grajduri model, o grijă deosebită fiind acordată cailor pur sînge și de tracțiune, trăsătură caracteristică în localitățile din zonă. Mai spre ieșire era amplasată o imensă magazie de cereale (care dăinuie și azi). Armanul Silviei Pană devenise unul dintre cele mai înfloritoare, în a cărui incintă se afla, cum am mai spus, poate cel mai impozant conac din Cîmpia Bărăganului, care, alături de altele de același fel, constituiau simboluri în timp ale unei epoci distincte în țara noastră.

Privită din interior, construcția conacului era amplasată pe un dîmb ingenios proporționat, pe care se înălțau zidurile albe, configurînd acea clădire zveltă, cu scară exterioară sub formă de liră, cu terasă, cu salon interior, din care se ramificau alte încăperi (folosite ca săli de clasă) și un hol, cu bucătorie, sală de mese, baie, apoi etajul cu birouri etc. Construcția centrală era înconjurată de o „pădure” de trandafiri, apoi, spre extremități, de o perdea de duzi, pruni și alți pomi fructiferi, printre care cîțiva nuci imenși în partea de nord. Urma gardul, din scîndură înaltă, ce  împrejmuia întregul arman. La intrarea principală – o poartă imensă cu clopotniță și acoperiș. Cînd sosea cineva care dorea să pătrundă în incintă, omul de la pază trăgea, pentru atenționare, clopotul  impunător aflat în permanență acolo, în partea de est, spre șoseaua principală, cunoscutul drum de ieșire în spațiul mioritic, către bălțile Dunării. Același drum pe care treceau regele și alți membri ai Familiei Regale, mergînd către conacul de vacanță din Pădurea Coroanei de la Rușețu.

(va urma)

IOAN STOICA

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite