Comuna din Paris și Banca Franței
  • 06-07-2021
  • 0 Comentarii
  • 341
  • 0

150 de ani de la prima experiență a dictaturii proletariatului


După înființarea unui armistițiu în ianuarie 1871, după războiul franco-prusac, au început tulburări la Paris, care s-au transformat rapid într-o revoluție. Comuna din Paris a fost un guvern care a condus Parisul începînd cu 28 martie și pînă la 28 mai 1871. El a existat înaintea rupturii dintre anarhiști și marxiști, și ambele grupuri o consideră prima preluare a puterii de către clasa muncitoare în timpul Revoluției Industriale. Discuțiile privind politicile și urmările Comunei au contribuit la ruptura dintre cele două curente politice. Comuna din Paris a acționat doar ca autoritate locală, exercitînd puterea în Paris timp de două luni în primăvara lui 1871. Condițiile în care s-a format, decretele sale controversate și sfîrșitul violent au făcut, însă, din ea unul dintre cele mai importante episoade politice ale vremii. Mark, Engels, Lenin, Kautsky, Bakunin, Kropotkin, Plekhanov și mulți alții au scris despre Comuna din Paris, care a devenit unul dintre cele mai semnificative evenimente ale Secolului al XIX-lea. În vremurile sovietice, un număr mare de cărți și nenumărate articole erau consacrate Comunei din Paris, dar în articolul de față vom aborda acea parte a istoriei acestui eveniment politic care privește Banca Franței.

Unii cercetători sovietici au analizat această problemă în anii 1920 și 1930, un articol reprezentativ fiind „Comuna din Paris și Banca franceză”, de O. L. Weinstein. Un alt articol foarte interesant este „Banca franceză și pregătirea evenimentelor din 18 martie 1871”, scris de S. B. Kahn. După război, acest subiect a fost abordat și în monografia lui Platon Kerzhentsev – „Istoria comunei de la Paris din 1871”, publicată în 1959. Se face adesea referire la opera autorului francez Prosper Olivier Lissagaret, ,,Istoria comunei din Paris din 1871”, publicată pentru prima dată în 1876, deoarece autorul a asistat la evenimentele menționate.

Toți cei care au atins acest subiect au ajuns la concluzia că cea mai gravă greșeală a comunarzilor a fost aceea că nu au stabilit controlul asupra Băncii Centrale. Dacă ar fi controlat Banca Franței, comunarzii ar fi putut rezista mult mai mult timp și, probabil, ar fi cîștigat, extinzîndu-și puterea în toată Franța. Engels a spus că refuzul de a pune mîna pe bancă nu a fost o greșeală, ci o infracțiune a Gărzii Comunare și a Consiliului Comunei. Într-o formă mai puțin acută, o astfel de acuzație a fost avansată și de Marx în ,,Războiul civil din Franța” (1871).

Banca Franței a fost fondată în 1800 de Napoleon Bonaparte. A fost una dintre primele bănci centrale din Europa care a luat forma unei societăți pe acțiuni. În cei 19 ani de existență a celui de-al Doilea Imperiu (1852-1871), capitalul fix al băncii s-a dublat, ajungînd la 182,5 milioane de franci. Cînd au început evenimentele în martie 1871, activele sale se ridicau la aproape 3 miliarde de franci. 70% din acțiunile Băncii Franței aparțineau marii burghezii, mulți crezînd că familia Rothschild era principalul acționar ai Băncii Franței, dar informațiile despre proprietari nu au fost niciodată dezvăluite.

Luptele de pe frontul franco-prusac au început în iulie 1870, iar în august cea mai mare parte a rezervelor de aur ale Băncii Franței au fost scoase din Paris din motive de securitate. Cu toate acestea, existau 88 de milioane de franci în monede de aur și 166 de milioane de franci în bancnote în seifurile din Paris. În martie, guvernul Thiers a fugit de la Paris la Versailles, unde se afla și managerul băncii, Gustave Rouland. Într-o grabă cumplită, fugarii nici măcar nu au avut timp să pună mîna pe restul de aur și bancnote. Comunarzii au asigurat protecția Băncii Franței și a seifurilor acesteia cu ajutorul a 500 de gardieni naționali (mulți dintre ei angajați ai Băncii Franței).

Comunarzii aveau zilnic nevoie de bani. Cel mai important element de cheltuieli al Comunei din Paris era plata salariilor către Garda Națională, dar comunarzii aveau și planuri pentru un viitor mai îndepărtat. Programul Comunei a inclus: introducerea pensiilor pentru gardienii naționali care au fost răniți în lupte și beneficii pentru membrii familiilor gardienilor decedați; organizarea magazinelor municipale (prețurile erau cu o treime mai mici decît cele din piață); returnarea lucrurilor gajate în case de amanet; amînarea chiriei (timp de șase luni) și a plăților la facturi (timp de 3 ani); introducerea învățămîntului primar gratuit universal etc.

Consiliul Comunei a înființat zece comisii pentru o varietate de probleme. Una dintre ele este Comisia de Finanțe. François Jourd, fost funcționar notar, contabil și funcționar al departamentului de poduri și drumuri al orașului, a fost numit șef al Comisiei de Finanțe. Pentru prima dată, comisia financiară a avut bani, iar comunarzii au reușit să colecteze 20 de milioane de franci în impozite la Paris. Alte 6 milioane au fost confiscate la Hôtel de Ville, iar cîteva milioane de franci au fost preluate din trezoreria franceză. În total, comunarii aveau circa 30 de milioane de franci din fondurile lor proprii.

Cei mai hotărîți dintre ei și-au dat seama că acești bani nu vor fi suficienți și s-au oferit să fure aurul și bancnotele care se aflau în seiful Băncii Franței. Jourd era împotrivă, crezînd că acest lucru ar putea perturba circulația banilor în țară. El a susținut că, fără rezerve de aur, moneda s-ar prăbuși și toți banii ar fi lipsiți de valoare. Contemporanii au scris că Jourdes a perceput Banca Franței ca o „vacă sacră” care nu trebuie atinsă.

După fuga managerului băncii la Versailles, adjunctul său, De Plec, a rămas la cîrma Băncii Franței. Timid la început în fața Gărzilor Naționale, el și-a dat seama curînd că nimic nu îl amenința personal, și nici proprietatea Băncii Franței, și a organizat un export secret de matrițe de la Paris pentru tipărirea de noi bancnote. Comuna l-a numit pe Charles Bezlet, fost inginer, în funcția de comisar al Băncii Franței. Bezle și Jourd au convenit că nu ar trebui să existe nici o expropriere, iar comunarzii puteau fi ajutați prin acordarea de împrumuturi Comunei de la Banca Franței, dar și de la bănci private. De exemplu, de la banca Rothschild. Pentru cele 72 de zile de existență a Comunei din Paris, potrivit istoricilor, cheltuielile s-au ridicat la 46 de milioane de franci, dintre care 30 de milioane au fost acoperite de sursele proprii ale comunarzilor, iar 16 milioane din împrumuturi.

Este de remarcat faptul că inițial comunarzii aveau un avantaj financiar incontestabil față de adversarii lor, în persoana lui Thiers și a guvernului său. Fugind la Versailles, au luat cu ei nu mai mult de 10 milioane de franci. Cu toate acestea, Palatul de la Versailles a primit 257 milioane de franci de la Banca Franței, pe care i-a folosit pentru a forma o armată împotriva Parisului revoluționar. Tabloul este paradoxal: comunarzii au dorit să facă o revoluție, recurgînd la ajutorul cămătarilor. Unii cercetători au ridicat îndoieli: a existat vreodată o încercare de revoluție proletară? De exemplu, comunarzii nu au încercat să exproprieze familia Rothschild; Garda Națională a păzit toate cele 250 de proprietăți Rothschild din Paris. Așa cum a scris O. L. Weinstein în articolul său „Comuna din Paris și Banca Franceză”, nu mai era Comuna cea care controla finanțele, ci finanțele controlau Comuna.

Acțiunile lui Jourd au fost condamnate de Marx și Engels, care susțineau faptul că aurul și banii trebuiau confiscați și cheltuiți pentru cauza Revoluției. În paralel cu Parisul, au fost create Comune în alte orașe ale Franței, cum ar fi cele în care se afla aurul scos în august 1870 din seiful principal al Băncii Franței. Cu toate acestea, comunarzii nu au luat nici măcar o uncie de aur a Băncii Centrale pentru cauza revoluției. Mihail Bakunin, care a observat evenimentele de la Paris de aproape, a presupus chiar că liderii comunarzilor au acționat direct în interesul clanului Rothschild. Această versiune nu este chiar atît de fantastică; Engels, de exemplu, a criticat comportamentul unora dintre liderii Comunei din Paris.

Deci, de ce s-au temut chiar și liderii comunarzilor să discute problema exproprierii aurului Băncii Franței? Pentru că acest aur, sub forma unei contribuții francize, a fost promis cancelarului german Bismarck, care a promis că, după ce va primi aurul francez, va face marca germană aur.

În 1873, marca a devenit cu adevărat aur. Din acel moment, a fost lansat procesul de tranziție al multor țări europene la etalonul aur, care a fost obiectivul strategic al Rothschild. Dictatura proletariatului din Franța în 1871 nu a funcționat. Și dictatura aurului a fost stabilită de Rothschild și în forma sa originală (ca etalon pentru monede de aur), și a existat pînă la începutul primului război mondial.

Bolșevicii au învățat din istoria Comunei din Paris. În ,,Tezele din aprilie” (1917), Lenin a spus că, în cazul unei revolte armate, primul lucru care ar trebui făcut este acapararea gărilor, a biroului de telegraf și a Băncii de Stat. Imediat după lovitura revoluționară din 25 octombrie 1917, bolșevicii au pus mîna pe biroul principal al Băncii de Stat din Petrograd. Mai mult, procesul a trecut prin întreaga rețea a instituțiilor Băncii de Stat. Pînă la sfîrșitul anului 1917 a fost finalizată sechestrarea Băncii de Stat a Imperiului Rus cu cele 11 birouri, 133 de filiale permanente și 5 sucursale temporare, 42 de agenții. Sechestrul a fost atît de rapid încît aproape nici un activ nu a fost retras de la Banca de Stat. Activele totale ale Băncii de Stat la 23 octombrie 1917 erau egale cu 24,2 miliarde de ruble. În același timp, băncile comerciale private au fost naționalizate și fuzionate cu Banca de Stat. La începutul anului 1918, procesul a fost finalizat. A apărut un sistem bancar centralizat de stat unic al Republicii Sovietice.

RRM

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite