Limbajul muncii nu e o metaforă, sau o abstracţie frumoasă – realitatea sa o probează, pe viu, milioane de tineri care nu se prea pricep la vorbe meşteşugite, dar nici nu-i nevoie de aşa ceva, de vreme ce pentru ei vorbesc talazurile Canalului Dunăre-Marea Neagră, kilometrii Transfăgărăşanului, co­ridoarele Metroului bucureştean, şantierele de irigaţii, cupolele atît de moderne ale lăcaşurilor de învăţămînt, ştiinţă şi cultură, marile edificii urbane, terenurile şi sălile de sport, toate celelalte valori senzaţionale ale epocii noas­tre. Pretutindeni au muncit şi tineri, prin urmare oameni născuţi după război, în vreme de pace. Pentru că numai pacea poate naşte asemenea stare de spirit.
Tinereţea e cerbul alb din legendele carpatine, e ado­raţia magilor zugrăvită cu cinabru şi stele pe monumentele Bucovinei, e descîntecul mamei către coconul domnesc abia născut şi marşul eroic al elevilor-martiri de la Păuliş. Tinereţea e jugul de flori al celui mai glorios imperiu pe care îl suportă, de bunăvoie, fiinţele noastre îndato­rate. Şi cum mai e tinereţea? Tinereţea e ceea ce nimeni nu ne mai poate da înapoi, niciodată, chiar printr-un mi­raculos pact faustic. „Privită din punct de vedere al tinereţii – spunea un filosof – viaţa pare un viitor nesfîrşit; privită din punct de vedere al bătrîneţii, ea pare un trecut foarte scurt”. Dar, mai presus de toate speculaţiile, fie că sîntem fizici, fie că sîntem metafizici, tinereţea ne bucură pe toţi şi important este ca spiritul ei să nu-l alterăm nici­odată. Cel mai preţios lucru este, de fapt, să te simţi tînăr, iar această dimensiune nu ţi-o poate lua nimeni, nici măcar neînduplecata scurgere a timpului. Căutînd în adîncul istoriei noastre, vom vedea cît de mult au datorat românii tinereţii. Căci tineri au fost, la trup şi la spirit, toţi oamenii memorabili ai existenţei noastre. Nespus de tînăr a fost Ştefan cel Mare, cînd, pe Cîmpul de la Direptate, la 14 aprilie 1457, a fost uns de mitropolitul Teoctist şi de popor ca domn al Moldovei. Tineri au fost, de asemenea, Vlad Ţepeş şi Mihai Viteazul, Pintea Haiducul şi Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza. şi Nicolae Bălcescu, Mihai Eminescu şi George Enescu, ca şi alţi ne­număraţi ctitori care, cu arma sau spiritul, au dat stră­lucire perenă acestei ţări. Unii dintre ei au apucat vremea senectuţii, dar lumina cea orbitoare au dat-o în timpul „vîrstei de bronz”, cînd cutezanţa şi inspiraţia le-au fost mai rodnice decît toată înţelepciunea lumii. La urma urmei, între tinereţe şi bătrîneţe nu e un raport antagonic, ci o curgere firească, aidoma seminţei spre floare şi a florii spre rod. Poporul are puterea de regenerare a codrilor şi spulberă orice parametri de longevitate etnică prin flui­dul de tot frumos care îi întăreşte inima. El n-a pierit nici atunci cînd i-au dorit alţii pieirea, iar mîndria noastră suverană de astăzi este cea mai bună încununare a piramidei de jertfe a trecutului.
Am celebrat, nu de mult, 40 de ani de la sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial. Pe temeiul dreptului său le­gitim la autodeterminare, ţara şi-a urmat drumul, pe un nou făgaş istoric, cel al dreptăţii şi omeniei, al lichidării înapoierii şi al unor reforme de-a dreptul magnifice. La jertfele de pe front, cei rămaşi acasă au răspuns cu ceea ce era util şi frumos: cu munca lor. Şi s-a muncit din răsputeri, fără menajamente. Eram conştienţi că bogăţiile jefuite atît în timpul războiului, cît şi în decursul veacu­rilor anterioare, nu mai puteau fi recuperate. Dar eram posesorii unor bogăţii infinit mai valoroase, pe care nu ni le putea fura nimeni: munca noastră, cinstea primor­dială, elanul romantic de a face ca în craterul obuzelor să răsară grădini.
La toată această epopee, tineretul a adus o contribuţie eminentă. Iar cea mai bună dovadă o constituie extraor­dinara încleştare de pe întîiele şantiere naţionale ale re­construcţiei: Agnita-Botorca, Salva-Vişeu, Bumbeşti-Livezeni, Lunca Prutului ş.a. Memoria inimilor, a presei şi a peliculei păstrează crîmpeie din acea epocă a întemeierii, pe care un scriitor patriot a asemuit-o cu „facerea lumii”. A fost greu, se ştie, nimeni nu ne cere să prezentăm ro­manţios şi edulcorat acele realităţi. Participanţii direcţi pe marile şantiere îmi mărturiseau că totul era aidoma unui război paşnic, dacă se poate spune aşa: condiţii drama­tice, hrană puţină şi redusă la strictul necesar de calorii, accidente de muncă, lipsuri de tot felul. Unii îşi făceau încălţări din resturi de anvelope uzate, legate cu sîrmă, alţii îşi acopereau goliciunea trupului cu pînză de sac. S-a şi murit acolo, cum să nu, şi nu trebuie să ne fie ruşine cu asta. De frumoasă memorie rămîn, printre alţii, cei patru brigadieri striviţi de stîncă lîngă Iscroni, în Valea Jiului, tineri răpuşi în floarea vîrstei, cărora după atîţia şi atîţia ani, mai cu seamă în concedii, mulţi ortaci de-ai lor le mai depun şi astăzi garoafe pe lespezile de mormînt. „Nu-mi spuneţi de dureri, sînt necesare/ Eu nu ştiu naş­tere fără dureri./ Şi iată, astăzi poţi privi sub soare/ Cu mult mai multe bucurii ca ieri”, scria Nicolae Labiş. Fru­moasă a fost generaţia aceea, nobile şi pline de miez s-au arătat a fi semnele pe care le-a lăsat în cartea patriei. I-a fost dat cîntecului să păstreze, ca un minuscul conteiner destinat viitorimii, întreaga emoţie a acelei trude, şi astăzi nu putem trece prin defileul Văii Jiului fără a simţi cum ne susură în auz Răsună valea. Atîta muncă şi atîta pace! Atîtea milioane şi milioane de speranţe, atîta înăl­ţătoare austeritate, atîţia nervi încordaţi pe curbura Carpaţilor! Desigur, ţara a cunoscut ulterior şantiere mai vaste, succese şi mai mari, care depăşesc cu mult cota acelor începuturi. Dar noi le iubim aşa cum au fost, curate şi sincere, împovărate de greutăţi şi lipsuri, şi le vom iubi de-a pururi pentru că ele ne-au dat întîia măsură a ceea ce poate face un popor numai prin generozitatea inimii, prin romantismul descătuşat. Atunci nu li s-a promis ti­nerilor nimic, societatea nici nu avea ce să le dea. Li s-a spus numai că ţara are o arzătoare nevoie de munca lor, iar ei au lăsat totul deoparte şi au venit. Această pedago­gie, întemeiată pe patriotismul autentic, este cea mai du­rabilă formă de educaţie la români şi filonul ei trebuie valorificat în continuare, la dimensiuni superioare.
Au trecut, prin urmare, aproape 40 de ani de la primele şantiere naţionale. O viaţă de om tînăr! în tot acest răstimp, tineretul patriei a mai avut prilejul, de ne­numărate ori, să-şi facă simţită prezenţa în ritmurile tul­burătoare ale lumii pe care o plăsmuim. La chemarea secretarului general al partidului a fost reluată tradiţia şantierelor naţionale ale tineretului, şi iată că astăzi putem identifica pe harta ţării numeroase astfel de zone iradiante, între ele, precum o piatră preţioasă de inestimabilă valoare, străluceşte Canalul Dunăre-Marea Neagră. Am fost la Canal, în mai multe rînduri. De fiecare dată am rămas impresionat de fluxul continuu care întreţinea focul ne­stins: fie în zori, fie noaptea tîrziu, la lumina farurilor, aici se excava, se transporta, se consolida. Sutele de mii de colegi de-ai noştri de generaţie (30.000 pe fiecare serie de lucru!) au săpat aici o fîntînă cu apă vie. Şi, ca să fiu mai exact, n-au săpat, ci au întemeiat. Cu cămăşile albite de sare şi de arşiţă, cu caschetele putrezite de ploi, cu palmele bătătorite şi frunţile viscolite de gînduri, ei au adăugat la fresca eroismului românesc propriul lor baso­relief, inconfundabil, care va rămîne peste milenii ca o ex­presie a înţelepciunii cu care un popor a înţeles să se gospodărească singur, să se bucure de roadele Independen­ţei. (...)
Gîndiţi-vă numai la literatura de război, la acel sfî-şietor roman al lui Erich Maria Remarque, „Pe frontul de vest nimic nou”, şi veţi realiza mai bine inutilitatea crimi­nală a tuturor acestor sfîşieri, ca şi plînsul înăbuşit al tinerilor care doreau să se cunoască şi să fie prieteni, nu să se ucidă. Dacă mai înţeleg raţiunile primului război mondial, avînd în vedere că imperiile nu cedau nimic fără luptă şi sosise vremea de naştere a unor state noi, mobilul celui de-al doilea război, în schimb, este iraţional şi cum­plit. Mai cu seamă că, de parcă atrocităţile sale n-ar fi fost de ajuns, atunci s-au pus bazele marilor inechităţi şi vînzări de popoare care s-au perpetuat şi agravat pînă la cumplitul impas de astăzi al lumii contemporane. Cine a plătit toate acestea? În primul rînd, tot tinerii. Deci s-a ajuns ca în timp de pace să se cheltuiască pentru armament mult mai mult decît în timp de război.
Urmăriţi şi alte cifre, elocvente, asupra cărora e bine să nu trecem din goana lecturii, ci să zăbovim mai mult: efectivele militare din cel mai mare arsenal al lumii, Eu­ropa, însumează astăzi aproape 14 milioane de oameni (deci, aş adăuga eu, o ţară de talie mijlocie poate fi alcă­tuită numai din aceşti soldaţi, aşa cum poate lua naş­tere o alta formată numai din şomeri); teoretic fiecare european poate fi ucis în zilele noastre de nu mai puţin de 114.000 de ori (de parcă o dată n-ar fi de ajuns!); peste 200 de submarine nucleare se află în mările lumii, iar în spaţiul cosmic (nota bene!) cei mai mulţi dintre sateliţii artificiali ai Pămîntului au fost lansaţi în scopuri integral sau parţial militare; este o aberaţie să se creadă că in­dustria de armament lichidează şomajul, întrucît în rea­litate tocmai ţările capitaliste cu cele mai ridicate chel­tuieli militare prezintă şi cele mai mari procente de şomaj; în perioada 1973-1978, Israelul, de pildă, a consacrat ar­matei tot atît de mult cît dezvoltării sociale, ceea ce a dus la situaţia paradoxală ca la sfîrşitul acelei perioade forţele sale armate să fie de două ori mai numeroase decît cele ale Marii Britanii; dacă SUA şi URSS, forţele NATO şi cele ale Tratatului de la Varşovia vor continua cursa înarmărilor, în anul 2000 investiţiile cu caracter militar vor ajunge la aproape 1000 de miliarde de dolari.
Toate acestea se petrec, sau se pot petrece, nu uitaţi, într-o epocă în care la fiecare 8 secunde un om moare de foame pe planetă. Jalnic paradox, inumană poftă de dis­trugere şi autodistrugere, de intimidare şi teroare, care sfidează orice normă etică şi pune în stare de alarmă fa­tală întreaga viaţă de pe Pămînt. Poate tineretul de astăzi să împiedice înrăutăţirea situaţiei mondiale, declanşarea unui nou şi – de data aceasta – ultim război? Fără a trăda un optimism exagerat, autorul cărţii îşi exprimă speranţa că această forţă reală a umanităţii, care este tînăra generaţie, poate şi trebuie să militeze cu succes pen­tru salvarea păcii mondiale, pentru a determina toţi fac­torii responsabili să se trezească la realitate, pînă nu e prea tîrziu.
Personal, îmi exprim convingerea că dacă toţi tinerii planetei ar acţiona pentru aceste idealuri, dacă toţi liderii lumii, civili şi militari, ar fi pătrunşi de ele şi le-ar res­pecta cu sfinţenie, dacă toate ţările şi popoarele ar face un front comun împotriva înarmărilor şi primejdiei de răz­boi, aşa precum o fac România şi tinerii săi, poporul român – atunci ar domni pe pămînt o Pace de cel puţin o mie de ani, iar armele, inclusiv cele nucleare, n-ar mai avea loc nici măcar în muzee.
Sfîrșit
CORNELIU VADIM TUDOR