Una dintre cele mai fascinante legende umane este aceea a Tinereţii fără bătrîneţe. Prezentă în mitologiile şi textele vechi ale mai multor culturi, ea comprimă cîteva milenii de înţelepciune şi visare umană. Este uimitor cum de a reuşit viziunea omului antic să exprime în alegorii de o mare frumuseţe poetică o realitate pe care ştiinţa avea să o fundamenteze, teoretic, după cîteva milenii de civilizaţie. La români, mitul sună întrucîtva mai lung şi mai frumos, Tinereţea fără bătrîneţe fiind completată de Viaţa fără de moarte. Cunosc o variantă a acestei credinţe, de o stranie frumuseţe, care te poate duce cu gîndul nu numai la basme, ci şi la paleoastronautică: „Trecuseră mii de ani de cînd zbura el ca gîndul din stea în stea, şi cînd simţi că-i vine dor de fraţi şi de pămînt, se lăsă cu gîndul în adîncurile văzduhului şi porni în zdrenţele lui vechi spre palatul frăţiorilor, dar pe măsură ce se apropie băgă de seamă că pămîntul era copt şi pîrjolit de arşiţa soarelui, că nu mai are pe el nici iarbă şi nici viaţă. Toate pieriseră! Nu mai erau nici oameni şi nici ierburi. Numai palatele de marmură ale fraţilor mai străluceau în bătaia fierbinte a soarelui. Nu-şi putea da seama nici cînd au murit, nici unde sînt îngropaţi”. Imaginaţi-vă aceste vi­ziuni pe un fond muzical din creaţia cosmică a lui Vanghelis şi veţi vedea cît de mult seamănă cu peregrinările cronospaţiale plăsmuite de Cari Sagan în serialul său de televiziune „Călătorie în univers”. Geniul popular a des­coperit relativitatea spaţiului şi a timpului cu mult înaintea savanţilor lumii, dar toată această filosofie poate că nu s-ar fi păstrat şi nu ar fi izbutit să ne emoţioneze dacă n-ar fi fost şi neasemuit de frumoasă, memorabilă prin priveliştile sale magice.
Aşadar, tineri şi bătrîni, bătrîni şi tineri...
Cine n-are bătrîni să şi-i cumpere – glăsuieşte un pro­verb românesc, care, ca orice pildă a geniului nostru popular, ilustrează o seculară experienţă de viaţă. În prin­cipiu, aşa este, desigur. Dar cine n-are tineri, ce să facă? Ar putea exista vreo întreprindere umană mai durabilă fără pasiunea şi înflorirea năvalnică a inimilor tinere? Nu ştim dacă toţi vom avea şansa de a ajunge bătrîni, dar tineri am fost sau sîntem cu toţii, este o vîrstă pe care aş numi-o obligatorie, dacă acest cuvînt n-ar suna atît de imperativ, este o Arcadie în care călătorim cu toţii. „Ti­nereţea n-are nevoie să fie frumoasă ca să fie divină”, – scria meşterul cuvintelor potrivite, Tudor Arghezi. Atunci cînd se întîmplă ca ea să fie şi frumoasă, revelaţia este cu atît mai mare. S-a scris enorm pe această temă, s-au dat teste, au fost derulate amintiri şi memorii, toate genurile de artă au luat parte la celebrarea „vîrstei de bronz”, fiecare după puterea şi farmecul său de seducţie, dar toate elogiile converg către un adevăr elementar ca aerul şi ca apa: tinereţea, adevărata şi trainica tinereţe, nu are vîrstă, ea este însăşi viaţa în gravitatea sa de orgă, este primăvara perpetuă care irigă trupurile de săgeată ale brazilor din munţi, este cununa de grîu veşnic auriu care împodobeşte grumazul aceluia ce iese primul în mun­cile cîmpului. Iar dacă vom privi cu atenţie la întreaga noastră istorie naţională, vom vedea că marile edificii poartă sigiliul fără prihană al celor tineri. În mare parte, Idealurile noastre de Independenţă şi Unitate au fost di­mensionate politic de geniul ctitorilor maturi, dar ele au primit consfinţirea supremă acolo, în etuvele morţii, pe cîmpurile de bătaie ale veacurilor, prin jertfa milioane­lor de tineri.
„Noi nu sîntem primitivi, ci bătrîni” – afirma G. Călinescu în capitolul consacrat Specificului Naţional din monumentala sa istorie a literaturii, dar aceasta se referea la vechimea imemorială a dăinuirii noastre pe meleagurile Daciei şi, dacă ne gîndim că cele mai frumoase vlăstare se nasc din braniştile seculare, atunci bătrîneţea despre care e vorba nu e altceva decît un fluviu falnic şi miraculos, care izvorăşte şi se perpetuează din generaţie în generaţie. Şi cel mai tînăr dintre toţi martirii a fost însuşi Eroul Necunoscut – simbolul nostru fără de moarte, pe oasele căruia se ridică Acropolla mîndriei şi dăinuirii româneşti. Din tinereţea sa frîntă atît de cumplit, din poezia tragică ce s-a scris cu şuviţa subţire a sîngelui din colţul gurii, din luminile stinse ale ochilor săi de zeu crucificat peste Carpaţi – din toate acestea şi-a luat patria putere şi ast­fel se face că nimic nu ne mai miră, pentru că noi le-am dus şi le-am trăit pe toate.
Tinereţea fără bătrîneţe a poporului nostru se simte şi în tezaurul civilizaţiei spirituale, acolo unde se pătrunde extrem de greu pentru a nu se mai ieşi niciodată, acolo unde clipele de iluminare din nopţi tîrzii se fac istorie şi înnobilează traiul urmaşilor. Dacă eşti bărbat cu adevărat, munca fizică, grea, poate fi nu numai o obligaţie sau o utilitate, ci şi o mare plăcere. De la un anumit prag al oboselii, efortul îţi înfioară trupul aşa cum trece vîntul prin harfa unui tei înflorit, sudoarea îţi dă o luciditate care seamănă a iluminare, te simţi în­cordat ca un arc rămas pe cîmpie după visul turnirelor. Aceasta este, într-adevăr, bucuria supremă a muncii şi cine n-a gustat fructele ei de miere şi sare marină înseamnă că a trăit degeaba. Trezirea în zori, cînd descăleca ziua de pe şaua nopţii, aerul proaspăt al dimineţilor în bătaia căruia iarba pare violacee, cerul fulgerat de sînziene care îşi caută în grabă ascunzişul în flori, uneltele strălucind ca aurul, precum lancea în mîna lui Achile, imnul cloco­titor al muncii izvorît din crîmpeie de sirenă, din saluturi rostite pe jumătate în somn şi detunări îndepărtate – toate acestea ce sînt altceva decît trezirea la viaţă a omu­lui ca om, bucuria conştiinţei de a nu te fi născut de prisos?
Am trăit şi eu, de multe ori, acest sentiment înteme­ietor, dar cele mai durabile amintiri le am de la Dunărea revărsată, din vara anului 1975. Împreună cu alţi con­fraţi – pictori, ziarişti, muzicieni, profesori de limbi stră­ine, actori – cu toţii elevi ai unei şcoli militare de ofiţeri de rezervă, am ridicat, timp de peste o lună, digul de la Mostiştea. Cei mai mulţi dintre noi aveau degetele pre­lungi şi translucide, obişnuite să mînuiască penelul, arcu­şul viorii ori alte minunăţii fragile. Şi, cu toate acestea, cu toată constituţia oarecum mai delicată a unora, s-a muncit extraordinar, cu sentimentul că este nevoie acolo de noi, că patria ne priveşte şi pe noi cu ochi rugători. Aşa cum se mai întîmplă uneori, după revărsările de ape a venit fantasma secetei. Au fost momente deosebit de grele, cînd vedeam cum se scrumeşte iarba şi se face tom­natică, se uscau melcii de sete, priveliştile erau halucinante, iar amiaza cădea ca o gigantică prelată de aburi peste răutatea zilei. Ne scoteam bluzele militare, deşi împotriva regulamentului, le înmuiam în canalul Mostiştei şi de-abia le puneam pe noi, pentru a ne răcori, că fierbeau din nou. Un orizont de Fata morgana tremura ameţitor, aerul avea ceva limfatic, de ţesuturi bolnave, cît priveai cu ochii ve­deai numai ape şi cîmpii, cîmpii şi ape. Cred că am făcut atunci bătături pentru întreaga viaţă, maiul era greu ca o piatră de moară atîrnată la gîtul berzelor, tăiam şerpii de apă cu lopata sau baioneta, aşteptam pauza ca pe un armistiţiu în războiul de o sută de ani... Şi, cu toate aces­tea, a fost frumos, acolo e o parte a tinereţii noastre şi cred că cei mai mulţi dintre noi, dacă ar avea puterea de a da ceasul înapoi, s-ar duce din nou, fără discuţii. Nu ştiu cît am reuşit noi să stăvilim umflarea Dunării, dar ştiu că ne-am făcut datoria şi acea aspră şcoală a caracterelor a dat roade.
Am mai văzut tineri la lucru, tot în condiţii dramatice, după numai cîţiva ani, într-unul dintre primele puncte ale Şantierului Naţional al Tineretului Canalul Dunăre-Marea Neagră. Era iarnă, de data aceasta, o iarnă de Pont Euxin mînios, care îl îngrozise şi pe solarul Ovidiu. Cred că nu e suficient să întorc pe dos metaforele precedente, ale secetei, pentru a descrie convingător dramatismul muncii pe timp de iarnă. Dacă voi spune numai că îmi îngheţase pasta în pix şi că era o fulguire de curenţi cum poate numai în Tunelul Timpului se mai poate vedea – cred că ar fi destul. I-am văzut şi atunci pe tineri, ce-i drept, schimbasem uneltele, eu venisem să scriu despre munca lor, dar cîtă forţă îţi trebuie pentru a comprima fresca uriaşă a zecilor de mii de tineri truditori, pentru a nu nedreptăţi pe nimeni şi a desprinde acea esenţă a muncii, măruntă şi îmbătătoare ca inima vinului în gela­tina amforei vechi?! La fel i-am surprins pe colegii mei de generaţie, pe timp de iarnă, în forfota şantierelor de la Olteniţa şi Tîrgovişte, Blaj şi Braşov, Suceava şi Rovinari. M-am convins, o dată mai mult, că natura umană nu are limite şi că metalul, bunăoară, poate fi îndoit şi modelat, cu mîinile goale, la minus 30 de grade – ceea ce, pentru un om obişnuit, ar fi o imposibilitate. Impună­toare e tinereţea care munceşte, fie sub vipia verii, fie în roiul ninsorilor de gheaţă ale iernii.
Mînat de îndatoririle de reporter, cred că am străbătut ţara în cele mai fierbinţi zone ale ei, am filmat chipuri şi mîini de tineri, am scris despre viaţa lor de privaţiuni reale, am coborît la 1.000 metri sub pămînt, la Anina, şi am urcat la gaterele tăierilor de păduri, dar mă simt încă dator vîndut milioanelor de confraţi care aşteaptă de la scriitori imnuri mai frumoase şi mai înălţătoare, pe mă­sura imensei lor curăţenii morale, a durităţii muncii pe care o trăiesc zi şi noapte. Desigur, n-aş vrea să se creadă că elogiez munca fizică în detrimentul celei intelectuale, care îşi are şi ea galerele sale, contribuind, în egală mă­sură, la edificarea civilizaţiei româneşti.
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR