Comentarii pe marginea unor fotografii care nu se văd
  • 09-02-2021
  • 0 Comentarii
  • 335
  • 1

Ca atîția alți concetățeni, am și eu momente cînd îmi trăiesc viața ca un român absolut, vorba lui Petre Țuțea. În sensul că nu pun mîna să fac ceva folositor, mie sau patriei, atunci cînd am timpul, banii și dispoziția necesare. Nu, o lălăiesc, mă scarpin pe burtă, avînd grijă să nu ating negul de lîngă buric, și mă întorc pe partea ailaltă, las’ că fac mîine. În schimb, mă apucă nebunia stahanovistă exact cînd toate mi se pun de-a curmezișul.

De vreo cîțiva ani, mă urmărește un gînd. Nu să mă duc spre locuințele lacustre, ci să reconstitui crîmpeie din evoluția literaturii noastre, folosind fotografiile descoperite în ,,Istoria literaturii române”, a profesorului Marian Popa, și cele vreo 50 de numere ale Revistei ,,Manuscriptum”, abia achiziționate. Unele rarissime, prin care, parcă fără voia lor, scriitorii noștri ne arată că și ei au fost oameni obișnuiți, cu patimi și slăbiciuni. Iar dacă mai adăugăm și scurtele comentarii de sub fiecare poză, mă gîndesc ce mama dracului mi-a lipsit să ajung și eu măcar un scriitor de duzină, că și eu am fost zgîrcit și risipitor, bețivan și afemeiat, ofticos și intrigant. Dar, ce n-am fost! (Iată o mostră cu Victor Eftimiu, care stă pe un fotoliu, și iată ce scrie Marian Popa dedesubt: ,,În alte ocazii, în exact aceeași poziție, dar nu cu o țărancă în spate, ci cu o angajată a Teatrului Național în față, convocată pentru fellatio”).

In fața casei mele din București e un Xerox, unde lucrează cîteva fetișcane. Ce m-a împiedicat să iau la subțioară cele două volume masive ale cărții lui Marian Popa sau 3-4 numere din ,,Manuscriptum” și să multiplic fotografiile de acolo, care mă interesau? Lenea și nepăsarea, că de-aia sînt român absolut, și fac din lene o virtute. Că nu pot să uit ce scrisese Marin Preda, anume că lenea nu e o rușine, rușine e să fii puturos, să miroși urît. Căci lenea e o reminiscență în ADN-ul nostru de pe vremea cînd omul locuia în Paradis și freca menta la umbră, de dimineață pînă seara. Degeaba se tot fîțîia biata Eva pe lîngă Adam, fiindcă boul, tot bou, le soilea pe coadă. Noroc cu diavolul deghizat în șarpe, că le-a deschis ochii, salvîndu-i de la o depresie groaznică... În schimb, gîndul de a vizita un Xerox mă chinuie taman acum, cînd în bazarul din centrul Mălăieștilor, unde locuiesc de ceva vreme, e un singur aparat. Care ori e defect, ori fata aia blondă n-are timp de mine, care îi dau 1 leu pe pagină, în timp ce la alte raioane cu îmbrăcăminte, încălțăminte și unelte de muncă, unde tot ea servește, e coadă ca la balamuc. Iar în București nu mă mai trage inima să mă duc, de frica milițienilor care aud că te cocoșează cu amenzile dacă te-au prins fără mască. Să le facă pe plac alogenilor din fruntea țării, care așa ar merita un proces ca la Nürnberg, pentru genocid. Dar, a veni ea și vremea aceea, Făt-Frumos... Taman acu’ te-ai apucat de poze, cînd țara arde?, m-ar fi tras de urechi biată mama. Pînă cînd vremurile îmi vor permite să fac mult-doritele cópii, dați-mi voie să vă ofer măcar un vîrf de linguriță din șerbetul pus deoparte special pentru prieteni. Și să apelez la noua metodă, pentru cinefilii nevăzători, folosită în filmele românești, unde replicile actorilor se suprapun cu acțiunea și mișcarea personajelor, explicate de o voce feminină din off.

Si aș avea cu ce să mă laud. Uite-l, de exemplu, pe Marin Preda la mare, alături de poeta Aurora Cornu, a doua lui soție, frumoasă și îndrăgostită. Marin Preda este tînăr, slab și urît, poartă nelipsiții ochelari de miop și un slip caraghios, pînă la buric, cum purtau săracii prin anii ’60, cînd n-aveau bani nici măcar de ștrand și se duceau la gîrlă. Dar, după cum se observă lesne, Monșerul era foarte dotat. De-aia se prăpădea după el Aurora. Nu același lucru îl putem spune și despre Camil Petrescu, surprins și el tot într-un slip alb și pregătindu-se să sară în cap, probabil la Ștrandul ,,Lido” din Capitală, unde clienții sus-puși se defătau cu valuri artificiale și nisip adus de la Eforie.

Iată o altă fotografie, pentru eternitate – cu Silviu Brucan. Sau ,,Bestia”, cum l-a răsfățat presa în nețărmurita ei iubire, care este surprins la o masă tovărășească, cu cozonac și vin dinainte. La vremea aceea, avea tot părul pe cap, încă nu-l vopsea, și părea vesel, ha!-ha!-ha! Și de ce n-ar fi fost, cînd, toată viața, domnului profesor cu 4 clase primare i-a mers de la excepțional în sus, pe toate planurile. După ce o jumătate de secol servise stalinismul, băgînd în pușcărie și în pămînt atîția români, uite-l pe nenorocit la bătrînețe, regretînd rătăcirea de-o viață și năpîrlind în capitalist. Sub respectiva poză nu și-ar avea loc decît vorbele-i profetice - ,,Copiii noștri îi vor conduce pe copiii voștri” – rostite nu mai știu cu ce ocazie. Și care fac pereche cu vorbele altui stalinist, Aurel Baranga, dar cu școală mai multă. Ce personaj de roman social sau dintr-un film ar ieși din Silviu Brucan! Cu Băsescu în rolul principal.

Și mai iată o fotografie interesantă: Mateiu Caragiale, la vîrsta de 50 de ani, și Marica, prea iubita lui soție, aproape adolescentă. De fapt domnișoara era cu 25 de ani mai în vîrstă. Mateiu va muri pe 15 ianuarie 1936, la 51 de ani, iar Marica pe 9 noiembrie 1944, cînd avea 84 de ani. După cum se va vedea într-o fotografie rarissimă, la moartea soțului, bătrîna Marica va fi consolată de Alexandrina Caragiale, văduva dramaturgului, mai tînără cu 12 ani. Inadvertența cronologică se explică prin aceea că, în prima fotografie, avem de-a face cu un colaj.

Incă un caz asemănător. Unchiul Mihai Eminescu, mort la vîrsta de 39 de ani, alături de nepotul său, Gheorghe Eminescu, mort la vîrsta de 95 de ani. Aici n-avem de-a face cu o fotografie, ci cu o vecinătate a mormintelor de la Cimitirul ,,Bellu”. Pentru un necunoscător, situația ar genera multe nedumeriri. Dar, să nu uităm că cei doi au trăit în epoci diferite.

Lîngă mormintele Eminescilor se află cavoul familiei Rebreanu – Liviu, soția Fanny, Puia-Florica, fiica lor, de fapt, numai a dumneaei, și ginerele Radu Vasilescu. Pentru cine nu este inițiat în istoria fotbalului românesc, trebuie știut că Radu Vasilescu, alături de Virgil Economu, figurează printre primii comentatori la radio ai meciurilor de fotbal de la noi. Un fel de precursori ai lui Ion Ghițulescu, Sebastian Domozină sau Ilie Dobre din zilele noastre. Pe Radu Vasilescu n-am apucat să-l aud la radio. În schimb, l-am văzut la televizor, cînd eram copil, iar el bătrîn. Era într-o duminică și avea părul negru, străbătut de o șuviță albă în față. Se dădea cuplajul Rapid-Progresul, în deschidere, și Steaua-Dinamo, meciul vedetă. În pauza de o jumătate de oră dintre meciuri, Dumitru Tănăsescu, sau, alteori, Emanoil Valeriu invita oameni de fotbal să discute diverse. Așa l-am văzut pe ginerele lui Rebreanu și pe un fost fotbalist dintre cele două războaie cu un nume neobișnuit: Sucitulescu. Vă dați seama: Suditu-Sucitulescu, l-am băgat lesne la cap. (Nașii mirilor Puia și Radu, cununați în rit greco-catolic, au fost Iuliu Maniu și Maria, văduva lui George Coșbuc.)

Tot pe vremea aceea, le-am văzut la televizor pe Natalia Negru, văduva succesivă a poeților Șt.O. Iosif și Dimitrie Anghel, și pe Ecaterina Caragiale-Logadi, cea de-a treia fiică a lui Nenea Iancu. (Primele două, Ioana și Agatha, au murit de mici.) Două doamne în vîrstă. Una vorbind cu o oarecare jenă despre soții ei, cealaltă glorificîndu-și părintele...

Nu știu cum se face, dar, ori de cîte ori apare cîte un articol despre Alice Voinescu (1885-1961) – eseistă, profesoară universitară, critic de teatru, traducătoare și doctor în filozofie la Sorbona – nu se găsește, spre ilustrare, decît fotografia aceea de la bătrînețe, cu părul alb, prăbușită și fără chef de viață. Cînd, de fapt, fusese și ea tînără, ca toată lumea, avusese momente fericite și se fotografiase zîmbind. Din fericire, posed 2 fotografii din tinerețe ale marei doamne Alice Voinescu și pot spune că era chiar frumoasă, deși, în memoriile ei, pretinde că, de fapt, era cam urîtă și că de-aia o înșela soțul, avocatul Stelian Voinescu, dar, dumneaei îi ierta numeroasele infidelități.

De multe plăceri a avut parte Mihail Sadoveanu și nu și-a refuzat nici una. Motiv pentru care Marian Popa să-l încondeieze ca pe un tiran. Nu admitea să-l contrazici. Dacă vreun editor îl amîna cu plata pentru vreo carte, nu pleca din biroul aceluia pînă nu-și primea banii. A trecut prin toate partidele și s-a avut bine cu toți conducătorii. Dar mai ales îi plăcea să se comporte ca un boier rus, bătîndu-și fetele cu biciul. Tot sus-numitul critic vorbește de cea mai mare plăcere a scriitorului: pornirile narcisiste l-au făcut să se dea în vînt după fotografii, tablouri, busturi și filme cu el în toate ipostazele. La pescuit și la vînătoare, în ședințele Academiei și ale Masoneriei, la tribuna Marii Adunări Naționale, în restaurante. Dar, în afara familiei, nu l-a văzut nimeni pe Sadoveanu dormind. Eu am avut norocul ăsta, răsfoind Revista ,,Manuscriptum”, unde maestrul doarme dus într-o cabană de munte, unde l-au purtat pașii în incursiunile sale pescărești și cinegetice.

În anul 1976 a făcut vîlvă descoperirea unei fotografii cu Eminescu. Obișnuit să pozeze doar bust, de data aceasta, poetul a fost surprins într-un cabinet foto în picioare și din profil. Poartă o canadiană, cizme și ține o pălărie în mîna dreaptă. Emoții, discuții, păreri și regrete pentru unii. În cele din urmă, Șerban Cioculescu a pus capăt supozițiilor. Acesta nu poate fi Eminescu! În primul rînd, pentru că el nu purta monoclu (care se vede puțin în poza cu pricina). Al doilea că, fiind pedanteria întruchipată, el n-ar fi ieșit în lume în cizme și în canadiană, ca un jockeu sau, mai degrabă, ca un orzar oarecare. Punct. În schimb, fotografia lui Eminescu în București, făcută la 1887, publicată de ziarul ,,Certitudinea” în 2019, pare adevărată. Era cam pitic poetul. La fel ca Tolstoi.

In încheiere, să amintim și de alte fotogrfii din albumul meu literar, care așteaptă vremuri mai bune, să apară și în revista noastră, nu doar comentate. Pentru început, iată-l pe Ion Creangă destul de tînăr, la Băile Slănic, împreună cu 2 admiratori care vor deveni Ioan Bogdan, biograful său, și A.C. Cuza, marele profestor naționalist de la Iași. Iată-l și pe Tudor Arghezi la una dintre ultimele sale aniversări, ciocnind un pahar cu Ceaușescu tînăr. Asistă Emil Bodnăraș, care nu pare în apele sale. Bodnăraș știa că Ceaușescu știe că, în tinerețile sale, îl ucisese pe Ion Foriș, rivalul său. Nicu îl avea la mînă și putea să-i rupă gîtul dacă i-ar fi ieșit din cuvînt. Cel puțin așa susține Ștefan Andrei în memoriile sale. Au făcut epocă desenele în peniță executate de pictorița Ligia Macovei după poeziile lui Eminescu. Cîteva sînt reușite. Altele, însă, de tot hazul. Zaharia Stancu în 1928 într-un portret făcut de Dem Demetrescu. Zăricuță este văzut ca un personaj din basme, în tușe hotărîte, numai energie și inteligență. Și, rețineți, încă nu era președintele Ununii Scriitorilor. Iată un tablou cu Eliade Rădulescu tînăr, parcă ar fi elev de liceu bucureștean. Pe Eliade, la 1848, colonelul Lăcusteanu l-a amenințat cu sabia: ,,Am să te tai cu sabia, cîine, să nu mai dai proclamații!”...

PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite