Comentarii la un grupaj de fotografii
  • 06-11-2023
  • 0 Comentarii
  • 182
  • 0

Într-o fotografie mai rară, descoperită într-un număr mai vechi al Revistei ,,Manuscriptum”, poetul și prozatorul Mateiu Caragiale (1885-1936) apare alături de Maria (Marica) Sion (1860-1944). Fotografia poate fi datată prin 1930. Cu ce ocazie s-a făcut? Nu se știe și nici nu contează. Ca și în alte fotografii cu el, Mateiu este sobru și distant, are tîmplele albite, ca un bărbat de vreo 50 de ani. Ce surprinde e că, la data aceea, Maria arăta ca o domnișoară de 20-25 de ani, pieptănată cu cărare pe mijlocul capului, cu ochii mari, negri și cu un zîmbet abia schițat. Poartă o rochie de culoare închisă, garnisită cu un guler alb de dantelă, prins cu o camee strălucitoare. Nu era o tînără prea frumoasă. Și dacă, la data aceea, Mateiu își arăta vîrsta de 45-50 de ani, în realitate, Maria trebuie să fi avut în jur de 70 de ani, nu 25.
Potrivit documentelor, Mateiu Caragiale (de fapt, Constantinescu, fiindcă dramaturgul nu l-a recunoscut niciodată, deși i-a purtat de grijă) s-a căsătorit cu Maria Sion la data de 18 iunie 1923, cînd el avea 38 de ani, iar dumneaei 63 de ani. Și dacă s-a prăpădit de congestie cerebrală la 15 ianuarie 1936, în vîrstă de 52 de ani, consoarta i-a supraviețuit pînă la 9 noiembrie 1944, cînd atinsese vîrsta de 84 de ani. Copii n-au avut. În afară de soție, la înmormîntarea sa au fost prezente Alexandrina (Didina) Burelli-Caragiale, mama sa vitregă și văduva lui Nenea Iancu, precum și Ecaterina (Tuşki) Caragiale-Logadi, sora sangvină. Fratele Luca Ion murise în 1921 la vîrsta de 27 de ani.
Explicația nepotrivirii datelor de stare civilă constă în aceea că Mateiu și Maria s-au fotografiat în ani diferiți și că cineva din redacția revistei, pus pe șotii, a vrut să-l deruteze pe un cititor neatent, alăturînd două fotografii și fotografiindu-le încă o dată. Aceeași derută o trăiesc și cei care trec pe Aleea Scriitorilor de la Cimitirul Bellu și poate cu gîndurile aiurea se opresc la mormîntul lui Mihai Eminescu, mort la vîrsta de 39 de ani, și al lui Gheorghe Eminescu, nepotul său de frate, care a trăit 92 de ani. Pe moment, nu remarcă nimic, dar, odată ajunși acasă, cînd, poate osteniți, se întind nițel, din străfundul memoriei sau poate din subconștient, îi străfulgeră, ca un gînd, anomalia: cum se poate ca nepotul să fie cu 53 de ani mai în vîrstă ca unchiul? Așa cum s-a întîmplat odată cu soprana Yolanda Mariani, o fostă glorie a Teatrului de Operetă din București. Desigur, nu o cheamă așa, dar din considerație pentru dumneaei, că mai trăiește, am botezat-o astfel, după numele altei dive dintr-un roman de Eugen Barbu, și îmi plăcuse cum suna. Tocmai participam la înmormîntarea marii actrițe Marga Barbu peste osemintele soțului ei de la Bellu, unde era depus la picioarele lui Eminescu. În biserică nu mai era loc și m-am gîndit să o duc pe Mam’zelle Nitouche la mormîntul lui Eminescu, și ea a remarcat ciudățenia cu nepotul mai în vîrstă ca unchiul. Explicația era simplă: cei doi trăiseră si muriseră în epoci diferite, lucru care se vedea și pe cruce: primul în perioada 1850-1889, celălalt, 1895-1987.
Există o fotografie inedită cu Tudor Arghezi (din păcate, calitatea imaginii nu permite reproducerea ei în revistă, în condiții tehnice adecvate), surprins probabil în curtea casei sale de la Mărțișor, într-o zi de iarnă, aproximativ prin anii ’50. De remarcat îmbrăcămintea sobră cu un palton la doua rînduri, închis pînă la gît la cei patru nasturi, și căciula țărănească îndesată pe cap. Poartă pantaloni negri din stofă groasă, care să atragă puținele și firavele raze de soare, cum știm că se întîmplă iarna, că de-aia adoptăm culorile închise. În picioare poartă probabil ghete. Ce înțelegem noi din această fotografie?, ne întrebăm precum domnul David, negustorul evreu din ,,Baltagul”, prieten cu Nechifor Lipan, pentru care și lucrurile vorbesc, dacă știi să le asculți. Prin urmare, fotografia aceasta ne spune că Paraschiva, soața poetului, după ce-i crescuse mari pe Mitzura și Barutzu, copiii făcuți cu Arghezi, își revărsa prea-plinul instinctului matern și asupra soțului, cum se întîmplă adesea în căsătoriile închegate.
Și fiindcă am ajuns aici, să dezvoltăm puțin subiectul legat de căsătoriile lui Tudor Arghezi, care au fost în număr de două. Prima căsătorie s-a întîmplat în 1912, cînd Arghezi avea 32 de ani, iar aleasa, Constanța Zissu, o profesoară și poetă din Pitești, 38. La întocmirea căsătoriei a luat parte și micuțul Eliazar (1905-1969), fiul lor, conceput în afara căsătoriei, la Paris, unde Constanța Zissu se stabilise de mai multă vreme. La data consfințirii căsătoriei, Tudor Arghezi (de fapt, Ion Theodorescu) era un ,,june major de 32 de ani, de profesie publicist”, iar domnișoara Constanța Zissu, o ,,jună majoră de 38 de ani, de profesie profesoară”. Soții au mai declarat că au de legitimat un băiat, anume Eliazar-Lotar. Toate cele de cuviință s-au făcut la Casa Comunală, în prezența martorilor: Grigore Pișculescu (viitorul Gala Galaction), de profesie funcționar, și Nicolae D. Cocea, ziarist, cel dintîi din partea soțului și cel de-al doilea din partea soției.
Dar, după 1 an și 4 luni de la căsătorie, Constanța Zissu-Theodorescu a înaintat cerere de divorț, pe motiv că soțul ar fi părăsit domiciliul conjugal luînd cu sine și copilul. Ambii soți au hotărît ca micuțul să rămînă în grija tatălui. Eliazar a învățat la Școala primară nr. 30 și la Liceul ,,Sf. Sava” (secția reală), pe care îl termină, cu rezultate slabe, în 1924. Între acești ani, Arghezi s-a căsătorit a doua oară și copilul ar fi trebuit să intre în grija altei mame. Situație similară în care se aflase și I.L. Caragiale, constrîns de împrejurări să-l aducă în casă, alături de ceilalți copii ai săi, Luca Ion și Ecaterina, făcuți cu soția legitimă, Alexandrina, și pe Mateiu, primul său copil conceput cu o Marie Constantinescu, pe care însă nu l-a recunoscut niciodată.
Cea de-a doua căsătorie a lui Tudor Arghezi a avut loc în toamna anului 1916, în timpul războiului. Așadar, în februarie 1919, cînd a fost condamnat pentru ,,trădare de patrie” și trimis la Văcărești, împreună cu Ioan Slavici și alți cîțiva gazetari, el era iarăși căsătorit, și cea de-a doua soție îi făcea dese vizite la vorbitor.
De data aceasta, aleasa inimii sale era tînăra Paraschiva Burdea, o bucovineancă de 26 de ani. Conform uzanțelor vremii, și acum el a completat un formular-tip, după cum urmează: ,,Subsemnații Ion N. Theodorescu, major, divorțat, cetățean al statului român de protecție română și de religie ortodoxă, în vîrstă de ani 36, născut în comuna București, strada Bd. Elisabeta No. 62, în enoria Bisericii Sf. Constantin, fiul d-lui Nae Teodorescu, de profesiune agricultor, domiciliat în comuna Piteşti, Strada Egalităţii No. 15 bis, şi al d-nei Maria – moartă/ şi Paraschiva Burdea, majoră, necăsătorită, cetăţean al statului român de protecţie română, de religie ortodoxă, de profesiune fără, în vîrstă de ani 26, născută în comuna Pleşeşti-Suceava, domciliată în comuna Bucureşti, strada Bd. Elisabeta No. 62, în enoria Bisericii Sf. Constantin, fiica d-lui Gavril Burdea – mort, şi al d-nei Elena – moartă, vrem să ne unim prin căsătorie. Semnăturile I.N. Teodorescu – Paraschiva Burdea. S-a perceput lei şase (6) cu biletul No. 2840, din 31.X.1916”.
Pe manșeta actului de căsătorie, în stînga, sînt inserate deciziile Direcției Generale a Miliției, numerele 385 și 386, din aprilie 1956, prin care celor doi soți li s-a schimbat numele: ,,Soţul – schimbat numele din THEODORESCU în ARGHEZI și prenumele din ION în TUDOR, de asemeni, soția - schimbat numele din THEODORESCU în ARGHEZI...”. S-a consemnat astfel, ca și în actul de naștere al poetului, intrarea în viața civilă a lui Tudor Arghezi. Numele Arghezi era numele de fată purtat de Maria, mama poetului. Din această căsătorie au rezultat doi copii: Domnica (Mitzura) Theodorescu - Arghezi (1924-2015) și Iosif (Barutzu) Theodorescu - Arghezi (1925-2010).
Într-o fotografie rarissimă, publicată de Revista ,,Certitudinea”, în nr. 30/2019 și pe care a reprodus-o și revista noastră pe 14 iunie 2019, apar laolaltă: Eminescu, Caragiale, Vlahuță, Veronica Micle, actrița Aristizza Romanescu și Ștefan Iulian, studentul la Conservator Iancu Brezeanu și alți artiști de la Teatrul Național. Fotografia (foto stînga, jos) a fost făcută se pare în 1888, pe malul Dîmboviței, cu Hanul lui Manuc în fundal. În dreapta fotografiei (așa cum se vede mai clar, în detaliu), lîngă Eminescu, se află Alexandru Vlahuță (1858-1919). Poartă o redingotă închisă la culoare și prinsă într-un nasture. Pe dedesubt are o cămașă albă și o pălărie deschisă la culoare, cu o pamblică mai închisă. De remarcat că este mai înalt cu un cap ca Eminescu și poartă barbă și mustăți.
Poet, prozator și publicist minor, acest scriitor nu s-a putut ridica la valoarea prietenilor săi, Eminescu, Caragiale și Slavici, și în consecință a prins manualele de liceu doar prin anii ’55-’65, cînd corespundea esteticii literare a epocii, care promova mai ales scriitori ,,progresiști”, precum Vlahuță, Sahia, Traian Demetrescu, Ion Păun-Pincio, C. Mille, Sofia Nădejde și alți cîțiva. Dintre toate poeziile sale, se comentau entuziasmant doar: ,,La Eminescu” (,,Tot mai citesc măiastra-ţi carte,/ Deşi ţi-o ştiu pe dinafară...”); ,,Unde ni sînt visătorii” - o replică la ,,Epigonii” (,,Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,/ Să ne cînte rostul lumii şi splendorile naturii?...”) sau poemul alegoric ,,1907” (,,Minciuna stă cu regele la masă.../ Doar asta-i cam de multişor poveste:/ De cînd sînt regi, de cînd minciună este, /Duc laolaltă cea mai bună casă”. Dintre prozele sale, unele premiate de Academie, de o oarecare notorietate s-a bucurat în istorie doar jurnalul de călătorie ,,România pitorească”. Romanul ,,Dan” nu plăcuse nici atunci. Mai toate părerile critice care l-au vizat pe Al. Vlahuță au relevat un caz tipic de epigon al lui Eminescu. Dar un Eminescu dezertor de la ,,Convorbiri literare” în tabăra socialiștilor și mai apoi la sămănătoriști și poporaniști. Doar Dobrogeanu-Gherea și Garabet Ibrăileanu s-au arătat entuziasmați de scrierile lui, Ibrăileanu dedicîndu-i chiar o lucrare de doctorat. Cam înghesuită și fără adîncime, din cauză că, întors de la Paris deja cu un doctorat și amenințînd că îi ocupă catedra de literatură de la Universitatea din Iași, Ibrăileanu a trebuit să redacteze la iuțeală lucrarea despre un scriitor despre care astăzi nu se mai știe nimic. Tot el este și autorul unui celebru epitaf - ,,Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei” - de un ridicol absolut.
PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite