- 14-10-2024
- 0 Comentarii
- 130
- 0
George Călinescu a fost profesorul absolut într-o epocă în care Literatura Română traversa o perioadă de maximă strălucire prin genurile și speciile care înfloreau neîncetat, reclamînd o infuzie de specialiști care să pună ordine în lucruri. Într-adevăr, prin tot ce a creat, G. Călinescu a oferit contemporanilor și urmașilor atîtea lecții de cum se scriu un roman sau un poem, un studiu critic sau un eseu, o monografie de autor, o antologie sau de-a dreptul o istorie a literaturii, văzute sincretic într-o
anumită epocă.
Perioada interbelică, prin contribuția scriitorilor din cele trei provincii constitutive ale României Mari, a oferit o recoltă impresionantă de creații literare dintre cele mai valoroase. Toate genurile au fost atinse de această evoluție, dar cel mai mult a avut de cîștigat romanul. Această informație se bazează pe realitatea că, în cele peste două decenii de progres, au luat avînt toate speciile cunoscute: romanul istoric și contemporan, citadin și țărănesc, de analiză psihologică și filozofic, fantastic și realist, romanul inspirat de apariția primului război mondial, romanul-fluviu (trilogie sau tetralogie) sau mini-romanul (aflat la granița cu nuvela).
În acest amalgam de genuri și specii literare, oscilînd între clasic și modern, s-au ilustrat o serie de prozatori, unii deja lansați de pe la jumătatea Secolului al XIX-lea și cu mare priză la public, precum Ioan Slavici, Delavrancea, Vlahuță și Duiliu Zamfirescu, Brătescu-Voinești, criticul Ibrăileanu (cu romanul psihologic ,,Adela”). Iar alții provenind din noua generație: Hortensia Papadat-Bengescu, Gala Galaction, Ion Marin Sadoveanu sau Mateiu Caragiale, Anton Holban și Pavel Dan, morți de tineri, Gib Mihăescu, Lovinescu. Apoi generația de prozatori care va supraviețui pînă spre sfîrșitul celui de-al doilea război mondial și prinzînd chiar schimbarea politică de la 23 august 1944. Ba, mulți dintre ei, chiar bucurîndu-se de noile vremuri - Mihail Sadoveanu și Arghezi, Camil și Cezar Petrescu, Păstorel și Ionel Teodoreanu, Zaharia Stancu, Mihail Sebastian, G. Călinescu. N-ar trebui uitați nici artiștii care constituie literatura noastră de exil: Martha Bibescu, Elena Văcărescu și Anne de Noailles, Eugen Ionescu, Mircea Eliade și Emil Cioran, Vintilă Horia, Petre Neagoe, Paul Celan, Ștefan Baciu, Petru Dumitriu, Gheorghe Uscătescu.
Tema romanului ,,Bietul Ioanide” (apărut în 1953), de G. Călinescu, a definit-o însuși autorul: ,,Cum trăiesc spiritele academice în vremurile frumoase”, pe fundalul epocii cuprinse între anii 1938 și 1941. Eroii sînt un grup de intelectuali ,,putrefiați de cultură”, oameni care, în afara profesiei lor, sînt preocupați de aspirații meschine. În alte epoci, indivizi ca ei visau la rangurile boierești. Acum, se gîndesc la titluri academice - ingineri, medici, avocați, arhitecți sau profesori universitari. Îi preocupă călătoriile în străinătate, automobilele, casele frumoase și hainele scumpe, și bijuteriile, funcțiile bănoase, de preferință sinecurile și relațiile simandicoase cu mai-marii zilei, evadările adulterine și politica fină, cu condiția să aducă privilegii strălucite. În rest, sînt bîrfitori, meschini, zgîrciți și egoiști. Se detestă reciproc, dar, paradoxal, au nevoie unii de alții. S-au constituit într-o castă în care cu greu îi admit pa alții dacă nu sînt de rangul lor. Sînt leneși, chiar dacă fiecare, în specialitatea lui, este un as, cu toții au moștenit lenea tipic byzantină a strămoșilor. Unii se mîndresc cu averile, rangurile și titlurile boierești de altădată, cu sîngele albastru de aristocrați veritabili, și cu greu îi tolerează pe cei de extracție modestă de lîngă ei, chiar dacă au dobîndit lustrul de intelectuali rasați. Uite cazul arhitectului Ion Pomponescu. În intimitate, visa la o relație discretă cu mai tînăra Ioana, fiica prietenei sale, madam Angela Valsamaki-Farfara, căci dacă domnișoara ar fi conceput un copil cu el, omul ar fi fost îndreptățit să ceară să fie admis în cercul select al doamnei Angela, coborîtoare din nu știu ce neam boieresc cu strămoși decapitați de turci.
Așadar, în romanul său, G. Călinescu reconstituie o epocă dominată de intelectuali, în care gravitează personaje fictive care se revendică din persoane reale, și multă vreme, critica, dar mai ales cititorii curioși s-au întrebat de la ce ,,arhetipuri” a pornit. Făcînd cercetări, istoricii literari au dezlegat misterele, după cum urmează: anticarul Saferian Manigomian ,,era” colecționarul de artă Krikor Zambaccian, Gaittany - lingvistul Al. Rosetti, Pomponescu - Ion Petrovici, Dan Bogdan - Iorgu Iordan, Gulimănescu - A. Oțetea, Gonzalv Ionescu - Mircea Mancaș, Smarandache - C. Botez. Dar cine era Ioanide? După lungi cercetări, s-a dezlegat și acest mister: era însuși G. Călinescu? De aceea, cînd Dan Pița a făcut filmul ,,Bietul Ioanide”, în rolul principal n-a pus un actor, căci n-a găsit, ci l-a pus pe pictorul Ion Pacea, care mai făcuse filme și cam aducea cu G. Călinescu. L-a pus în prim-planuri, unde nu prea avea ce spune și ce arăta, ca pe o figură meditativă, și, în schimb, i-a împrumutat vocea lui George Constantin în scene filmate mai la distanță, unde doar se ghicea silueta personajului. Un film, de altfel, reușit sub toate aspectele, avînd la bază un scenariu de Eugen Barbu.
Trăind într-o epocă în care Literatura Română se înscrisese pe coordonatele moderniste europene, dintre atîtea modele la dispoziție – stendhalian, zolist, bovaric, tolstoian sau balzacian – G. Călinescu s-a hotărît asupra modernismului de tip balzacian. În opinia lui, balzacianismul era atotcuprinzător în paleta bogată a estetismului literar al vremii. Aceasta însemnînd adoptarea unor teme specifice: soarta orfanului, problematica moștenirii, figuri emblematice în galeria umană: femeia-scorpie, zgîrcitul, canalia simpatică, gustul pentru descrierea amănunțită a interioarelor, adunarea laolaltă, ca într-o galerie, a tuturor personajelor chiar la începutul scrierii.
În sfîrșit, dar nu în cele din urmă, specific esteticii lui Călinescu din romanele sale este gustul pentru neologisme, alt factor definitoriu pentru literatura modernistă, și parcurgîndu-i opera, dar în special ,,Bietul Ioanide”, uneori, cititorul are nevoie de un dicționar de neologisme.
Și o ultimă observație: a rămas neclar epitetul atribuit lui Ioanide în titlu.
Citind și recitind o carte minunată, nu se poate să nu fi reținut cîteva cuvinte și expresii cu care G. Călinescu și-a garnisit capodopera.
Pentru început, să facem cunoștință cu artistul Ioanide așa cum este văzut de prietenii din cercul său de intelectuali.
● ,,Ioanide este un epicureu, Ioanide umblă după femei. El este Achile în veșnică expediție erotică, filozof, iubitor de viață” (Panait Suflețel).
● ,,Ioanide pretindea că ne aflăm încă în era fanariotă prelungită, cînd indivizii nu vor altceva decît să parvină. Nemaexistînd boieriile și alte dregătorii sonore, aventurierii caută dregătoriile veacului: profesori universitari, doctori, arhitecți, cînd nu-l pot obține pe cel de ministru” (Ioanide reflectînd asupra vieții).
● ,,Ioanide iubește femeile pe toate registrele: liber, patern și conjugal, este un om dedicat eternului feminin” (Madam Farfara care îl cunoaștea bine).
● ,,– Domnule, ești centrul preocupărilor, omul zilei, lumea întreabă insistent de dumneata. Ne lipsești foarte mult!” (orientalistul Bonifaciu Hagienuș, un sincer admirator al personajului).
● ,,Ioanide este divinul, olimpicul, în timp ce noi sîntem plebea, vulgus” (același Panait Suflețel, mînat de invidie).
● ,,– Madam Farfara, am mîncat din budinca dumitale. Asta e viața! Fructele intră în sîngele nostru, iar sîngele nostru hrănește fructele” (Ioanide în conversație cu ceilalți).
● ,,Smochinele, curmalele îmi calmează frica de moarte. Toate sucurile care puteau să fiarbă și să descompună țesuturile s-au evaporat și au lăsat o mumie vegetală îmbălsămată” (Ioanide melancolic și meditativ).
● ,,Madam Farfara nu mai are parfum biologic, miroase a colonie și a cold cream” (Ioanide ușor depresiv, privind-o pe fosta lui prietenă din tinerețe).
● ,,Peste cîteva zile, Smarandache răspîndi vestea că Ioanide și Hagienuș au făcut orgie cu femei într-un cavou din Cimitirul Bellu la miezul nopții” (Smarandache dubitativ: să-și admire prietenul sau să-l invidieze?).
● ,,Toate marile canalii, Mirabeau, Danton, sînt ciuruiți de variolă sau furuncule, se vede că asta dă creierului o excitație morbidă. Fata mea împerecheată cu o gorilă?” (Ioanide neliniștit că preaiubita lui, Pica, făcuse o pasiune pentru criminalul Gavrilcea, atacat de furunculoză).
Dintre personajele feminine care apar în roman, de departe, cea mai pasională se arată a fi Sultana, fiica neconsolatului negustor de antichități Saferian Manigomian, amicul lui Ioanide. După ce s-a culcat cu Ioanide și a prins curaj, Sultana vrea să-l ducă undeva în străinătate, să fie doar al ei. ,,În fond, ce te leagă de România?”, se miră ea, neînțelegînd că pe Ioanide îl leagă o mie de fire invizibile: iubirea pentru soția Elvira, copiii Tudorel și Pica, peisajul românesc pe care ar vrea să-l prindă în proiectele sale, prietenia cu Saferian, de care totuși îi este rușine, și multe altele. Ioanide e conștient că Saferian știe că s-a încurcat cu fata lui și ar vrea să se derobeze de această responsabilitate nedorită.
Dar Ioanide are și alte aventuri, așa că necazul cu nimfomana armeancă va trece fără urme vizibile.
● ,,Sultana visa iubiri violente în împrejurări imposibile”, așa o prezintă G. Călinescu pe simpatica fetișcană rătăcită.
● ,,Eu nu pot să aștept, vreau să trăiesc repede, violent, cît timp mai sînt tînără” (Sultana, încercînd să-i forțeze mîna lui Ioanide).
● ,,După 30 de ani, Sultana releva femeia care învinsese periculoasa ei nevroză erotică și, în sfîrșit, accepta cererea în căsătorie a lui Dermigian, moment care îi smulse lui Saferian un oftat de ușurare” (autorul).
● ,,Abia ieșită din adolescență, Sultana deruta: nu știai dacă este o sentimentală sau o senzuală” (tot autorul).
● ,,Cearcănele din jurul ochilor Sultanei, negri și focoși, acuzau o mistuire interioară. Fizionomia fetei trăda o vîrstă agitată, de 28 de ani, intrată în plină agresiune a sîngelui. Fata lui Saferian era o pasională frenetică, asupra căreia moartea unui logodnic produsese o depresie nervoasă convertită, după un an, în exaltare erotică. Sultana nu era propriu-zis o bolnavă, ci un temperament erotic obsedat, care voia să treacă la fapte, să smulgă” (altă caracterizare directă făcută de G. Călinescu).
EPILOG
,,Bietul Ioanide” se citește cu dicționarul de neologisme în față. La fel și ,,Scrinul negru”. Nu mai vorbim de lucrări ample de critică și teorie literară, precum ,,Istoria literaturii române” sau ,,Viața lui Mihai Eminescu”. Această situație se datorează împrejurării că G. Călinescu a pus în circulație o manieră nouă, eliberată de orice constrîngeri stilistice apropiate de jovialitatea de tip rabelaisian, minuția descrierilor balzaciene și fabulosul de tip folcloric. Odată cu el, studiile critice au început să fie scrise cu pasiunea și destinderea aplicate scrierilor beletristice. Iar literatura beletristică inspirată din cercurile burgheze și înalt academice, să uzeze și de farmecul inefabil al neologismelor.
PAUL SUDITU
2.7 C