– Interviu cu primarul Gheorghe Damian –

• De la Asistență medicală de urgență, la... urgențe în administrația locală!; • Primar, la 32 de ani, fără concedii în primele mandate; • Moștenire: o Primărie cu un venit anual de 15.000 de lei, de la buget, și cu datorii de 3 miliarde de lei vechi; • Primele sancțiuni date de Primărie au fost cele împotriva familiei... soției primarului!; • Comuna cu drumuri agricole asfaltate; • Școala cu clase cu table inteligente, iar toți elevii au  leptopuri; • De la 67 de copii școlarizați, la peste 200; • Pe 40 de hectare, dintr-o pajiște comunală a fost stabilită o zonă de dezvoltare economică unde, la ora actuală, își desfășoară activitatea peste 30 de firme, care au generat peste 1.000 de locuri de muncă; • 50 de milioane de euro, bani europeni, transformați în proiecte (realizate) pentru comună; • Într-un viitor apropiat – un campus școlar, cu o școală de 500 de locuri, și diverse alte construcții; • Dat afară din partid pentru că era... prea bun!; • Cea mai mare bucurie a primarului: cînd o femeie din sat i-a spus: „De cîte ori deschid robinetul cu apă, mă rog la Dumnezeu să-ți dea sănătate!”.

Pe urmele unui primar model
În întreaga mea activitate de jurnalist, indiferent în ce publicații am scris, și în ce timp istoric, am avut prilejul să cunosc, în varii ipostaze, mulți, foarte mulți primari, despre a căror activitate, în directă corelație cu localitatea al cărei edil erau, am scris, în majoritatea cazurilor, cu mare plăcere. Cazul de față, despre care veți citi în rîndurile de mai jos, îl consider ca pe un subiect special –
omul care a generat acest material, primarul comunei CIUGUD, din județul Alba, domnul GHEORGHE DAMIAN, îndeplinind coordona­tele unui adevărat erou contemporan al comunității din care face parte. Așa cum veți citi în acest interviu, fiul de țărani din Daia Română, de lîngă Alba Iulia, a candidat la funcția de primar din comuna în care ajunsese după căsătorie nu din rațiuni politicianiste, ci din motive determinate în mod intrinsec de nevoia stringentă de schimbare, o schimbare determinată de ineficiența administrației locale, în contextul schimbărilor societății românești după decembrie 1989.
Despre edilul Gheorghe Damian și despre comuna Ciugud din Alba, știam cîte ceva de la București. Unele televiziuni s-au întrecut în a prezenta comuna Ciugud – imagini de o rară frumusețe, dincolo de realizările primarului din localitate. Dar, oricît impact ar avea ima­ginea vizuală asupra telespectatorului, puți­nele cuvinte rostite de un comentator grăbit
nu au darul de a prezenta, într-un demers jurnalistic profund, bogăția – nu doar de inventar, ci una de suflet – a unui loc „sfințit” de om, și a unui om „luminat” de locul pe care l-a scos din anonimat.
Așa că, pentru o cunoaștere reală și extinsă a personalității primarului din Ciugud, într-o corelație determinantă cu dezvoltarea localității, am pus la cale dialogul de mai jos, exploatînd deplasarea mea în comuna Ighiu (vezi reportajul anterior), localități aflate de-o parte și de alta a municipiului Alba Iulia.
În acest scop, încă de la București am luat legătura cu Primăria din Ciugud și am fixat o întîlnire cu edilul Gheorghe Damian, pentru luni, 21 august, la ora 9, în sediul Primăriei din localitate.
În ziua stabilită, la ora 8 și 45 de minute, după ce am parcat autoturismul în parcarea generoasă, amenajată în spatele instituției, unde am numărat peste 15 mașini așezate regulamentar, și după ce am făcut cîteva fotografii cu Primăria văzută din exterior, la nouă fără zece minute eram față în față cu domnul Gheorghe Damian, persoana de la care aveam să aflu multe dintre „secretele” unui primar – lider în administrația locală românească. După salutul de bun venit și după prezentările de rigoare (eu fiind împreună cu soția), ne-am așezat la masa de dialog, nu mai înainte de a observa alura de sportiv și de om tînăr – deși a trecut de jumătatea sutei de ani, precum și îmbrăcămintea lejeră, ținută de vară și de lucru, nu de protocol. Chiar înainte de punerea în funcțiune a reportofonului, pe cînd observam incinta biroului primarului, am fost martorul unei secvențe inedite, care mi s-a părut relevantă pentru „premierele” pe care aveam să le descopăr, în urma acestui dialog: a sunat mobilul, și domnul Damian a răspuns, o convorbire scurtă, din care am reținut cuvintele  celui din fața mea: „Bună dimineața! Sînteți bine? Atunci e bine! Să aveți o zi bună! La revedere!”. Cu­ri­o­zitatea repor­terului m-a făcut să încalc un protocol nescris, adică să-l descos în legătură cu acea convorbire. Plecînd de la întrebarea domniei sale: „Sînteți bine?”, care se putea adresa cuiva pe care nu l-ai văzut de ceva timp, fiind la o anumită depărtare, l-am întrebat: „E cineva care este în vacanță?”. În modul cel mai firesc din lume, privind cînd la mine, cînd la telefonul de pe masă, ca la ecranul unui televizor, îmi răspunde calm, fără a arăta, preț de nici o secundă, că ceva nu este în regulă cu mărunta mea curiozitate: „Nu. M-au sunat de acasă. Așa facem în fiecare zi – deoarece eu plec devreme de acasă, cînd familia se trezește, ne dăm binețe și ne urăm o zi de lucru spornică”.
Acest exemplul plastic, de legătură (sufletească și părintească) cu propria familie, m-a urmărit, ca o umbră perenă, în tot timpul acestui interviu, exemplu pe care l-am extins, în raport cu domnul primar, și în contextul marii familii a colectivității formată din sătenii comunei Ciugud, unde, de 6 mandate, numele primarului rămîne neșters – GHEORGHE DAMIAN!
Primarul Gheorghe Damian –
dincolo de dialog
Geo Ciolcan: Domnule primar Gheorghe Damian, vreau să începem acest dialog într-un spirit dominat de notorietatea dumneavoastră, clădită pe o serie de rezultate, consecință a unei munci exemplare într-un domeniu cu totul nou pentru CV-ul dumneavoastră. Atunci, prima întrebare chiar la această „enigmă” se referă: cum ați ajuns primar, din asistent la Serviciu Medical de Urgență? Ce resort v-a împins la acest pas?
Gheorghe Damian: Nu mi-am dorit niciodată să devin primar, nici nu m-am gîndit vreodată la acestă funcție. După căsătorie, în 1992, și venirea mea la soție, în localitatea Ciugud, am făcut cunoștință cu o comunitate care nu se potrivea deloc cerințelor lumii moderne, chiar și a celei rurale. În acel moment am dorit o schimbare și, ca orice tînăr, nu prea mai aveam răbdare. În această conjunctură soția chiar voia să ne cumpărăm un apartament în Alba Iulia, ceea ce m-a ambiționat și mai mult. Cum, prin educația primită în familie și continuată la școală, m-am îndrăgostit de satul românesc, mi-am jurat atunci că nu voi părăsi acest sat în nici o împrejurare. Așa au trecut 8 ani: cu speranța și cu gîndul la alte perspective locale. Dar, erau numai speranțe. Atunci, în anul 2000, într-un grup de prieteni restrîns, cum eram tineri și entuziaști, am luat decizia în a ne implica direct în a schimba ceva în viața comunității noastre. În final, după mai multe dezbateri, grupul a decis ca eu să candidez în alegerile din acel an. Aveam 32 de ani.
G.C.: Da, aveați 32 de ani, ceea ce, la urma urmei, putea să fie un atu, dar aceasta o putem lua și ca pe un handicap: veneați dintr-un sector cu totul străin administrației locale – Serviciul Medical de Urgență din Sebeș. Cum de ați reușit să învingeți greutățile și superstițiile momentului?
Gh.D.: Într-adevăr, a fost un curaj nebun! La ora aceea erau 11 candidați, iar eu eram acreditat cu cele mai mici șanse, aproape inexistente. Știți, la țară, în această situație, contează și neamul din care vii. Comuna Ciugud are șase sate, cu multe încrengături de rubedenii și de prietenii, eu venisem din Daia Română, iar neamul soției, din Ciugud, nu era prea mare...
G.C.: Deci, după cum apare situația concretă, succesul dumneavoastră a fost cu atît mai mult surprinzător și, desigur, mai meritat. Totuși, unde este „secretul”?
Gh.D.: Cunoscînd acest lucru, m-am pus serios pe treabă, inspirîndu-mă din campania profesorului Cîrcoană, de la Sebeș, care candida independent pentru Primăria din Sebeș – un om care avea viziunea despre administrația publică pe care mi-o doream și eu. Am început să studiez, cam tot ce-am găsit atunci despre campania electorală, axîndu-mi campania mea nu pe generalități, ci pe problemele centrale din administrația publică, cele cu impact nemijlocit asupra omului din rural, pe care le descoperisem eu în acea perioadă.
G.C: Cu surpriza care s-a produs ați ajuns în turul doi, așa cum erau alegerile locale în acel an. Cum s-au adunat apele, ca să spun astfel, în turul doi, de ați dat și marea lovitură?
Gh.D.: După cum au stat lucrurile, greu a fost să ajung în turul doi, din noianul de candidați. De aici încolo a fost mai ușor, pentru că, o bună parte dintre candidații cu care mă bătusem în primul tur, agreînd programul meu electoral, s-au coalizat cu mine, astfel că am fost preferatul alegătorilor foștilor mei rivali. Uite-așa s-a scris istoria: am ajuns, din asistent pe ambulanță, primar la Ciugud!
G.C.: Dumneavoastră sînteți născut și crescut în mediul rural – cadrul ideal pentru formarea unei personalități cu idei sănătoase și cu o concepție de muncă cinstită. Cum estimați efectul amprentei satului tradițional românesc, în speță, Daia Română, asupra dezvoltării dumneavoastră – ca om, ca fiu al acestor meleaguri încărcate de Istorie?
Gh.D.: Desigur, viața pe care am petrecut-o în familie și-a pus amprenta asupra întregii mele dezvoltări și a orientării în viață. Am fost educat de mic în sensul că succesul vine prin sacrificiu, prin efort, prin muncă multă, prin atitudine, prin seriozitate – coordonate care au fost cruciale în activitatea mea.
În primele mandate n-am avut concediu, treburile de la Primărie nedîndu-mi acest răgaz, nici după un an de muncă și de aspre confruntări cu un trecut incert și cu un prezent, de multe ori, derutant. La mine munca începe la șapte și jumătate dimineața, și se termină tîrziu, seara. Au fost și multe probleme de rezolvat, astfel cum era în toate localitățile rurale din anii 2000: fără utilități, fără drumuri asfaltate, școala era vai de mama ei, căminele culturale erau un dezastru, neexistînd nici un fel de activitate culturală. Totul era în amorțire și în așteptare!
G.C.: Tocmai în acest context – cel al unei imagini dureroase a satului românesc – care au fost „ingredientele” care, folosite la timp, au dus la actuala metamorfoză a Ciugudului, vorbind la concret despre comuna în care – așa cum am văzut pînă acum – ați ajuns edil într-un mod cu totul atipic?
După o mică pauză de gîndire și după o respirație amplă, ca pentru pregătirea unei sărituri în apă, interlocutorul din fața mea răspunde la întrebare.
Gh.D.: Gîndiți-vă,  eu am venit de la Asistența medicală de urgență, la Primărie, fără să fi avut măcar un mandat de consilier, pentru a avea ceva cunoștințe despre munca în administrația locală, în special, munca de primar, să știu cu ce se mănîncă administrația publică. La început am fost de-a dreptul șocat!
G.C.: De ce?
Gh.D.: Am găsit la Primărie o echipă care nu mă prea agrea, și nu mi-a fost deloc ușor să aflu de unde s-o apuc. Am constatat, de fapt, că nu știam la ce ușă să bat pentru rezolvarea problemelor. De multe ori simțeam, așa, o temere de a merge la o instituție pentru a apela la un anumit lucru – și era acea perioadă cînd nici acele instituții nu știau prea bine ce rol aveau în societate. Pentru a nu capota, m-a ajutat mult sfatul fostului Prefect de Alba, Ilie Gîrboveanu, care mi-a spus așa: „Tu gîndește-te că, atunci cînd trebuie să te duci să bați la ușa unui director, secretar de stat etc., acel om a ajuns acolo printr-o conjunctură politică. El poate fi de 10 ori mai slab decît tine, nu trebuie să ai nici o temere. Ceea ce este foarte important este să cunoști foarte bine problema și să știi care sînt pașii prin care poți realiza acel proiect”.
G.C.: A fost o lecție practică, dar și una de întărire a moralului personal și a depășirii unor ezitări emoționale.
Gh.D. : Da, acestea au fost determinante în „zborul“ meu, după care am înțeles că trebuie neapărat să mă apuc să învăț. Să învăț ce înseamnă Administrație și cum funcționează acest sistem. Am realizat acest deziderat prin participarea la mai multe cursuri, unde am luat lecții despre managementul Administrației, despre recrutarea de resurse umane, despre cum se formează și se dezvoltă un lider etc.
Încetul cu încetul lucrurile au început să se așeze, și rezultatele au început să apară. Deși am ajuns într-o Primărie fără buget, sau cu un buget aproape inexistent, a trebuit să mă descurc. Pentru a vă face o idee asupra acestei adevărate dileme, iată cum arăta situația: aveam, din  venituri proprii, 15.000 de euro, și aveam datorii de 3 miliarde, în bani vechi! Poate mă întrebați de unde proveneau aceste datorii imense, la nivelul unei comune ca a noastră: de la niște lucrări executate în timpul vechii administrații, pe care aceasta nu le-a achitat la timp. Analizînd acest caz complicat – cu efecte economice asupra întregii localități – am ajuns la concluzia că cea mai bună investiție, în acel moment crucial, era de făcut în oameni. Astfel am început să adun lîngă mine oameni care credeau în visul meu, oameni tineri. Nu m-au interesat niciodată oamenii care știu să recite legi, ci oamenii care știu să culeagă informația și, apoi, să știe cum să fructifice această informație în folosul comunității. Așa s-a format această echipă de profesioniști cu care am realizat ceea ce vedeți în Ciugud.
G.C.: Din cîte spuneți, se vede că ați avut cam mult de furcă. Cum v-ați prioritizat măsurile și acțiunile? Din mediul în care ați intrat, ca nou primar ales, ce-ați păstrat și la ce ați renunțat?
Gh.D.: Fără vreo linie de demarcație, vă voi spune ce-am făcut. Mi-aduc aminte că au fost două chestii principale: în interiorul Primăriei am stabilit importanța disciplinei noastre, ca echipă, și, dacă pînă să vin eu programul începea la nouă, nouă și jumătate, și, pe la ora două, două și ceva, la Primărie nu mai găseai nici un funcționar, am fixat un program unic – între 8 și 16, zi de zi. Cei care vin după ora 8, pot pleca acasă, pentru că ziua respectivă li se va tăia din salariu. În acest fel – simplu, dar eficient, am impus disciplina programului și locului de muncă, de fapt, respectul nostru pentru alegătorii și consătenii noștri, care ne plătesc din puținul lor.
Al doilea punct a fost transformarea digitală a lucrului din birourile Primăriei. Un amic mi-a donat două calculatoare și o imprimantă cu ace, iar eu am dat dispoziție ca, în termen de 30 de zile, toți din echipă să folosească Word-ul, și, în instituție să nu mai existe nici un document scris la clasica mașină de scris. Împreună cu școala am organizat o campanie de curățenie generală în comună, stabilind regula că, dacă acasă îți place să fie curat, de ce spațiile comune sînt murdare? Deviza mea era: „Chiar dacă sîntem săraci, nu trebuie să trăim în mizerie!”. La nevoie, am început să aplicăm și sancțiuni în această direcție. Pentru că așa s-a întîmplat, primii sancționați au fost cei din neamul soției, ceea ce a creat o mică revoluție în familie, rudele apostrofîndu-mă, chiar supărate pe mine: „Băi, noi de-aia te-am pus primar, ca să ne amendezi?”.
G.C.: Ați avut replică la această supărare, din punctul lor de vedere, justificată?
Gh.D.: Ce puteam să le răspund, decît ceva de bun-simț, și ceva real: „Dacă m-ați pus primar ca să vă iert greșelile, greșiți grav, pentru că voi trebuie să fiți exemplu pentru ceilalți, astfel ca ei să vă urmeze!”.  Cu acestea am început, și acesta este sfatul pe care-l dau fiecărui primar: nu ai bani, dar trebuie să trăiești în curățenie! Bunicii și străbunicii noștri, chiar dacă nu aveau luxul de acum, cînd ieșeau duminica la Biserică aveau cămașa spălată, călcată și apretată, chiar dacă aveau doar două rînduri de îmbrăcăminte. Iar în casă, chiar dacă nu aveau gresie sau covoare pe jos, ci lut, era mereu măturat și aerul era proaspăt.
G.C.: Domnule primar Gheorghe Damian, pentru că deja am ajuns în miezul dialogului nostru despre modul cum ați ajuns primar și primele acțiuni pe care le-ați inițiat, cred că a sosit timpul să cunoaștem cîte ceva despre faimoasa dumneavoastră comună,
Ciugud – ca așezare geografică, organizare adminis­trativă și alte elemente statistice. Vă rog!
Gh.D.: Localitatea este formată din șase sate, așezate în formă de centură în partea de est a municipiului Alba, pe malul stîng al Rîului Mureș. Cîmpia fiind deja în Podișul Transilvaniei, din Lunca Mureșelui începe Podișul Țara Secașelor. Cînd am ajuns primar, comuna avea 3.200 de locuitori; acum sîntem peste 3.500. Creșterea populației s-a făcut prin întoarcerea tinerilor, au început să vină copiii acasă, la părinți; apoi, albiulienii, unii s-au mutat la noi. Și mai vin familii din toată țara și chiar din toată lumea, și se stabilesc în Ciugud.
Cele șase sate: Ciugud (reședința), Drîmbar, Hăpria, Limba, Seușa și Teleac au (trei din ele) un număr aproximativ egal de locuitori, celelalte trei sînt ceva mai mari, dar interesant este că fiecare sat își are identitatea lui locală, de asemenea, trăirile, cultura – sînt într-un fel de competiție, în acest sens...
G.C.: Așa cum știm, sînteți la al șaselea mandat de primar în Giugud – aproape un sfert de veac. E mult, e puțin? Cum s-au concretizat aceste mandate?
Gh.D.: În primul rînd am investit foare mult în infrastructură: subterană și supraterană. Din primul an de mandat Ciugudul avea gaze naturale, apoi apă curentă; apoi, din 2007, rețeaua de canalizare. După ce a apărut posibilitatea accesării de fonduri europene, am asfaltat străzile, am reabilitat căminul cultural. Am fost prima comună din țară, împreună cu alte 30 de comune, care a asfaltat vreo 22 de kilometri de drum de cîmp, drumuri agricole.
Sîntem promotorii conceptului de sat inteligent, sîntem cei care am creat prima școală inteligentă din mediul rural din România. Am lansat atunci și un strigăt către Ministerul Învățămîntului: „Nu lăsați să moară școala de la țară!”. Am investit din fonduri europene în proiecte care să aducă turiști pe Mureș, pe malul Mureșului. La Ciugud este și capătul unei miniregiuni numite Țara Secașelor, care se întinde de la Ciugud pînă în județul Sibiu, la Ocna Sibiului, care unește 27 de UAT-uri (unități administrative teritoriale – n.a.). Am construit un pod peste Rîul Mureș, cu bretele de legătură. Am construit o grădiniță nouă, cu program prelungit.
G.C.: Pentru că ați amintit de grădiniță, chiar voiam să vă întreb despre școala din Ciugud, unitate de învățămînt din mediul rural căreia i s-a dus vestea și peste hotare. Prin ce se deosebește de miile de școli din țara noastră?
Gh.D.: Noi am construit școala în urmă cu patru ani, pe cînd nu se știa că va veni pandemia. Astfel, în acea perioadă nefastă învățămîntului românesc, elevii noștri au avut „noroc”, ei avînd la îndemînă anumite instrumente digitale, pentru că, atunci cînd am construit-o, ne-am gîndit, în primul rînd, la confortul elevului: iluminat care se reglează automat, în funcție de intensitatea luminii naturale, becurile se aprind și se sting singure. Căldura, la fel, este programată automat – sînt senzori de oxigen care acționează cînd trebuie ventilată școala. Are sistem de securitate la incendiu. Elevii beneficiază de table inteligente în toate sălile de clasă; cei din ciclul 5 – 8 au laptopuri dedicate educației. Avem laborator virtual și camere de supraveghere video-audio, și multe, multe dotări din acest domeniu. Toate aceste înzestrări sînt de acum 4 ani, pe cînd nu se știa despre metoda învățămîntului de la distanță, ceea ce ne-a ajutat enorm în situația impusă de pandemie, copiii noștri nepierzînd contactul cu școala.
Deschiderea spre nou, în procesul de învățămînt din comună, a făcut ca actuala școală să devină neîncăpătoare, de aceea, astăzi, lucrăm la noul proiect pentru o nouă școală, proiect în concordanță cu creșterea numărului de elevi – de la 67, cîți erau pe vremea cînd am reabilitat actuala clădire, la peste 200, în prezent. Gîndind la perspectivă – pentru că la noi vin elevi atît din alte sate, cît și din municipiul Alba (momentan am fost nevoiți să sistăm acest aflux de copii, nemaiavînd locuri disponibile) – noua școală va avea o capacitate de 500 de locuri.
(va urma)

GEO CIOLCAN