Nicolae Iorga, ca produs al societății românești a Secolului al XIX-lea care își exprima conștiința de sine în actul Unirii, se intercalează semnificativ, în timp și ca exponent al neamului său, între ceilalți doi luceferi ai aceleași Moldove, Mihai Eminescu și Mihail Sadoveanu.
Iată ce spunea Nicolae Iorga, în apărarea continuității populației dacice romanizate după retragerea aureliană: ,,O populație nu părăsește deloc, chiar în fața celor mai grave adversități istorice, chiar în fața negării celei mai înverșunate din partea forțelor naturii, pămîntul în care a coborît rădăcini profunde: să ne gîndim la Neapole trăind sub vulcan, la Messina refăcută pe ruinele cutremurului de pămînt, la Lisabona renăscută, la insulele japoneze. Ea revine la amintirile sale, la urmele sale, la opera sa care a ajuns să o domine”...
Iar Mihail Sadoveanu scria (nefiind exclusă o replică la Iorga) despre legenda întemeierii Moldovei: ,,Istoricii care nu afirmă nimic fără act scris și pecetluit au avut dreptate din punctul lor de vedere să înlăture această legendă. În locul ei însă nu au pus nimic. Nefiind istoric, eu îmi voi îngădui să dau iarăși povestei străbunilor noștri, dreptul ei. Nu sînt realități numai clădirile de piatră și petecile de hîrtie; mitul păstrează eternității flamura sufletului generațiilor. Ceea ce au crezut bătrînii și ceea ce vor crede copiii noștri, desfătați de vis, e un adevăr pe care nu-l vor putea înlătura oamenii prea serioși. Nici un argument nu poate sta mai presus decît o frumuseță. Deci, îmi păstrez legătura cu cei care dorm în acest pămînt și nu lepăd cele relatate de Cantemir”... (Din ,,Viața lui Ștefan cel Mare”, de M. Sadoveanu).
Credința în poporul român, venerația pentru faptele sale de vitejie de-a lungul secolelor aveau să determine pe Al. Vlahuță să spună: ,,Podoaba cea mai aleasă și mai mîndră între podoabele țării este poporul românesc, în marea lui putere de muncă, de luptă și de răbdare, în mintea lui trează și în inima lui caldă am găsit sprijinul speranțelor noastre”.
,,Pentru noi, cuvîntul Țară, arăta N. Iorga, înseamnă, fără nici un adaos, pămînt românesc liber, în toată întinderea lui și cu tot sacrul drept care se cuprinde în el. Și de aceea «a muri pentru țară» a fost cea mai înaltă datorie pentru generațiile care, apărînd-o, au închis ochii înainte de vreme”.
LILIANA TETELEA