Cîteva reflecții despre Ionel Teodoreanu
  • 08-08-2022
  • 0 Comentarii
  • 368
  • 0

Ionel Teodoreanu (1897-1954), cu numele real Ioan-Hipolit Teodoreanu, romancier și avocat interbelic, este cunoscut mai ales pentru scrierile sale evocatoare ale copilăriei și adolescenței. Odată cu stabilirea în București, însăși propria biografie ieșeană devine sursa de inspirație pentru una din direcțiile cele mai interesante ale operei sale: memorialistica. Începutul este făcut de volumul „În casa bunicilor” (1938), spre a fi continuat de „Masa umbrelor” (1941) și de „Întoarcerea în timp” (1946).
Cine nu a citit în ,,Ulița copilăriei” cele mai luminoase și mai curate cuvinte ce se pot scrie despre copilărie, cine nu a găsit în volumul ,,În casa bunicilor” cele mai nostalgice cuvinte despre bunici, provocînd amara melancolie după ceva scump, pierdut pentru totdeauna, cine nu a simțit adevărata trăire a vieții de licean, alături de Dănuț și Olguța, eroii ciclului ,,La Medeleni” sau nu a simțit în suflet ,,toate durerile lumii”, prin frîngerea din viață a Olguței, cea conadamnată la moarte de necruțătorul neoplasm?
Iată și unele confesiuni făcute de soția scriitorului, Lily Velisar (Ștefana Teodoreanu), despre soțul ei: ,,Aflat la Liceul Internat din Iași, în clasa a IV-a, avînd ca profesor de română pe Calistrat Hogaș, în trimestrul I, la teză, Teodoreanu a primit subiectul Luminozitatea mării. Pe două pagini de caiet dictando, cu cerneală antracen, cu scris dens și mărunt, perfect caligrafic, Teodoreanu a realizat aproape 100 de metafore, uimitor de frumoase, unele laconice dar și multe lungi - frazale. Hogaș, neintuindu-i capacitatea, l-a socotit plagiator, ca furînd din alți scriitori. De fapt, erau primele erupții vulcanice-literare ale lui Ionel...”.
Și alta: ,,Ionel lucra la terminarea vol. III din Medeleni, la Mînăstirea Agapia. Era pe la sfîrșitul lui octombrie, dar și la finalul volumului.
Toată lumea plecase, vremea se înrăutățise, cerul și Mînăstirea erau pustii. Ionel era istovit și nu mai voia să mai scrie al IV-lea volum. Se hotărîse s-o omoare pe Olguța, dar nu avea curajul, deși îi simțea moartea pe aproape, în mirosul de tămîie al rășinei umede, în foșnetul pădurii, ca marșul funebru de Chopin, în slujba maicilor la vecernie, ca o prohodire. Obosit, el a adormit, visînd ceva straniu. Venea un șuvoi de apă, cu un brad rupt ce se izbea din mal în mal cu un zgomot similar unui dangăt de clopot. Ionel, înspăimîntat, s-a sculat și, la lumina unei lumînări, a scris finalul. «Ca să asculte inima, Olguța își ținea respirația. Avea arsuri de ger în încheieturi și fruntea îi transpira continuu, șuvoiul alunecînd și simțindu-l sărat în colțul buzelor. Cu degetul mare marcă locul inimei vii pe pragul morții. Olguța trase. Glonțul intră în lacătul inimii. Viața izgonită năvăli afară; zilele viitorului căzură risipite ca o ploaie de stele pe un cer nocturn de august. Trupul căzu inert, iar pleoapele se zbătură oblonind limpezimea ochilor. Tăcerea ce urmă fu de moarte»”.
Întrebat ce prozatori din generația ivită după cel dintîi război mondial i-au reținut atenția, Liviu Rebreanu menționa printre primii pe Ionel Teodoreanu - ,,căruia îi transmit salutul și mulțumirea mea pentru toate paginile pe care le-a scris și pe care le-am citit cu atît mai mare plăcere, cu cît eu nu le-aș fi putut scrie niciodată”.
LILIANA TETELEA

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite