Ca și Alexandru Macedonski, Ioan Slavici, I.L. Caragiale sau fiul său, Mateiu, nici Duiliu Zamfirescu, în aceleași împrejurări, n-avea prea mulți prieteni. Conștient că este un poet de geniu și că i se cuvine totul, Macedonski își ataca rivalii cu articole și epigrame veninoase. Pe regele Carol I nu-l agrea, fiindcă nu-i acordase medalia ,,Bene Merenti”, dar cînd a primit-o, l-a ridicat în slăvi. Cunoașteți celebra epigramă împotriva lui Eminescu, tipărită în ,,Literatorul” (1883): ,,Un X... pretins poet – acum...”. Sau epigrama, de-a dreptul obscenă, la adresa lui Gh. Dumbravă, pseudonimul criticului ardelean Ilarie Chendi: ,,Hei, Dumbravă scofîlcită,/ Tu cu gluma te întreci:/ Spui c-am spada ruginită,/ Dar ți-oi da-o să mi-o freci”. Sau aceea la adresa lui Alecsandri: ,,Orbit de-al gloriei nesațiu,/ Albit de ani, dar tot copil,/ E lesne să mă faci Zoil,/ Cînd însuți tu te crezi Horațiu”.

Ioan Slavici avea capacitatea de a fi un om dificil și, astfel, de a-și face mulți dușmani. Era un veșnic opozant. Și chiar dacă, în primul război, ar fi învins nemții, cum spera el, tot sărac ar fi rămas, fiindcă nu știa să mintă și arăta lichelele cu degetul. Poate doar Eminescu să mai fi fost atît de moral și de integru.

Și virulentul Caragiale își făcuse dușmani, în special pe cei din tabăra liberală, pe care îi batjocorise în opera sa și care s-au răzbunat, refuzîndu-i premiile literare și silindu-l să plece din țară. La cinismul său, făcuse să i se trîntească multe uși dinainte. Mai tîrziu, Victor Eftimiu considera că era un om sardonic și că, din cauza inteligenței sale distructive, nu s-ar fi dus să-l caute în Cîmpiile Elizee.

Încă din adolescență, Mateiu Caragiale începuse să plutească în lumea himerelor și se considera deja scriitor. În plus, își descoperise o ascendență nobiliară iluzorie, motiv de persiflări nemiloase din partea părintelui și a contemporanilor. Fumurile aristocratice îl vor împinge la căsătoria cu Marica Sion, o domnișoară cu 25 de ani mai în vîrstă, dar care avea o proprietate la Fundulea, Ialomița, pe care Mateiu a ornat-o cu steaguri conținînd însemne haraldice. La el, mistificarea ajunsese o a doua natură, motiv ca să fie considerat de-a dreptul țîcnit. Chiar și pe catafalc, scrie Alexandru Rosetti, își păstrase morga și veleitățile pretins nobiliare.

O dispută în latura publicistică a avut-o cu fruntașul liberal D.A. Sturza, în mai multe rînduri prim-ministru și ministru de Externe. Pricina era mai veche. Scriitorul publicase în ziarul ,,L’Indépendance Roumaine” un articol în care denunța legea propusă și votată de liberali, prin care regele Carol I era împroprietărit cu mari suprafețe de pămînt, devenind astfel unul dintre marii latifundiari ai țării, în dauna miilor de țărani săraci. Ca atare, liberalii, pe unde l-au prins, l-au tot prigonit, așa cum i-au făcut lui Eminescu și lui Caragiale. Astfel, se cunosc destule dintre suferințele îndurate de diplomatul Duiliu Zamfirescu, din cauză că a fost avansat tîrziu, mutat disciplinar, primit cu întîrziere în Academia Română și fiind interzis la premiile literare, deși opera lui, dar mai ales romanele ,,Viața la țară” și ,,Tănase Scatiu” ocupă un loc de frunte în literatura română. Încai ministrul D.A. Sturza, care, spre bătrînețe, se tîmpise în așa hal încît îngenunchease în fața portarului de la guvern, crezîndu-l Sf. Petru, așadar, acest politician l-a taxat pe Duiliu Zamfirescu drept ,,pornograf”, la fel cum și pe Caragiale îl făcuse ,,antipatriot”.

Dacă în rapoartele sale diplomatice scriitorul era protocolar și rece cu șeful său, așa cum o cereau uzanțele, în corespondența purtată cu Titu Maiorescu și cu ceilalți lideri conservatori, se arată necruțător cu șeful său: ,,Desupra tuturor planează personalitatea cea mai extravagantă ce s-a văzut vreodată: un român născut boier, cu instincte de țîrcovnic, fățarnic, înzestrat de natură cu o încăpățînare de măgar, neavînd nimic din calitățile și cusururile rasei, fără nici un talent, orator prost, scriitor infam, damblaliu înainte de vreme, rezis­tînd numai cu o jumătate a sistemului nervos, vindicativ, crud și mai presus de toate antiestetic în toate actele morale și materiale ale vieții”. Aceeași atitiudine o are scriitorul și în însemnările sale din anii 1814-1815: ,,Ieșit din familia boierească a Sturzeștilor Miclăușeni, prin urmare moldovean, bărbatul acesta a jucat un rol de mîna întîi, deși a fost o inteligență de mîna a doua. Crescut în Germania, ținut în strășnicie de mama sa, religios pînă la bigotism și pudic pînă la ridicol, el a fost un contrast viu cu mai toți oamenii politici ai timpului său, dar, tocmai de aceea, interesant”.

Dar, în funcție de umorile șefului său, echilibratul și manieratul Duiliu Zamfirescu nu uită de rigorile protocolului, și în mesajele sale către acesta adoptă un limbaj de un perfect bon ton: ,,Am onoarea să transmit excelenței voastre fascicula din 10 octombrie a revistei literare italiene «Nuova Antologia». Dacă timpul îi va permite să-și arunce o privire asupra articolului d-lui Alfr. Frascatti, intitulat «Politica externă a Italiei și alianța franco-rusă», ea va găsi două scrisori ale contelui Launay, fost ambasador al regelui Italiei la Berlin (...) Importanța acestor documente nu va scăpa Excelenței Voastre. Vă rog să primiți, Domnule Ministru, toate asigurările a foarte înaltei mele considerații. Duiliu Zamfirescu”.

Într-o altă situație, scriitorul își permite o nevinovată ironie, disimulată într-un limbaj dulceag. Așa cum este cazul cu scrisoarea din 8/20 aprilie 1898 prin care îi mulțumește lui D.A. Sturza, secretar-general al Acadmiei Române. Unde este ironia? De 3 ori la rînd, în 1893, 1894 și 1895, ranchiunosul Sturza se opusese alegerii lui Zamfirescu în Academie, și numai a 4-a oară, în 1898, își calcă pe inimă și semnează. ,,Domnule Prim-Ministru, În calitatea d-voastră de Secretar-General al Academiei Române, ați binevoit a semna adresa prin care acest înalt corp cultural mă informa că, în ultima sa sesiune, mi-a făcut onoarea de a mă alege ca membru corespondent. Vă rog să-mi permiteți a vă exprima, personal, toată gratitudinea ce vă păstrez pentru această comunicare și a vă reînnoi, domnule Prim-Ministru, încredințarea prea înaltei mele considerațiuni. Duiliu Zamfiresco”.

Totuși, în misiva din 14/27 martie 1907, hotărăște că nu mai este cazul să-și menajeze șeful și, într-un limbaj ușor agresiv, dar de perfectă considerațiune, își cere demisia din postul de secretar-general al Ministerului Aflacerilor Străine și solicită un post de ambasador (sau de ministru, cum se spunea pe vremea aceea) undeva în Europa: ,,Domnule Prim-Ministru, în împrejurările grele prin care trece țara, socoteam că sînt dator să rămîn deocamdată la post, pentru a nu vă îngreuia sarcina pe care v-a dat-o Majestatea Sa Regele, cel puțin întrucît privește Ministerul Afacerilor Străine. Cum însă deprinderile mele, după 22 de ani de carieră, sînt de om blajin și civilizat, vă rog să mă iertați dacă nu pot suferi să fiu maltratat, mai cu seamă fără cuvînt. Dacă m-ați fi lăsat să vorbesc, v-aș fi spus că se lucrează de 7 zile la tipărirea convenției poștale, un volum de două degete, că expunerea de motive și proiectul de lege nu pot fi semnate de d-voastră, pe cîtă vreme mesagiul pentru Cameră ese contrasemnat de d-l Jean Lahovary. V-aș fi comunicat că, întrucît privește convențiunea comercială și literară cu Italia, urmează să se facă decretul de promulgare spre a fi trimis Majestății Sale, iar că, pentru instrumentul pentru ratificare, e nevoie de 3-4 zile (...) În aceste condițiuni, colaborarea noastră mi se pare cu neputință. De aceea, am onoarea a vă ruga să binevoiți, cînd veți fi mai în tihnă, să mă trimiteți înapoi în cariera exterioară, aducînd în locul meu o persoană care să se bucure de întreaga d-voastră încredere. Pînă atunci, vă rog să-mi comunicați ordinele d-voastră în scris. Binevoiți, vă rog, Domnule Ministru, a primi încredințarea preaînaltei mele considerațiuni. 14/27 martie 1907. Duiliu Zamfiresco”.

PAUL SUDITU