Priveam la zborul unei libelule care tocmai atunci sosise, în graba mare, din țarinile cu trifoiul în lapte și berbecuți de prăsilă, să dea de veste trandafirului care dormea îmbăiat în razele soarelui molatic, că, în curînd, vremea va fi ca o bucată de pîine caldă, tăvălită prin făina stelelor scăpărînd la chindii.
Eram singur sub crengile cireșului, încărcate de ciucuri rubinii pitulați printre frunze, lăsîndu-se legănați de adierea vîntului. Era cireșul copilăriei mele, cel pe care bunicul l-a plantat la marginea cerului, să aibă cu ce ne mîngîia lacrimile cînd vreun cățel al pămîntului avea să se dea la noi, în joaca lui de animăluț năzdrăvan... Noi nu cunoșteam taina jocului și, speriați, o luam la fugă pe pajiștea cu spini... Iar seara, ne mîngîia sărmanul bunic, cu cireșele din copacul pe care îl avea în îngrijire de la părinții lui și pe care îl veghease cu strășnicie, cîntîndu-i rodul la fluier, în murmur de apă dulce și doine cu gust de mure coapte... O, și ce grozave erau cireșele acelea fermecate... Mai ales cînd se lăsa noaptea, străluceau ca niște mici flăcări. Mi se părea, atunci, că cerul roșiatic va lua foc de la jarul lor aprins... Îl priveam cu uimire pe bunicul meu, de care îmi aduc aminte cum mă îndemna să iau fructele acelea învăpăiate în căușul palmelor mele firave, de copil cu buzele veșnic arse de dorul cireșelor cărnoase, fragede și dulci... Era un cireș falnic, iar roadele lui atîrnau în coroana sa, de la vîrf și pînă la poale, ca niște țurțuri de foc... În adierea vîntului, crengile se legănau alene pînă spre firul ierbii cu spicul în floare, întru veșnică prietenie... M-aș fi cățărat în pom să-mi iau singur cireșele mult-dorite, dar mi se păreau mai dulci cele pe care mi le oferea bunicul, cînd se întorcea acasă. Uneori era plecat cu turmele la adăpat sau se apuca să scobească cu cuțitașul vreun fluier, că pe o vreme ca aceea, a cireșelor coapte, de obicei se așeza pe un braț de fîn cosit și nu se mai oprea din cîntat, iar eu nu voiam să-i tulbur bucuria... Bunicul era fericit că, an după an, îi sporea faima de cireșar iscusit, iar livada lui de cireși tot creștea, pînă într-o zi, cînd totul a dispărut... Oameni fără suflet, mînați de gînduri sterpe, au tăiat frumusețe de cireși, iar în locul livezilor pline de rod, oriunde te uitai, vedeai crescînd doar mărăcini, brusturi și bălării... Cireșul de la marginea cerului a dispărut și el. Oamenii-roboți cu mașini-roboți i-au venit de hac frumosului cireș de care bunicul a avut grijă ca de ochii din cap, de parcă ar fi fost un copil și nu un copac. De multe ori l-am văzut cum, cuprinzîndu-l cu brațele, parcă îl legăna ca pe un prunc, hrănindu-l zilnic cu faguri de rouă adunați de pe pajiști cu parfum de zori albaștri...
Din livezile cu cireși de demult n-a mai rămas nici umbra, căci toată lumea e preocupată să facă bani din orice, fără să se gîndească la bucuria copiilor și a nepoților, așa cum, odinioară, bunicul s-a gîndit la noi, cu inima lui mare, de cireșar vestit.
ION MACHIDON,
directorul revistei ,,Amurg sentimental”