- 08-12-2015
- 0 Comentarii
- 138
- 0
CONFESIUNE
(Militarilor români, camarazii mei pentru eternitate)
Se întorceau spre seară cu cîntec în cazarmă,
Cu flori albastre prinse la armă şi veston,
Iar paşii în cadenţă, ce salve minunate!
Loveau cu-avînt asfaltul, sunînd la unison.
Eram copil pe-atunci, un pezevenghi ce-n joacă
Visa să aibă armă şi haine de soldat,
Să stea în post de pază, sub bolta înstelată,
De-atîta importanţă cu sine împăcat.
Treceau cîntînd soldaţii, se deschideau ferestre,
Şi florile în valuri pe caldarîm cădeau,
Îi gelozeam în taină, dar îi iubeam statornic,
Iar ochii mei de vise curate înfloreau.
Se depărta plutonul, în cîntec şi în noapte
Gornistul la cazarmă suna într-un tîrziu,
Mă întorceam acasă dorindu-mi cu putere
Să treacă iute timpul, soldat să pot să fiu.
Apoi, cu focu-n suflet şi lacrima-ntre gene
Alunecam în vise, bărbat adevărat,
Şi-o fată minunată mă aştepta în poartă,
Dar eu eram la luptă, ca orice brav soldat!…
Acum departe-s toate, un rug în amintire,
O stea aprinsă-n ochiul aceluiaşi copil
Ce poartă barbă albă şi-i nins de poezie
Ca un cireş, de floare, în luna lui april.
M-aplec pe alba filă şi gîndul mă ascultă,
Dar tremură lumina cum numai rar se-ntîmplă,
Iar cineva, din umbră, sfioasă mă sărută
Şi-mi las în jos privirea c-un Univers sub tîmplă.
Abia mai pot o şoaptă să-ncheg, ca într-o joacă,
Dar, Doamne, niciodată eu n-am ştiut să mint…
O, camarazi de arme acum vă dă onorul
Copilul din bătrînul cu părul de argint!
Mă-nclin în faţa voastră cu dragoste curată,
Şi-aştern aceste rînduri ca dreaptă mărturie
Că v-am rămas de-a pururi acelaşi camarad,
Iubiţii mei prieteni de sacră datorie.
Ilarion Boca
1.6 C