Cîntecul gintei latine
  • 08-01-2021
  • 0 Comentarii
  • 72
  • 0

– Omagiu adus poporului român și limbii române, ca limbă neolatină –

 

Anul acesta se împlinesc 143 de ani de la victoria poeziei purtînd acest titlu, care a contribuit la cunoașterea neamului românesc și a limbii române, alături de alte limbi occidentale înrudite.

Premiul literar obținut de Vasile Alecsandri cu poezia „Cîntecul gintei latine” a constituit un eveniment al cărui ecou se transmite prin veacuri. Cum s-au derulat lucrurile aflăm din documente, presă și din lucrări scrise în acea epocă, dar și după aceea, pînă-n zilele noastre.

Locul, împrejurările și contextul cultural în care s-a desfășurat concursul pun în evidență nu numai apartenența limbii române la familia limbilor romanice, ci și unitatea românilor, vorbitori ai acestei limbi. Impulsul l-au dat scriitorii și oamenii de cultură dornici de a menține statutul limbii provensale, din sudul Franței.

Denumirile langue d’oc și langue d’oil (ca și truveri și, respectiv, trubaduri) datează din Secolul IX: prima desemnează limba vorbită în sudul Franței (sub linia pornind de la nord de Poitiers pînă la Grenoble), cealaltă vorbită în nord. Aceste denumiri se bazau pe maniera diferită de pronunțare a afirmativului oui: în sud – oc, în nord – oil [în paranteză fie spus, J. A. Vaillant a numit limba română langue d’or]. Limba provensală (d’oc) își pierdea statutul de limbă literară și, în 1854, un grup de scriitori (Mistral, Roumanille, Aubane) au fondat societatea literară „Félibrige” pentru a restitui limbii provensale rangul de limbă literară. Un poet sau prozator de langue d’oc se numea felibru (pl. felibri).

În 1869, la Montpellier ia ființă „Societatea limbilor romanice”, care, la întrunirea din 1875 de la Avignon, fixează statutul felibrilor, printre care se numărau Frédéric Mistral, Graziadio Ascoli, Charles de Tortoulon ș.a. Cu această ocazie, s-a hotărît organizarea, în 1878, a „Marilor jocuri florale”, manifestare care data de pe vremea romanilor. Ca temă pentru concursul de poezie, inițiat de spaniolul Alberto Quintana, se recomandă titlul „Cîntecul gintei latine” sau „Cîntecul latinului”. Propunerea stîrnește admirația poetului provensal Frédéric Mistral (1830-1914), cel care, în 1904, avea să cîștige Premiul Nobel și care a scris poeziaA la Roumanio”. Poetul și diplomatul Vasile Alecsandri află din presa vremii despre această întrecere, compune „Cîntecul gintei latine” și trimite poezia la Montpellier, considerînd că e un bun prilej ca poporul român și România să fie cunoscute peste hotare.

Latina gintă e regină

Într-ale lumei ginte mari

Ea poartă-n frunte-o stea divină

Lucind prin timpii seculari

Menirea ei tot înainte

Măreț îndreaptă pașii săi,

Ea merge-n capul altor ginte,

Vărsînd lumină-n urma ei.

 

Latina gintă e vergină

Cu farmec dulce, răpitor;

Străinu-n cale-i i se-nchină

Și pe genunchi cade cu dor.

Frumoasă, vie, zîmbitoare,

Sub cer senin, în aer cald

Ea se mirează-n splendid soare,

Se scaldă-n mare de smarald.

 

Latina gintă are parte

De-ale pămîntului comori

Și mult voios ea le împarte

Cu celelalte-a ei surori,

Dar e teribilă-n mînie

Cînd brațul ei liberator

Lovește-n cruda tiranie

Și luptă pentru-al său onor.

De obicei, în materiale publicate, sînt redate doar aceste trei strofe, dar mai există una, cea de încheiere, pe care o găsim în volumașul Lira Libertății. Colecție de cîntece naționale, imnuri, marșuri eroice, doine, hore, cîntece populare și școlare. Culese de Nicolae Jugănaru, A. AL SPITZ, Str. Princ. Carol, Lugoj [f.a.], p.49-50:

În ziua cea de judecată

Cînd față-n cer cu Domnul Sfînt

Latina gintă-a fi-ntrebată

„Ce ai făcut p-acest pămînt?”

Ea va răspunde sus și tare:

O, Doamne,-n lume cît am stat,

În ochii săi, plini de-admirare,

Pe Tine te-am reprezentat!”

Cîntecul Gintei Latine a cunoscut numeroase traduceri: patru în limba franceză, din care trei – una de Vasile Alecsandri, alta de Aug. Clavel, o alta de Fr. Damé, în 1878, a patra de Nathalia Soutzu, în 1884; două în limba italiană – una de Domenico Muti, alta de Marco Antonio Canini, în 1878; două în ungurește – una în 1878, alta în 1881; una în limba polonă (1878), una în limba latină (1878), două în limba ebraică (1878), una în limba provensală, una în dialectul languedocien, una în rheto-romană, două în limba germană (1890 și 1900). Creația lui Alecsandri a devenit cunoscută în toată Europa romanică.

Savantul, aromânul iubitor de neam românesc, Valeriu Papahagi (1906-1983), ne-a pus la dispoziție un volum vechi cu poeziile lui Vasile Alecsandri, în care Cîntecul gintei latine este inserat în ciclul LEGENDE NOUĂ (1880), făcînd aceste precizări:

„Poezia fusese prezentată, de organizatori, la concurs, într-o broșură cu textul românesc, însoțit de o traducere franceză și una italiană și de note explicative, al căror autor – D-rul M. Obedenaru, fusese cooptat ca membru al juriului. Pusă pe muzică de compozitorul italian Marchetti (autorul operei Ruy Blas), poezia fu cîntată la serbarea de la Montpellier din 22 mai 1878”.

Acest „exploziv” Cîntec al Gintei latine a cunoscut și ilustrația muzicală a compozitorului, de origine italiană, Pietro Mezzeti (n. 19 mai 1826 la Medicina – Bologna, m. 19 mai 1894 la Iași). Tot el a pus pe muzică poezia lui Carol Scrob (n. 21 iulie 1856 la Săbăoani – NT – m. 17 ian. 1913 la București), inspirată de ampla rezonanță a poemului lui Alecsandri. Popularitatea acesteia, cu melodie atît de apropiată de cîntecul românesc de sărbătoare, a determinat pentru mulți români confuzia cu însuși Cîntecul Gintei Latine: La festivalurile de umor din țară, la care eram invitați, o cîntam în cor, tonul dîndu-l intelectualul multilateral, cu o memorie fantastică, Profesorul Șt. Cazimir, conducătorul meu de doctorat:

De la Dunăre la Sena

Din Carpați la Pirinei

Ginta nobilă latină

Și-adună poeții săi.

 

Toți iau lira și-o acordă

Și toți cîntă-armonios

Numai unu stă deoparte

Și suspină dureros

 

El e fiul cel mai june,

E Vasile Alecsandri,

El de grija țării sale,

Abia poate a zîmbi.

Și luînd în mînă-o cupă

Mama Gintă le grăi:

„Cel ce va cînta mai bine

Astă cupă va primi”.

 

Toți poeții-ncep să cînte

În grai dulce-armonios

Dar nici unu nu-l întrece

Pe românul cel duios.

 

Și luînd în mînă lira

Țării sale românești,

Toată lumea îl admiră

Pe poetul din Mircești.

Poetul a primit vestea la Mircești, prin telegramă, fiind anunțat că juriul îi decernează „în unanimitate, premiul pentru Cîntecul latin”. A fost invitat să se prezinte pentru a primi trofeul, dar poetul n-a putut răspunde invitației din motive materiale. La 9 mai 1878, i-a trimis lui Frédéric Mistral o scrisoare în care-și exprima, călduros, mulțumirile: „Veți fi, sînt sigur, mai impresionat aflînd că România a tresărit de bucurie văzînd că surorile ei latine îi trimit, sub forma unui succes literar, manifestarea neprețuită a simpatiei lor, în împrejurările în care se află” (să nu uităm că țara noastră se afla după cucerirea Independenței de la 1877, în preajma Congresului de pace de la Berlin, unde urma să i se recunoască independența ca stat suveran).

„Ca orice poezie ocazională, cu un subiect dat pentru un concurs, poezia aceasta a cunoscut un mare succes momentan. Îndeosebi la noi, a avut atunci un extraordinar răsunet. Ea se menține încă în amintirea noastră, chiar Alecsandri o compusese mai cu gîndul de a da felibrilor o probă de limba română”.

„În țară, premierea este socotită un triumf național și sărbătorirea poetului ia aspecte grandioase. Poezia este reprodusă în majoritatea periodicelor, difuzată pe foi volante, tradusă în diverse limbi. Studenții din Iași i-au trimis o felicitare în care scriau: «Istoria literaturii noastre vă păstrează pagini de aur». Ziarul OBSERVATORUL, din 14 iunie 1878, îl numește «regele poeților români». Într-un articol din CONVORBIRI LITERARE, 1 iunie 1878, Iacob Negruzzi compară «victoria» de la Montpellier cu victoria armatei române de la Grivița care ne-a adus independența: «Grivița și Montpellier sînt astăzi nedezlipite și deopotrivă scumpe românilor căci reprezintă două victorii strălucite prin care românii au afirmat dreptul și voința lor de a fi».

Vasile Alecsandri nu s-a putut duce în 1878 la Montpellier, dar ecoul premierii sale și, mai ales, semnificația acestui trofeu, a reverberat în multe țări din Apus. „Cu ocazia Congresului literar internațional desfășurat la Londra, în intervalul 9-16 iunie 1879, prezidat de Victor Hugo, Alecsandri a fost invitat oficial să participe. Bardul de la Mircești a putut răspunde abia în primăvara anului 1882 invitației de a merge, de data aceasta, la Montpellier. I s-a făcut o primire sărbătorească: în cinstea lui au fost organizate, timp de trei zile, serbări, conferințe, turnee; în toasturile rostite a fost numit un Victor Hugo al românilor. După aceea, la 12 mai 1882, Alecsandri a plecat la Avignon, fiind, de asemenea, primit cu toate onorurile, iar de aici, [la invitația lui] Mistral, a mers în satul Maillane «reședința de vară» a poetului francez. La despărțire, Mistral i-a oferit cupa și o fotografie cu dedicație, pe care Alecsandri a păstrat-o pe masa lui de lucru de la Mircești pînă în ultima clipă a vieții“.

În 1932, cupa a fost donată Academiei Române de Maria Bogdan, fiica poetului. În 1969, odată cu organizarea Muzeului de Istorie, cupa a intrat în patrimoniul acestuia. „Este un splendid obiect de artă, din bronz, înalt de 38 cm avînd figurată, în basorelief, legenda lui Romulus și Remus. Deasupra basoreliefului se află o dedicație în provensala veche și o inscripție în limba latină: SURGE LUCE (înalță-te la lumină!)” [Cf. Anca Vasilescu, „Povestea unui premiu literar: Montpellier, 1878”, în revista „România Mare”, 9 septembrie, 2016, p.6].

E o bucurie pentru noi, românii, ca, după 143 de ani, să reînviem asemenea evenimente, care constituie o mîndrie și un prilej pentru redeșteptarea sentimentului de apartenență la neamul românesc elogiat de Alecsandri, poetul „veșnic tînăr și ferice”.

ELIS RÂPEANU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite