Am descoperit într-un articol din Modern Diplomacy niște explicații surprinzătoare referitoare la comportamentul occidental față de culturile situate mai la est, pe care încearcă să le civilizeze și să le aducă la un înalt standard de viață și democrație. De fapt, din articolul invocat reiese că occidentalii sînt frustrați și complexați în fața culturilor mai vechi, motiv pentru care încearcă să le transforme impunîndu-le ceea ce ei consideră a fi valorile occidentale.
În articolul citat aici accentul cade pe relațiile ango-saxone cu civilizația chineză, în special pe adversitatea pe care americanii și europenii de vest o au față de chinezi. Am crezut o vreme că e vorba despre concurența economică și, de curînd, chiar militară, opinînd că niște corigenți cum sînt cei care ne conduc nu se pot măsura cu reprezentanții unei civilizații de cinci ori milenare.
Citez din Modern Diplomacy: „De la politica economică a lui Deng Xiaoping, care a scos peste 800 de milioane de oameni din sărăcie, pînă la dominația actuală a Chinei în domeniul inteligenței artificiale (AI) și înființarea inițiativei Belt and Road, progresul pe care China l-a făcut este impresionant în ceea ce privește bilanțul economic. Marea majoritate a publicului occidental s-a simțit extrem de inconfortabil în legătură cu peisajul cultural și politic necunoscut al Chinei. Fundamentele rasiale ale ascensiunii Chinei se centrează în jurul disprețului anglo-saxonului față de China. Una dintre primele întîlniri oficiale chino-britanice sugerează că moștenirea îndelungată a ostilităților anglo-britanice față de China poate fi urmărită pînă la sfîrșitul Secolului al XVIII-lea. Ambasada britanică a lui Mc Cartney în China a eșuat în a deschide comerțul cu China din cauza refuzului de a îndeplini protocolul imperial chinez.  Controlorul lui Mc Cartney, John Barrow, a descris mai tîrziu China ca fiind slabă, statul ca despotic și coruptibil, iar oamenii ipocriti și murdari. El a observat că nimic în China nu s-ar schimba vreodată fără colonizarea europeană. În schimb, înainte de descrierea lui, europenii admiraseră mai des cultura chineză și orientalismul. Francezii și alți artizani și aristocrați continentali au apreciat mai mult lucrurile fabricate în China și profunzimea filozofiei chineze.
La începutul Secolului al XX-lea, sinofobia a devenit o modă în lumea anglo-saxonă. În sprijinul ideii de «pericol galben», romancierul englez Sax Rohmer a creat un personaj chinez, Fu Manzhou, ca o caricatură a unui chinez nemilos, cu cruzime, inteligență extremă și foame de putere. Aproximativ în același timp, de cealaltă parte a Atlanticului, Legea de excludere a Chinei a fost plasată pentru a limita și constrînge imigranții chinezi și drepturile lor în societatea americană. Legislatura anti-amestec a impus și restricții privind relațiile interpersonale dintre diferite rase. În special, femeile albe care erau căsătorite cu bărbați chinezi au trebuit să părăsească țara. În Australia, o altă țară anglo, proiectul Actului de imigrare chineză din 1855 a fost plasat și în victoria pentru a limita imigranții chinezi prin impunerea taxei de vot, iar termenul «coolie» a devenit insulta rasială pentru bărbații asiatici de-a lungul acelei perioade în lumea anglo-saxonă.
Întrebarea care trebuie pusă este: de ce i-au disprețuit atît de mult anglo-saxonii pe chinezi? Există în principal două motive în spatele sentimentului. În primul rînd, chiar dacă anglo-saxonii s-au perceput ca ducînd «povara omului alb», de fapt, ei încă se considerau subordonați ai «rasei nordice». Alimentați de teoriile biologice anterioare ale lui Madison Grant despre rasă, anglo-americanii s-au subjugat ca o ramură distinctă, clasa a doua a sîngelui nordic pur. În Australia, chiar și la sfîrșitul Secolului al
XX-lea, o publicație oficială a «Australian Good Neighbour Council» i-a descris pe scandinavi ca fiind superiori în comparație cu mulți migranți britanici. În psihologia socială, se induce ideea conform căreia complexitatea inferioară ar putea duce la un comportament abuziv, adesea față de ceilalți, care sînt percepuți de autori ca fiind mai rău.
La nivel cultural, Insulele Britanice au aparținut întotdeauna periferiei Europei, unde civilizația continentală cu greu putea fi strălucită. Rădăcinile culturii anglo-saxone au fost astfel construite pe imaginea Europei continentale, chiar dacă nu a părut niciodată să facă parte din aceasta. Cînd a intrat în contact cu alte civilizații, cum ar fi China, propria sa identitate culturală a devenit și mai goală în comparație cu cei 5000 de ani de istorie și bogăția de artefacte pe care îi avea China. Distrugerea palatului imperial chinezesc de iarnă, Yuanmingyuan, de către britanici a fost în esență o dovadă a unor astfel de reflexe identitare culturale.
Sentimentul complicat al anglo-saxonilor față de China este astfel motivat de un aspect nematerial. Spre deosebire de argumentul dominant privind sistemele și valorile politice, resentimentul final a venit de fapt din auto-reflecția culturală și rasială. Anglo-saxonii ar fi inventat capitalismul modern, democrația și tehnologia, dar moștenirea culturală, istoria și identitatea etnică distinctivă a Chinei sînt noțiunile de neatins pentru aceștia”.
Dezvoltînd ideea, pot să comentez faptul că multe dintre statele cărora anglo-americanii le dau cu superioritate lecții sau rachete pe teritoriu, în funcție de situație, au civilizații mult mai vechi decît a lor (India, Egipt, Irak, Iran, China, România), or ei vor să fie miezul din Fanta și nu acceptă să li se dea peste nas, așa că devin rasiști.
Încep să înțeleg acum că, din anumite puncte de vedere, își merită umilințele la care-i supun negrii și celelalte populații pe care le-au asuprit, numai fiindcă ei aveau complexe și frustrări.

IOAN TEODOR