În aceste momente dramatice pentru Neamul Românesc, morții noștri, scumpii noștri morți sînt mai vii decît ne închipuim și noi cuvine-se a lua tărie de la ei pentru izbînda cauzei naționale. Iar acela împrejurul căruia ne adunăm în această dimineață de septembrie, nu este un nume oarecare risipit pe-o cruce, nu este un medalion comun din galeria Neamului, ci este bradul cel mai înalt al Munților Apuseni și Rege al Moților, Avram Iancu! Mulți au fost glorioși în Istoria Țării noastre, mulți au fost bravi și neclintiți în hotărîrea lor de a merge cu Poporul, de a nu rătăci – dar nici unul n-a fost atît de strălucitor și de tragic, în straiele lui albe de mire, precum ciobanul Mioriței, așa cum a fost Avram Iancu. Era frumos, era de o statură impunătoare, avea cugetul limpede și inima creștină, fără a face cuiva vreo nedreptate, după cum au și lăsat mărturie contemporanii. Aduc un pios omagiu părintelui său, Alexandru Iancu, care era gornic al pădurilor, județ domnesc și, mai presus de toate, un veritabil conducător al norodului. Fiul său, Avrămuț, s-a născut în Vidra de Sus în anul 1824, anul în care murea unul dintre marii poeți și luptători pentru libertate ai lumii întregi, Lordul Byron. Ce erau Țările Române, ce era Transilvania la 1824? Abia luaseră sfîrșit, de 10 ani, războaiele napoleoniene.

Austria ieșise mai puternică decît sperase, iar trufia grofilor nu mai cunoștea margini. Să nu uităm că trecuseră abia 40 de ani de la Epopeea lui Horea, cu tăierile sale colosale de păduri, cu redutele și fortărețele de război țărănesc, dar și cu o trădare imperială răsunătoare. 

În larma copoilor cu care erau hăituiți prin păduri răsculații români, în băltirea sîngelui nevinovat care se vărsa din belșug la răspîntiile execuțiilor sumare, în scrîșnetul roții cu care călăul ungur Grancsa Rakoczy frîngea oasele Horii, pe Dealul Furcilor – așa lua șfîrșit Secolul XVIII, care a însemnat o piatră de hotar pe drumul trezirii conștiinței naționale a românilor. Ceea ce pentru alții fusese Secolul Luminilor, pentru năpăstuiții noștri de români însemnase o luptă tenace, îndîrjită, pentru ieșirea din starea de îndobitocire și umilință în care îi aruncaseră beneficiarii acelei criminale formule rasiste „unio trio nationum”. Anii 1700 începuseră cu legenda lui Pintea Viteazul și se încheiaseră cu martirajul biblic al lui Horea. Iar la mijloc, între cei doi, stătea pe cruce pe la miezul veacului dumnealui Ioan-Inochentie Micu-Klein, mucenic al creștinismului și al dreptății naționale, care din episcop și baron al Imperiului Austriac, a lăsat totul baltă în dorul Țării sale. S-a dus la Viena și la Roma, pentru a cîștiga drepturi românești, și a murit sărac lipit pămîntului, nu înainte de a-și vinde și crucea de aur de la gît pentru a avea bani de corespondență și, mai apoi, de îngropăciune.

Astfel de oameni au trăit în Ardealul nostru străbun și de la astfel de oameni și-a tras izvoarele de putere cel care avea să devină un izbăvitor al poporului. Pentru că Avram Iancu era pătruns de patimile milioanelor de români și cunoștea mai bine ca oricare altul că nu prin memorii, și suplice, și rugăminți va răsări soarele pentru populația majoritară a Ardealului, ci numai smulgînd lancea lui Horea! Altminteri, spița românilor era pe cale de dispariție. Altminteri, ne înghițeau vrăjmașii noștri de moarte, care ne maghiarizau pînă și numele pe crucile din cimitire. De această primejdie n-a fost ferit nici Iancu, pe vremea cînd era copil – atît în școala de la Zlatna, cît și în liceul catolic din Cluj, unde calificativele sale școlare erau de eminens: numele lui apare în certificate sub forma Abrahamus Jank. Bine că n-a ținut mult și bine că încă din prima tinerețe, pe cînd studia la Facultatea de Drept, Iancu și-a afirmat disprețul pentru aceste tentative de dezrădăcinare a sufletelor românești. Pentru că omul era providențial, avea încă de timpuriu conștiința misiunii sale istorice. Iar românii săi dragi l-au simțit de la început, era de-al lor, ridicat dintre ei, și după toate școlile domnești prin care trecuse ei îl chemaseră înapoi, pentru a-l lua drept lumină călăuzitoare. Și era nevoie de o astfel de lumină, fiindcă secolul se apropia de răscrucea cea mare în mai toate Țările bătrînului continent.

Cum era Iancu, ce fel de om se înfățișa el, cum se explică magnetismul ieșit din comun cu care polariza privirile și credințele românilor? Să mai răsfoim o pagină de memorialistică și să ne oprim la tabloul zugrăvit de un contemporan al său, marele ziarist care a fost George Bariț: ,,Iancu nicidecum nu a vînat popularitate, nu el a alergat după popor, ci acesta era fermecat de personalitatea lui, el alerga la Iancu. Da, Iancu nu a fost orator în sensul modern parlamentar, el nu știa ce sînt sofismele; vorbea foarte rar către mulțime; încă pare că-l vedem acum înaintea ochilor, că de cîte ori lua cuvîntul, în fața lui Iancu jucau razele unei inspirațiuni misterioase, de care nici el nu-și putea da seama, prin urmare în momente ca acelea era peste putință ca să nu răpească cu sine pe ascultători. Iancu – continuă Bariț – era și unul din junii cei mai frumoși ai timpului său, de statură întocmai cum se vede reprodus în publicațiunea «Românii din Munții Apuseni – Moții», iară cînd îl irita cineva, devenea teribil!”.

Însuflețită Adunare, nu este nici timpul și nici locul să mai zăbovim asupra fazelor Revoluției Române de la 1848. Voi, cei de aici, o știți mai bine decît istoricii și artiștii, pentru simplul motiv că trăiți printre sfintele sale relicve, iar înaintașii voștri direcți au făptuit-o. Nu mă îndoiesc că printre voi se află bătrîni care au avut cinstea de a-i apuca în viață pe alți bătrîni, care îl văzuseră pe Iancu viu, cutreierînd potecile munților cu fluiera lui de jale. Aici, în inima Transilvaniei noastre, lanțul generațiilor este fără întrerupere, din tată în fiu, de mii și mii de ani. Pentru că noi sîntem iarba, și sarea, și cumințenia pămîntului, noi sîntem Alfa și Omega, noi am fost descălecătorii Ardealului din vremuri imemoriabile, de cînd umblau pe pămînt Dumnezeu și Sfîntul Petru pentru a-și găsi loc de mînăstire într-o poiană fermecată. Astfel, supraviețuitori ai marelui război țărănesc de la 1784 au luat parte, neîndoielnic, și pe Cîmpia Libertății din Blajul anului 1848, acolo unde sosiseră români din toate unghiurile zării, de la tînărul Alexandru Ioan Cuza pînă la frații Iancu și Vasile Alecsandri, de la Alecu Russo pînă la Simion Bărnuțiu, Gheorghe Magheru și Avram Iancu. Și tot astfel, supraviețuitori ai anului de foc 1848 au fost participanți sau martori direcți la Mișcarea Memorandistă, cum se cuvine să-l socotim și pe tribunul Axente Sever, care s-a stins din viață pe țărmul noului secol, la anul 1901, ca un emisar al zbuciumatelor fapte de eroism de odinioară. Și nu mai încape îndoială că cei mai longevivi părtași la anul 1848 au apucat să vadă minunea cea mare de la 1918, așa după cum unii dintre tinerii de atunci au avut de la Dumnezeu viață lungă și trăiesc și astăzi printre noi, cu pletele și bărbile colilii. Lucrarea firii n-are odihnă, verigile generațiilor se leagă între ele, oamenii se nasc, trăiesc și mor, într-o primenire naturală ca a florilor și copacilor, numai Patria rămîne eternă, cu rîurile și pășunile sale, cu dealurile și căldările munților săi, cu bolta înstelată care se arcuiește deasupra cimitirelor sătești și a bisericuțelor noastre fără prihană. O astfel de Patrie a slujit Avram Iancu, bunul, și frumosul, și atît de dăruitul Crăișor al Moților. Va rămîne pentru istorici o enigmă modul în care acest foarte tînăr avocat a izbutit să devină un general formidabil, aidoma lui Napoleon Bonaparte, la numai 24 de ani. Puțină lume știe că gene­ralissimul austriac Radetzky (căruia Strauss îi închinase un marș nemuritor) i-a trimis lui Iancu al nostru o scrisoare prin care îl invita să scrie cîteva rînduri cu mînă proprie și să semneze, pentru ca aceste mărturii să fie trecute într-un album, alături de semnăturile celor mai vestiți generali austrieci. Pentru că junele slujitor al dreptului s-a priceput de minune să instruiască oștile de țărani în decurs de numai o lună de zile, să le disciplineze, și în fruntea lor, pe calul său de culoarea porumbului, să zdrobească în cîteva rînduri batalioanele de soldați profesioniști ale ungurilor. Și ele trebuiau zdrobite, de bună seamă, pentru că terorizau populația și practicau acel gen de crimă sadică, bestială, cu care ungurii ne-au mai „fericit” și în perioadele 1914-1918, 1940-1944 și, iată, 1989-1990. Însuși Avram Iancu notează într-un raport al său despre răzbunarea ungurească săvîrșită în iulie 1849 în comuna Mărișel: „N-a fost de ajuns că au omorît fără milă bătrîni, femei și prunci nevinovați, dar mai puneau și pe pruncii sugători lăsați cu viață la piepturile reci ale mamelor omorîte, pentru ca în modul acesta să-i omoare mai încet. Multe din aceste ființe nevinovate au mai fost aflate în viață după trei zile, cei mai mulți au suferit o moarte plină de torturi”. Așa după cum aprecia și vizionarul Nicolae Bălcescu, conducătorii ungurilor erau „proști și ciocoi”. Iar istoricul american Francis Bowen avea să scrie mai tîrziu, citez din memorie, că „revoluționarii unguri au luptat curajos, dar degeaba, întrucît cauza lor a fost strîmbă și au urmărit împilarea românilor”. – „Ori vom fi exterminați, ori vom extermina” – spunea Kossuth referitor la raporturile dintre unguri și români. Era pe viață și pe moarte! Era trufia sangvinară a extremismului maghiar dintotdeauna, care numai de frică știe! Acesta a fost motivul pentru care românii din Transilvania au preferat să lupte alături de austrieci, împotriva ungurilor, care i-au disprețuit tot timpul și care înțelegeau să-și croiască libertatea lor trecînd peste cadavrele altora. Așa mai fac, din păcate, și acum.

Emoționantă rămîne scena depunerii armelor de către legiunile române, după înfrîngerea de către ruși și austrieci a insurgenților unguri. Momentul este descris de Alexandru Papiu-Ilarian și are ceva de o frumusețe antică: „Cu lacrimi în ochi – zice Ilarian – sărutîndu-și și strîngîndu-și în brațe armele cîștigate cu sîngele lor, iar nu căpătate de la guvern, le depun vitejii români. Mai cu seamă eroii din batalionul lui Axente, cînd depuseră armele în Blaj plîngeau nu numai ei, dar și prefectul și tribunii lor și storceau lacrimi tuturor privitorilor”...

De-acuma, Avram Iancu intrase în legendă. Menirea lui se înfăptuise, el izbutise în Ardeal ceea ce izbutise Tudor Vladimirescu în Muntenia: să trezească la viață conștiința națională! Faptele sale ulterioare ni-l arată ca pe un erou care supraviețuiește propriei sale le­gende. La 8 martie 1850 îl aflăm la Viena, unde rostește o alocuțiune în limba latină în fața tînărului împărat Franz Joseph. A refuzat toate decorațiile care i s-au propus. El nu se bătuse pentru jucării, ci pentru dreptățile neamului său obidit. În vara lui 1852, cînd același monarh venise să cerceteze Transilvania, mîndrul Crai al Moților nu i s-a mai arătat în cale, l-a ocolit, pentru că îi era limpede trădarea Casei de Austria. El era al treilea mare român trădat de habsburgi. Întîiul fusese Mihai Viteazul. Al doilea, Horea. Neîndoielnic, marea zdruncinare a sufletului acestui om de o aleasă noblețe și demnitate, a fost generată de scena dureroasă petrecută în temnița de la Alba Iulia, în același an 1852. Atunci, niște slujbași ai împăratului, cu aroganța aceea grosolană pe care numai nemții cu coadă și nemeșii aburiți de alcooluri știm că o au, l-au pălmuit pe marele tribun al românilor. Așa după cum și Gheorghe Șincai fusese pălmuit de un jandarm ungur. Așa după cum mii, zeci de mii, sute de mii de români cunoscuți sau anonimi au fost scuipați, pălmuiți, suduiți ca la ușa cortului, în Țara lor, de către toate liftele spurcate ale pămîntului. Obrazul curat și preacinstit al tînărului avocat și tribun a fost înroșit de mitocănia veneticilor. Omul acesta falnic, care cînd buciuma o dată se aplecau munții, albinele dădeau rod, iar pomii explodau în jerbele de flori ale Sfintelor Paști, omul acesta, către care veneau românii pe toate văile apelor să îl vadă și să îl atingă și pentru care se aprindeau focurile de veghe pe culmile Carpaților, ei bine, omul acesta a fost pălmuit de niște bestii, ca un tîlhar de rînd. Rege a fost, iar acum decăzuse în temnița de la Apullum, fiind redus la tăcere. Iar așa ceva mîndria lui n-a putut să îndure. Astfel s-a întunecat mintea unuia dintre cei mai luminați bărbați politici pe care i-a dat Națiunea Română. Așa după cum, tot din pricina umilințelor și a neputinței de a-și vedea Țara ticăloșită, a intrat în tenebre și mintea genială a unui alt Rege al eternității românești, Mihai Eminescu.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(14 septembrie 1991, Țebea)