
- 28-07-2017
- 0 Comentarii
- 184
- 0
Stimate domnule preşedinte al Senatului, stimate domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor, onoraţi colegi parlamentari, miniştri şi ziarişti
„Guvernul promite război tîlharilor! Ziarele de la noi sînt numai o cronică de crime şi de mizerii! Judeţul Vaslui parcă ar fi în stăpînirea bandelor de hoţi! Bande ruseşti atacă la Tighina cu mitraliere! Banditul Vîrlan din Tulcea l-a arestat, EL, pe procuror! Pădurile Neamţului sînt pline de tîlhari! La Cameră, încă un schimb de palme…“. Doamnelor şi domnilor, toate acestea nu-mi aparţin, şi nu s-au întîmplat acum. Ele sînt desprinse din „Memoriile“ dascălului naţional Nicolae Iorga şi s-au întîmplat în vara anului 1921, deci acum 73 de ani, în plină şi glorioasă Monarhie. Totuşi, nu vi se pare că sînt foarte actuale? Nu vi se pare că parcă niciodată n-a avut mai multă dreptate Ecleziastul, cînd a rostit: „Deşertăciunea deşertăciunilor, nimic nou sub soare“?!
Şi, ca să vedeţi că sînt animat de cele mai creştineşti sentimente, voi începe prin a vă ruga să le transmiteţi unora dintre fruntaşii Opoziţiei, aflaţi bolnavi pe un pat de spital, domnii Corneliu Coposu şi Nicolae Manolescu, multă sănătate şi să se întoarcă mai grabnic în sînul nostru, fiindcă ne este dor de ei! (Aplauze, amuzament în sală). A venit şi „ziua cea mai lungă“ din Istoria noii vieţi parlamentare a României, ziua dezbaterii Raportului Anti-Corupţie. Atîta lume şi-a pus speranţa în acest Raport, atîţia dezmoşteniţi ai sorţii care nu ştiu cu ce-au greşit în faţa lui Dumnezeu şi ce meteorit rătăcitor prin spaţiu le-a lovit bruma de linişte şi agoniseală! Încerc să depăşesc sentimentul de jenă provocat de tragerea de timp, vreme de aproape o oră, practicată de Opoziţie – toţi cei 8 vorbitori la acest microfon, pe false probleme de procedură, aparţin Opoziţiei şi eu nu pricep de ce se leagă aceasta la cap fără s-o doară.
Voi începe prin a mărturisi că am citit acest Raport încă înainte de a fi scris, încă înainte de a-i veni cuiva ideea de a-l elabora. Şi anume, în ziua de 4 ianuarie 1990, cînd primarul general al Bucureştilor, Dan Predescu, şi ideologul fără frontiere, Silviu Brucan, au desfiinţat abuziv revista „Săptămîna“ şi l-au lăsat şomer pe marele scriitor român Eugen Barbu. „Iată – mi-am zis – cea mai bună ilustrare a proverbului «Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor»“. Din fericire pentru mine, am ţinut în acele zile furtunoase un jurnal sîrguincios, pe care îl public acum în revista „Politica“ a Partidului România Mare, sub titlul „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“. Atunci a început jaful cel mare, temeinic, cu metodă. Profitînd de explozia socială fără precedent din decembrie 1989, hoţii au ieşit să prade la drumul mare şi, pe lîngă ei, s-au mai strecurat şi niscaiva dizidenţi cu pretenţii, care au curăţat, ca la „Nufărul“, sediul fostului C.C. al P.C.R., casa lui Nicolae Ceauşescu şi alte clădiri, subtilizînd fără teamă pînă şi porumbelul de aur, cu pietre scumpe, pe care fostul şef al Statului Român îl primise cadou de la şahinşahul Iranului şi pe care îl depusese la muzeu, prin urmare nu l-a luat cu el în mormînt. Avînd în vedere că parlamentarii sau ceilalţi lideri ai Partidului România Mare nu sînt incriminaţi cu nimic în ambele variante de raport, luînd în considerare că însuşi Parlamentul a hotărît ca preşedintele noii Comisii de Anchetare a Abuzurilor Imobiliare să fie un deputat al nostru, în fine, amintindu-vă tuturor că noi am declanşat şi am impus în viaţa societăţii româneşti, încă în urmă cu 4 ani, deviza „Război Corupţiei“ – daţi-mi voie să vă asigur că nu voi ţine partea nimănui şi voi căuta ca, împreună cu domniile-voastre, să vedem unde ne aflăm, ce-i de făcut şi cum putem privi curat în ochii populaţiei. Vorba lui Voltaire: „Prima dintre datorii este aceea de a fi drept!“. Problema e alta: cine ţine cumpăna dreptăţii, cine e arbitrul, cine stabileşte creditul moral al acelora care anchetează şi pedepsesc hoţia? De aproape 5 ani încoace, parcă un virus devastator transformă, zi şi noapte, în ruine societatea noastră, relaţiile interumane, însăşi pofta de viaţă. Trăim în ţara hoţilor, care strigă primii „Hoţii!“ – aşa cum s-au dat unii în stambă chiar la acest microfon -, cu o insolenţă care depăşeşte cu mult aroganţa fanariotă. Un domnitor ca Nicolae Mavrogheni se plimba pe la 1789 cu sania trasă de cerbi prin Bucureşti, iar atunci cînd avea nevoie de niscaiva pungi de aur, punea pleoapa pe cîte un boiernaş, îl suia în Turnul Colţei, cam pe unde e acum Muzeul de Istorie a Bucureştilor, şi sub ameninţarea că-l azvîrle jos, căpăta tot ceea ce dorea, şi mai mult decît atît. Astăzi, ne-ar fi greu să ne imaginăm că un puternic al zilei, cu rude pe la Înaltele Porţi ale străinătăţii, ar putea să stoarcă averi, urcîndu-l pe vreun patron de firmă pe acoperişul Casei Republicii. În zilele noastre, rafinamentul e pe măsura democraţiei – cerbii lui Mavrogheni au fost înlocuiţi cu limuzine încasate ca mită pe la Yokohama, Paris, Oslo şi New York, iar sperietura e trasă printr-un şantaj, printr-o poză compromiţătoare, prin izolare totală. Însuşi folclorul s-a adaptat din mers, pentru că, vorba aia, „Cine fură azi un ou, departe ajunge!“. Marele Victor Hugo, care nu întîmplător a scris „Mizerabilii“, are un aforism plin de o dulce lumină umanistă: „Cel ce deschide o şcoală, închide o temniţă“, zicea el. Ceea ce n-a mai spus, însă, poetul este ce se întîmplă cu cel care nu deschide orice fel de şcoală, ci o şcoală a Hoţilor! Raportul pe care astăzi unii îl dezbat, iar alţii îl combat este, ca şi Bugetul de Stat, un fel de roman al tragediei vieţii noastre. Am zis Román, nu Róman. (Rîsete). L-am citit ca pe drama „Hoţii“, de Schiller, sau ca pe un foileton poliţist, cu o singură părere de rău: la sfîrşitul oricărei cărţi de suspans este obligatoriu să afli criminalul. În privinţa Raportului, făptaşii sînt cam toate personajele implicate, dar nu recunoaşte nici unul. Nu văd ce legătură au avut acuzaţiile de stalinism şi bolşevism, venite din partea unor oameni cărora, ce surpriză, li s-a tăiat buricul chiar pe tancurile Armatei Roşii! (Aplauze). Apreciez că cele mai convingătoare pagini de analiză sînt acelea referitoare la jaful din aviaţie şi la afacerile inimaginabile ale d-lui Ion Ţiriac. Marele noroc din întreaga existenţă a d-lui Petre Roman este că accidentul pe care l-a avut zilele trecute avionul Airbus, botezat „Transilvania“, pe Aeroportul Orly, din Paris, nu a fost un accident tragic, astfel încît, prin înalta măiestrie a piloţilor noştri, urmaşii lui Vuia, Vlaicu, Bibescu şi Cantacuzino au fost salvate vieţile a peste 170 de compatrioţi. L-aş ruga să reflecteze puţin la tragedia naţională care ar fi pus stăpinire pe o ţară întreagă. Nu vreau să spun prin asta că fostul prim-ministru este vinovat de un eveniment care, de fapt, s-a petrecut numai pe jumătate. Domnia-sa a fost un adept al generalului Kutuzov, care la 1806 spunea: „Le voi lăsa valahilor numai ochii ca să plîngă!”. Dar mă fac ecoul mai multor specialişti în aviaţie, care m-au avertizat încă din 1991 că avioanele Airbus nu sînt dintre cele mai bune, şi uite că au avut dreptate – cea mai simplă statistică a accidentelor în care au fost implicate aceste aparate în ultimii 3 ani arată că s-ar părea că avem de-a face cu un alt caz Lockheed şi că unele „autobuze zburătoareă” fabricate la Toulouse au început să cadă ca muştele.
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
(28 septembrie 1994, Camerele Reunite ale Parlamentului, Aula din Dealul Mitropoliei)
-1.6 C