S-a făcut mare caz de meniul servit la ,,cina cu șapte feluri de mîncare”, pregătit pentru Xi Jinping și Vladimir Putin în timpul discuțiilor informare dintre cei doi, cu prilejul vizitei efectuate recent de președintele chinez la Moscova. Astfel, am aflat că aceștia au avut de ales, la aperitiv, între fructe de mare din Orientul Îndepărtat și clătite cu prepeliță și ciuperci. Meniul a mai inclus supă de sturion cu plăcintă și șerbet de rodii. Felul principal a constat în carne de căprioară cu sos de cireșe şi somon alb siberian, pescuit din Fluviul Peciora, cu garnitură de legume, iar la desert a fost servit un tort Pavlova.
Nu a fost nimic deosebit pentru o cină la acest nivel, dacă privim mai atent în istorie. De pildă, în Secolul XVII, mîncarea la mesele prinților și nobililor atingea dimensiuni pantagruelice. O prințesă palatină povestea următoarele despre Ludovic al XIV-lea: ,,L-am văzut adesea pe rege mîncînd patru farfurii de supă, fiecare supă de alt fel, un fazan întreg, o prepeliță, o farfurie mare de salată, o bucată de berbec cu sos și usturoi, două felii groase de șuncă, o farfurie de prăjituri, iar la urmă fructe și dulceață”.
Și, pentru că ,,Tot ce are legătură cu un om mare este interesant”, cum spunea poetul și dramaturgul austriac Franz Grillparzer, să vedem care erau obiceiurile la masă ale unor mari personalități, din mărturiile rămase de la contemporanii lor. Astfel, Beethoven, potrivit prietenilor lui, obișnuia să mănînce pește din Dunăre, salam de Verona, brînză de Lombardia, o supă cu pîine (probabil crutoane) și o uriașă omletă (papară). Despre această ultimă specialitate, cavalerul Ignaz von Seyfried, el însuși muzician, ne spune: ,,Ca să o prepare, trebuia să i se prezinte pe o farfurie 10 ouă mari; înainte de a fi bătute le privea prin transparență, în lumină, le spărgea el însuși și le mirosea dacă sînt proaspete. Dacă nenorocirea făcea să se găsească vreunul care să fi mirosit a paie, atunci izbucnea un scandal. O chemare de tunet o convoca pe menajeră, care, știind bine despre ce este vorba, asculta numai cu o ureche prin ușa întredeschisă vociferările și dojenile, retrăgîndu-se prudent atunci cînd, ca de obicei, începea bombardamentul, și ouăle, decapitate, cădeau în urma ei ca ghiulelele unei baterii bine orientate, în timp ce albușurile și gălbenușurile curgeau în torente de lavă vîscoasă”.
Despre Napoleon Bonaparte, medicul irlandez O’Meara ne-a lăsat cîteva notițe despre obiceiurile împăratului în exilul său de pe Insula Sfînta Elena: ,,Mînca bine, cu poftă și foarte repede, fără să-i pese că mîncărurile erau prea condimentate, sau prea rafinate. Îi plăceau cotletele de oaie. Rareori bea mai mult de o jumătate de sticlă de vin, mult diluat cu apă. Nu i se servea decît o ceașcă mică de cafea, după fiecare masă. Înainte de culcare, juca șah sau whist, dar cel mai adesea căuta o carte cu piesele lui Corneille sau ale altui autor la care ținea, și citea cu voce tare o oră”.
Pe de altă parte, dacă ne referim la bucătăria noastră tradițională, moștenire mîndră, ea face parte din ceea ce Nicolae Iorga numea pentru poporul românesc ,,un patrimoniu de tradiții, de datine, de istorie trăită, care face originalitatea lui, deci dreptul lui la viață și îndreptarul lui de neclintit. De la acest îndreptar pornim și, potrivit cu dînsul, ne întoarcem către acest popor, din care facem parte cu sîngele și cu inima noastră”. Cîți dintre românii de astăzi mai cred în vorbele pilduitoare ale marelui savant, în imaginea luminoasă a familiei și a vieții patriarhale?
LILIANA TETELEA