În timpul campaniei electorale, Biden a promis, în opoziție cu Trump, care a început să construiască un zid la granița cu Mexicul, că va deschide larg ușile imigranților. Și în timpul unei vizite în Guatemala, vicepreședintele SUA, Kamala Harris, avertiza potențialii migranți că nu ar trebui să încerce să ajungă la granița SUA cu Mexicul, deoarece vor fi trimiși acasă.

Unul dintre principalele sloganuri ale lui Trump a fost revenirea producției din străinătate în Statele Unite, iar Biden a făcut același lucru: a ordonat reducerea dependenței de furnizarea de microcircuite către Statele Unite a bateriilor auto și a altor bunuri chinezești.

Donald Trump a fost primul care a cerut reglementarea puterii copleșitoare a social media și a marilor companii de tehnologie. Jen Psaki, actualul purtător de cuvînt al Casei Albe, spune că administrația Biden îndeamnă companiile să „combată dezinformarea mai activ” pe rețelele sociale, în timp ce democrații au susținut contrariul: rețelele sociale nu pot fi reglementate, deoarece sînt „companii private”. De fapt, relațiile cu Rusia nu s-au schimbat sub conducerea lui Biden. Președintele american a promis impunerea unor „sancțiuni infernale” împotriva Federației Ruse, dar apoi a refuzat acest lucru și totul a rămas ca în epoca Trump: sancțiunile SUA împotriva Rusiei sînt în vigoare, dar Washingtonul nu se grăbește să le înăsprească.

,,De la războiul comercial cu China pînă la originea Covid-19, de la problema imigrației ilegale la retragerea trupelor americane din Afganistan, există numeroase probleme prin care succesorul lui Trump, Joe Biden, a menținut de fapt continuitatea lui Donald Trump“, scrie Il Giornale. Această curioasă coincidență a cursurilor de politică externă ale celor doi președinți, care își manifestă public ura unul față de celălalt, duce la întrebarea: cine determină cu adevărat politica externă a SUA? Este clar că nu Biden, nici Trump și nici măcar Obama, Bush, sau Clinton. Națiunea pune aceeași întrebare, dar îl acuză pe Trump că s-a opus neoconservatorilor și că „a fost înconjurat de neoconservatori în propria sa administrație”. Cel mai frecvent răspuns la această întrebare este statul profund. Persoanele din exterior nu pot ști ce este acesta, iar cei din interior nu vor spune.

Ziarul turcesc Sabah răspunde destul de confuz la întrebarea „Cine determină politica externă a SUA?”, dar acesta este cel puțin un răspuns aparent: „Pe de o parte, acesta este numele unei structuri create de înalți oficiali din rîndul organizațiilor de informații, al instituțiilor militare și judiciare, al grupurilor infracționale organizate. Pe de altă parte, statul profund poate fi folosit pentru a defini alianțele managerilor de top din sectoarele financiar și industrial cu anumite elemente din guvern. Atît în ​​primul, cît și în al doilea caz, sarcina principală a acestor jucători este de a ghida macropolitica SUA”. Adică, pentru a-i asigura continuitatea, îi atribuie următorului președinte rolul unui simplu executant. Astfel, Camera Reprezentanților și Senatul SUA s-au transformat de mult timp în simple elemente de decor. Ultimul act al democrației este jucat acum, iar acest regim al pseudo-regulii populare va fi rapid înlocuit.

R.M.