Motto: ,,Eu consider prietenia franco-rusă ca o axiomă: consecința sa inevitabilă este prietenia ruso-română” - NICOLAE TITULESCU

Pagina pe care Iohannis o mîzgălește în istoria diplomației române, cu ajutorul peniței boante de la Externe, va rămîne ca o rușine. Pentru România – nu pentru mine sau pentru alții care, pur și simplu, nu ne simțim reprezentați de asemenea gesturi și personaje. Dar, din păcate va rămîne o rușine pentru România. Pentru că nu poate să dispară, așa cum am dori noi, cei care am crescut într-o Românie de mare anvergură internațională – și am sperat, în 1990, că această construcție ne va ajuta să strălucim în „libertate”. Să strălucim ca valoare mondială, să ne facem cunoscute calitățile, valorile creației, frumusețea patriei, mărețele fapte ale istoriei… Să înflorim în spiritualitatea lumii, fără restricții, fără tare… 

Aiurea… prăbușire totală! Așa că, lăsînd visele din anii ’90, revin în prezent.

Revin și vorbim de realitățile diplomației, pe care le pot împărți pe două direcții: una este supunerea oarbă față de pretențiile SUA și UE – cealaltă, tensionarea relațiilor cu două state apropiate – prin istorie și prin populație, Rusia și Ungaria – și îndepărtarea unui prieten sincer, loial și puternic, China.

 Personalitatea diplomației lui Iohannis s-a manifestat calomniindu-l pe premierul maghiar, insultînd Rusia de ziua sa națională și admițînd toate nedreptățile și atacurile la adresa Chinei, prin marile sale firme de stat. În schimb, nu a protestat cînd ambasadorii SUA s-au implicat în politica internă românească și în Justiție, nici cînd țări occidentale au comis grave imixtiuni în afacerile noastre interne.

Asta a făcut diplomația căreia, pe de altă parte, nu i-a păsat de românii exploatați în Occident, pînă cînd presa și unii politicieni au reacționat – sau de româncele traficate în țările Uniunii. Și de multe altele. O rușine! Mă întreb siderat: cum e posibil oare, ca diplomat, să admiți ca Rusia, marea putere din zona ta, membru permanent al Consiliului de Securitate, furnizor major de resurse energetice, națiune de care ne leagă istoria, limba și sîngele, mare putere cu ajutorul căreia s-au înfăptuit obiective istorice ale poporului român, să fie tratată ca un fel de inamic într-un document de importanța Strategiei Naționale de Apărare?! Cum tu, diplomat, să nu ponderezi aceste excese inadmisibile?! Să atenuezi aceste urme care vor marca viitorul relațiilor cu cea mai importantă țară din zona noastră – și din istoria noastră, ca stat?! Răspunsul e clar: diplomația lui Iohannis NU are nici o legătură nici cu interesele României, nici cu România! De aceea nici nu mai întreb ce ar spune Nicolae Titulescu despre insultarea Rusiei chiar de Ziua sa Națională. De fapt, cuvintele lui Titulescu pe care le citez în „motto” sînt ca un testament al acestui cel mai mare diplomat român. Dar, cine ține seama azi de așa ceva?!

Insulte la adresa premierului maghiar, provocări și insulte la adresa Rusiei, nedreptăți și atitudine lipsită de respect față de China – și servilism total față de SUA. Asta e, pe scurt, diplomația lui Iohannis și Aurescu. De care nu mi-e rușine, pentru că nu consider că mă reprezintă în vreun fel. Rămîn la Titulescu. La Ștefan Andrei. La Adrian Năstase. De fapt, la zestrea de prestigiu internațional moștenită de la Dimitrie Cantemir - cea mai mare personalitate a istoriei intelectuale a românilor - și mare personalitate a Rusiei, tatăl unui fondator al politicii externe a Rusiei, Antioh Cantemir. 

Din păcate, ceea ce se petrece înseamnă rușine și pierdere pentru România, ca țară. Care, biata de ea, asta primește de la cei pe care i-a făcut președinți, miniștri… Sau, de fapt, nu i-a făcut biata noastră țară, dar ei au făcut-o… cu adevărat colonie.

P.S. Vă miră titlul? Care e diferența între diplomația lui Iohannis și tembelii care aplaudă dărîmarea statuilor prin SUA sau Anglia? Nici una! Toți sînt de acord cu demolarea, cu stricarea, cu ceva fără sens.

DRAGOȘ DUMITRIU