La mijloc de Cireșar, soarele aprinde din nou coroanele regale ale teilor, iar razele Luceafărului de seară cern parcă, printre frunzele aurii ale falnicilor arbori, chipul de zeu tînăr al Poetului nepereche – Mihai Eminescu. La comemorarea a 134 de ani de la plecarea lui în eternitate, ne revine nouă, poporului român – din fibra căruia s-a plămădit cel ce a durat un monument de creație, care are avantajul vieții și nu al bronzului –, datoria și privilegiul de a-l primi în suflet și de a-l simți alături.
Căci iată ce ne sfătuieşte un alt mare poet al neamului românesc, Tudor Arghezi, adresîndu-se generaţiilor de după Eminescu, într-o Inscripţie pe amfora lui: „Păşiţi încet, cu grijă tăcută, feţii mei./ Să nu-i călcaţi nici umbra, nici florile de tei,/ Cel mai chemat din noi şi cel mai teafăr/ Şi-a înmuiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr”.
Aducîndu-i în dar marelui Eminescu dragostea noastră, respectul pentru jerfirea sa pe altarul îmbogățirii spirituale și culturale a neamului, să nu uităm tragedia poetului – pentru că a fost mai degrabă o tragedie decît o dramă – care a avut implicații profunde atît de ordin personal, cît și de ordin social și filozofic. Toate scrierile lui sînt mărturia acelei tragice tensiuni care i-a fost viața, a acelui suflet înalt și curat pe care l-a purtat cu mîndrie printre oameni.
Un mare capitol al liricii eminesciene, fără de care aceasta nu poate fi concepută, e cel închinat iubirii. Cine spune Eminescu, spune întîi de toate dragoste, spune magie și încîntare a iubirii, regrete, amintiri. E ceva atît de profund omenesc în dragostea lui Eminescu, încît timpul nu-i poate răpi nimic din frăgezimea și strălucirea ei. Dar să nu uităm nici elanul patriotic, cel din prima tinerețe și adîncirea treptată a acestui sentiment, care ajunge la o expresie măreață în Scrisoarea III. Să adăugăm la toate acestea și pasiunea lui Eminescu pentru folclor, pentru toate vechile valori artistice ale neamului. El a pătruns adînc în secretele simțirii și gîndirii populare, în tainele limbii; se știe cît de mult a colindat drumurile și plaiurile întregului pămînt românesc, impregnîndu-se de culorile și prospețimea acestuia. Iar iubirea naturii s-a manifestat de timpuriu, din copilărie; atunci a trăit primele senzații și impresii, atunci a înregistrat profund acele fenomene și peisaje care au devenit apoi o componentă majoră a liricii lui. Nimeni nu a cîntat mai frumos, mai nuanțat și cu o adîncă afecțiune codrul și lumea lui de basm. Cînd spunem Eminescu, spunem poporul român. De aceea, continuăm să-i citim opera și să pătrundem în împărăția eminesciană, pentru a ne regăsi pe noi înșine, fiindcă, așa cum scria eseistul și criticul literar Victor Felea (1923-1993), ,,cunoscînd în profunzime poporul, suferințele și virtuțile lui, printr-o identificare totală, eroică, Eminescu a realizat o operă în care vom găsi întotdeauna cea mai frumoasă limbă românească, surprinsă parcă în însăși geneza ei, în clipa hotărîtoare cînd creatorul i-a împrumutat suflarea lui misterioasă, simțirea cea mai adevărată și mai plină de strălucire care ne leagă de pisajul și destinul țării noastre, marile altitudini prin care poezia de pe aceste meleaguri pătrunde sub vasta boltă a literaturii universale”.
LILIANA TETELEA