Anul 2020, așa cum mulți ne amintim, a început foarte prost pentru umanitate și a continuat și mai prost. Evenimentul de la Bagdad, din 3 ianuarie, a fost doar începutul unor noi tensiuni, al unor noi conflicte ce au pus, efectiv, stăpînire pe întreaga suflare a lumii. Țările puternice și- au consolidat influența în colonii, dar se pare că nu este suficient – tensiunile continuă în Orientul Mijlociu, Îndepărtat, în Marea Chinei de Sud, în Caucaz și în întregul spațiu post-sovietic. Rezultatul alegerilor din SUA ne va oferi capacitatea de a evalua mai clar ceea ce va urma, date fiind politicile bine cunoscute, fie că vorbim de Trump-ul republicanilor, fie de Biden-ul democraților. Lumea încă așteaptă și, privind peste marginea superioară a măștilor de protecție împotriva Covid-19, sper că totul se va regla la masa verde, fără intrarea în scenă a militarilor.

În prezent, în lume există cîteva conflicte „calde” mai vechi, cel din Siria fiind de departe cel mai evident. Acestuia i s-a alăturat conflictul din Cauzaz, loc unde mai bine de 2.000 de soldați armeni și azeri au fost uciși, și unde încă nu se întrevede o rezolvare.

Turcia a pus foc în mai multe direcții – Siria, Libia sau Caucaz – și se așteaptă la mari concesii din partea celor care i se opun – vorbim în mod special de Grecia, Franța, Rusia și chiar Israel. Dorința lui Erdogan de crea un al doilea Imperiu Otoman este evidentă, chiar dacă acest lucru nu reiese foarte clar din discursurile sale.

Acestor mici focare pe care se pare că nici Rusia și nici SUA nu prea le iau în serios li se adaugă un potențial conflict India - China, SUA fiind de departe aliatul Indiei – de curînd, New Delhi obținut acces la anumite zone ale rețelei de sateliți americani, pentru o mai bună ghidare a propriilor rachete și drone. Asta în timp ce prin diverse cancelarii se discută oportunitatea unei alianțe militare Rusia - China, o alianță pe care nici Moscova și nici Beijing nu o declară deocamdată, chiar dacă cooperarea militară dintre cele două este foarte puternică. Și, ca să se mai toarne gaz pe foc în zona Mării Chinei de Sud, SUA au autorizat un export masiv de tehnologie militară către Taiwan, fapt care a iritat într-atît de mult Beijing, încît a recurs la aplicarea de sancțiuni unor companii americane și au declarat că „lucrurile nu vor rămîne așa”.

În fostul spațiu sovietic, presiunea pe care țările NATO o pun pe granițele de vest ale Rusiei, avînd ca țintă Belarusul, a pus în alertă armata rusă, iar președintele Putin a declarat că „celor care așteaptă ca Rusia să își dea duhul le spunem că singura noastră grijă este să nu răcim la înmormîntarea lor”. Totodată, cu cîteva zile înainte, ministrul de Externe al Federației Ruse, Serghei Lavrov, a declarat că „dacă Occidentul nu ia în considerare interesele Rusiei, atunci noi vom înceta să mai comunicăm cu ei”. O declarație atît de abrazivă a unui președinte cunoscut ca fiind foarte rațional și moderat cînd vine vorba de conflicte militare, venită imediat după declarația lui Lavrov, trebuie să ne pună pe gînduri ca fiind un avertisment clar asupra faptului că răbdarea Mosovei este aproape de final, că linia roșie este aproape de a fi depășită. Declarația președintelui rus vine pe un fond destul de tensionat, Rusia avînd deja un conflict cald în sud, în Caucaz, unul destul de fierbinte în vest și multă mobilizare în zona de nord-vest. 

Dacă la acest lucru adăugăm intenția SUA privind amplasarea unor mijoace ofensive în Extremul Orient, prin implementarea de sisteme de rachete în Japonia și Coreea de Sud, am putea spune că, în acest moment, Rusia este încercuită militar și nu se mai pune problema dacă vom fi contemporani cu al treilea Război Mondial, ci cînd anume se va întîmpla.

Marile puteri ale lumii se înarmează în regim accelerat. Există o cursă a înarmărilor pe care nici măcar în timpul Războiului Rece nu am întîlnit-o. Turcia înarmează Ucraina, India cumpără armament francez, american și chiar rusesc, China își construiește o flotă maritimă care să contracareze navele militare americane, Rusia testează rachetele hipersonice, modernizează armata, lansează nave și submarine noi. SUA își poziționează armata astfel încît să nu aibă nici o surpriză, în timp ce, la rîndul ei, testează noile rachete hipersonice. Toți se pregătesc pentru jocul final ale cărui reguli încă se mai discută la masa verde.

Așa cum ne-a obișnuit, Serviciile speciale occidentale in mod sigur curtează și recrutează potențiali trădători din rîndul oficialilor de la Kremlin, aceasta fiind, de fapt, și șansa omenirii de a scăpa de un potențial război, și anume o trădare a elitelor rusești și o predare onorabilă, așa cum deja Moscova a experimentat în 1990. Pe de altă parte, așa cum mulți analiști militari o spun – mă refer în mod special la un fost șef al armatei israeliene – singura șansă a Moscovei de a învinge într-un potențial război fierbinte este să aplice scenariul israelian din 1967, stat care, ca și Rusia în prezent, la acea vreme era complet încercuit de statele arabe antagoniste. Atunci, în fix 6 zile, Israelul și-a impus punctul de vedere la nivel geo-politic, distrugînd armamentul Egipului, Iordaniei și Siriei, ocupînd Peninsula Sinai a Egipului, precum și Înălțimile Golan ale Siriei. Atacînd preventiv, evreii au reușit imposibilul și au devenit o națiune puternică și respectată în întreaga lume, realizînd ceea ce la nivel teoretic era imposibil.

Acum, la mai bine de 53 de ani de atunci, Rusia se află într-o situație similară. Încercuită, sub presiune și extrem de bine înarmată. Poate nu la nivelul URSS, dar nu foarte departe de acele vremuri. Și, cum este clar că Occidentul nu are nici o intenție de a slăbi presiunea – fie mediatică, fie la nivel militar, prin incursiuni zilnice la granițele Rusiei – este evident că pînă în acest moment fie nu au reușit să cumpere un mare general al armatei rusești, care să trădeze în momentul cheie al unui potențial conflict, fie nu există încă un înalt oficial politic care să preia prin forță conducerea de la Kremlin. În fond, sînt sigur că Occidentul asta așteaptă – găsirea trădătorilor care, în schimbul unor genți cu bani și al altor avantaje, să predea Rusia celor interesați. Spun asta pentru că este clar că militarii occidentali sînt mult mai puțin dispuși să meargă la lupta reală, motiv pentru care se pare că SUA, și nu numai, ar prefera ca în prima linie să se afle fie trupele poloneze, fie cele ucrainene sau românești, mult mai dispuse și chiar dornice să intre în acțiune, dată fiind rusofobia atent cultivată în aceste țări în ultimii 20 de ani. Dacă menționăm și armatele țărilor baltice, vom obține un front complet de acțiune, asemănător celui german din timpul celui de-al doilea Război Mondial. În fapt, anunțul făcut de ambasadorul SUA la București legat de linia rutieră și feroviară Constanța - Gdansk nu reprezintă nimic altceva decît o cale rapidă și facilă de transfer pe direcția nord - sud de militari și echipamente militare. Presiunea pe care în aceste zile Occidentul, la adăpostul „drepturilor omului” și al „democrației”, o exercită asupra Belarusului poate fi factorul declanșator al unor potențiale ostilități pe scară largă la granițele de vest ale Rusiei. Să ne gîndim că Hitler, la 21 iunie 1940, cînd a atacat URSS, a trebuit să traverseze Belarus și Ucraina pentru a ajunge la mai puțin de 30 km de Moscova, la finalul anului. Ei bine, acum, dacă această distanță s-ar topi, cu Belarus și Ucraina deja capturate, distanța pînă la Moscova nu doar că ar fi mai scurtă, dar și timpul de răspuns al unor contratacuri ale armatei ruse s-ar micșora dramatic, făcînd, practic, inutilă apărarea anti­rachetă a Armatei Roșii. Singura întrebare este: care va fi reacția armatei ruse în lipsa trădătorilor? Cum va acționa ea, cum își va derula operațiunile?  Sînt mai multe variante: prin ocuparea fulger fie a țărilor baltice, fie a Ucrainei și României, fie ambele scenarii.

Polonia nu va fi atacată de Rusia în mod direct, Moscova se va mulțumi să obțină un mijloc de negociere prin capturarea în zona ei de interes a unor state care fie au făcut parte din fostul spațiu sovietic, fie au pe teritoriul lor mijloace militare de natură ofensivă. Prin scutul de la Deveslu și baza de la Kogălniceanu, România și-a cîștigat un loc important în marele joc care va urma. În plus, Polonia nu dispune pe teritoriul ei, deocamdată, de armament ofensiv care să pună în pericol imediat armata rusă. În plus, Polonia și Rusia nu au graniță comună, iar Belarus va ține ,,de șase”.

În acest scenariu, rămîne să vedem ce se va întîmpla: dacă Occidentul va alege negocierile de pace, o  altă Ialta care să readucă echilibrul în lume pentru următorii 50 - 100 de ani, sau va alege să mărească miza ridicînd ștacheta la nivelul armelor atomice. Însă, pentru a face acest pas, Rusia are nevoie de două lucruri: o liniște pe termen scurt și mediu la granița de est – care poate fi asigurată de China – și o acalmie în sud – asigurată de Turcia.

De fapt, dacă ne uităm la ce se întîmplă, Turcia este lăsată liberă de către Putin tocmai pentru a-i oferi o șansă lui Erdogan de a se impune intern și regional, obținând timp si siguranță in sud. Totodată, relația Moscova - Beijing este mai stabilă ca niciodată, în timp ce limbajul diplomatic al Rusiei cu țările din vest devine tot mai abraziv, semn clar că nu peste mult timp realitatea va fi diferită în această zonă a lumii.

Cu armatele pe granițele UE, Rusia va avea atuul necesar negocierii, iar Germania, Franța și restul țărilor europene vor avea de ales între un război mondial apocaliptic sau o noua Ialta, loc unde marile puteri își vor recalibra regulile pentru următorii 100 de ani. Evident că, în ceea ce ne privește pe noi, românii, chiar dacă războiul ne va lovi, vom rămîne la stadiul de colonie – ca și în prezent, de altfel – doar că e posibil să avem un alt șef sau o altă configurație statală.

TANO