Cînd s-a ales Cuza domn (I)
  • 23-10-2021
  • 0 Comentarii
  • 159
  • 0

La 1855 diplomatul francez Alphonse d’Avril, entuziasmat de conştiinţa naţională a românilor, scria: „Moldo-valahii au o latură foarte interesantă. Este persistenţa abia de crezut cu care şi-au păstrat naţionalitatea. După patru secole de dezastre, invazii, ocupaţii, tentative de slavizare şi grecizare, cu taoate asalturile terorii şi seducţiei, cu tot protectoratul rusesc, ei sînt astăzi ceea ce istoria îi arată pentru prima oară. Cu alte cuvinte, nici slavi, nici greci, nici germani, ci neolatini şi chiar naţionalitatea lor este astăzi mai de neînvins şi mai hotărîtă cum nu era în epoca eroică a istoriei lor“.
Peste un asemenea popor viteaz şi tenace era menit Cuza să domnească. Iar un patriot ca el nu putea fi primit decît cu ostilitate de către cei care aveau interese în menţinerea dezmembrării româneşti. Într-o însemnare mai puţin cunoscută din manuscrisele sale, referindu-se la evenimentele din februarie 1866, Eminescu aprecia: „Dacă vom cerceta istoria răsturnării lui Cuza vom afla că aproape toţi conspiratorii, afară de cîţiva amăgiţi, erau străini. Străinii au adus un străin“.
Principele Unirii a domnit, după cum se ştie, numai şapte ani. Perioadă scurtă, dar de o importanţă capitală pentru destinul României. Niciodată pînă atunci, de la Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, românii nu au avut un domnitor atît de popular şi iubit, care să întruchipeze într-o atît de mare măsură idealurile naţionale. Cine era, deci, Cuza, din ce oameni se trăgea, unde s-a format şi cum a fost ales domn? Era vlăstar, dinspre tată, al unei vechi şi nobile familii româneşti din Moldova, ce îşi întindea arborescența de o parte şi de alta a Prutului, cu un prim membru atestat încă la anul 1638. După cum scria G. Ibănescu în lucrarea sa ,,Cuzeştii”, tipărită la Iaşi în 1912, prevăzută şi cu o genealogie de toată lauda, domnitorul se trăgea printr-o străbunică de-a sa din cronicarul Miron Costin. Iar istoricul C.C. Giurescu consemna, în valoroasa lui carte ,,Viaţa şi opera lui Cuza-Vodă”, că înaintaşii acestuia dăduseră două mari jertfe în tumultuoasa politică a Moldovei: marele spătar Dumitraşco Cuza, ucis din ordinul domnitorului fanariot Mihai Racoviţă la 1717, şi nepotul direct al acestuia, ajuns şi el mare spătar, anume Ioan Cuza, care a fost tăiat din ordinul altui fanariot, Constantin Moruzi. Deci, o ascendenţă glorioasă, cu întîmplări crîncene, de care într-o anumită măsură avea să aibă parte şi marele urmaş. Născut, după cele mai multe probabilităţi, la Bîrlad, în 20 martie 1820, Al. I. Cuza a urmat în tinereţe traseul pe care îl aveau mulţi dintre tinerii români la acea epocă. Pînă la 1831 a învăţat în pensionul francez al lui Victor Cuenim, avîndu-i colegi pe ceva mai vîrstnicii Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri şi Matei Millo. Îşi ia apoi bacalaureatul la Paris, diploma sa, datată 8 decembrie 1835, purtînd semnătura ministrului de atunci al Instrucţiunii Publice, viitor prim-ministru al Franţei în anii 1847-1848, istoricul Francois Guizot. Studiază tot acolo Dreptul şi devine, în paralel, membru al Societăţii economiştilor din capitala Franţei. Întors în ţară, calcă pe urmele strămoşilor, fiind unul dintre campionii tentativelor de răsturnare a ordinii de stat, vizibil anacronică şi primejdioasă pentru viitorul naţiunii. La 1848 se află pe baricadele luptei revoluţionarilor moldoveni. Interesant este, pentru valoarea sa politică (deşi el nu s-a considerat niciodată orator), discursul din 27 martie rostit la Adunarea din hotelul ieşean ,,Petersburg“, în care a cerut răspicat înfăptuirea unor reforme, schimbări pe care, după numai două zile, dorea să i le impună la palat domnitorului Mihail Sturdza. Arestat şi tratat cu violenţă (va căpăta o rană la picior pe care o va resimţi multă vreme), Cuza izbuteşte, împreună cu alţi fruntaşi, să evadeze pe drumul care îl ducea spre exil în Turcia. Ajuns în Transilvania, el participă la Marea Adunare Naţională a românilor din 3/15 mai 1848, de la Blaj. Alături de Alecu Russo, de alţi patrioţi moldoveni şi munteni, a fost de faţă la rostirea cuvîntării epocale a lui Simion Bărnuţiu, a cuvîntărilor înflăcărate ţinute de Avram Iancu şi George Bariţiu, asistînd, totodată, la solemnitatea citirii de către cărturarul August Treboniu Laurian al rezoluţiilor Revoluţiei române din Ardeal. În special cuvîntul lui Bărnuţiu, în care se reclamau răspicat independenţa Transilvaniei, libertatea naţiunii române şi abrogarea vechilor pravili ale blestematei „unio trium nationum“ şi ale iobăgiei, îl va fi emoţionat şi îndîrjit, desigur, pe viitorul domn al Unirii. Căci, spunea Bărnuţiu, în aclamaţiile zecilor de mii de români care strigau „Noi vrem să ne unim cu ţara!“: „Uniţi-vă cu poporul, toţi, preoţi, nobili, cetăţeni, ostaşi, învăţaţi şi vă sfătuiţi într-un cuget asupra mijloacelor reînvierii naţionale, pentru că toţi sînteţi fii ai aceleiaşi mame, şi cauza este comună: ţineţi cu poporul, toţi, ca să nu rătăciţi, pentru că poporul nu se abate de la natură, nici nu-l trag aşa de uşor în partea lor străinii, care urlă împreună cu lupii şi sfîşie pe popor împreună cu aceştia, nu vă abateţi de la cauza naţională de frica luptei: cugetaţi, că alte popoare s-au luptat sute de ani pentru libertate (...). Aşa este, fiilor! Nu ne-am ungurit, nu ne-am rușit, nu ne-am nemţit; ci ne-am luptat ca români pentru pămîntul şi numele nostru, ca să vi-l lăsăm vouă dimpreună cu limba noastră cea dulce, precum cerul sub care s-a născut; nu vă nemţiţi, nu vă rusiţi, nu vă unguriţi nici voi; rămîneţi credincioşi numelui şi limbei voastre! Apăraţi-vă ca fraţii, cu puteri unite, în pace şi în rezbel“.
Întors în Moldova, care avea un nou domn, Cuza a urmat o carieră strălucită; în 1857 îl găsim pîrcălab de Covurlui, iar de la 16 martie pînă la 3 mai, reintegrat în armată, devine sublocotenent, locotenent, căpitan şi maior, pentru ca, un an mai tîrziu, să avanseze la gradul de colonel. Alegerea ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, îl găseşte cu acest grad militar, dar şi cu funcţia de şef al armatei moldovene. Partizan convins al Unirii, încă din prima tinereţe, Cuza „trădează“ încrederea pe care i-o acorda binefăcătorul său de atunci, caimacamul Vogoride, şi, credincios numai patriei, îşi urmează drumul. Recunoscut pentru marele său patriotism, pentru destoinicia şi integritatea de care dăduse dovadă în atîtea împrejurări, colonelul de nici 39 de ani avea să intre în atenţia partidei naţionale moldovene, care, cu o majoritate absolută a corpului elector, 1-a desemnat domnitor. Fapt care avea să se întîmple, după mai puţin de trei săptămîni, şi în Muntenia.
Entuziasmul mulţimii – cea care a făurit şi a consolidat Unirea – a fost de-a dreptul extraordinar. Parcurgînd acum documentele epocii, mărturiile contemporanilor şi paginile unor gazete româneşti şi străine, ne dăm seama că de la intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia poporul nu mai trăise momente atît de înălţătoare. La 19 februarie 1859, Kogălniceanu îi scria lui Cuza: „Situaţia este magnifică. Poporul e beat de entuziasm. încă de azi oraşul e în sărbătoare. Toată lumea a ieşit în stradă. Veţi primi o ovaţie cum n-a primit niciodată vreun domn în Principate, ce spun eu, n-au avut parte nici suveranii marelor state“. Ceremonia sosirii în cetatea lui Bucur, care împlinea chiar atunci 400 de ani de atestare documentară, a fost tulburătoare. După cum scrie CC. Giurescu, călăreţi cu lente tricolore şi mii de oameni cu buchete de flori l-au întîmpinat pe Vodă la 15 km de oraş, dincolo de Otopeni, iar clopotele celor 130 de biserici trăgeau a sărbătoare. Ziarul ,,Naţionalul” din 24 februarie consemna: „Mai este trebuinţă a vorbi despre marele entuziasm ce fu duminică? Pana (...) nu poate descrie acel entuziasm. Numai aceia ce au văzut aceste zeci de mii de oameni ce împlea strada Mogoşoaia de la barieră pînă la Mitropolie şi mai multe poşte înainte de Bucureşti, acele ferestre şi acoperişuri de case garnisite de lume, acele stindarde şi decoraţii care împodobeau toate casele, acele strigări nebune de entuziasm si veselie, acele buchete ce curgeau pe Prinţ, acele arcuri de triumf ce se zăreau din distanţă în distanţă, în fine acea iluminaţie splendidă şi generală precum nu a mai văzut Capitala noastră, trebuie, zic, să se fi văzut toate acestea pentru ca să poată cineva simţi bine toată mărimea acestei sărbători“.
Referindu-se la traseul principelui de la Iaşi la Bucureşti, din după-amiaza zilei de 20 februarie, D.A. Sturdza îl informa pe Vasile Alecsandri, aflat încă la Paris: „Rezultatul acestei călătorii este că toţi romanii din cele două Principate se vor lăsa mai curînd tăiaţi în bucăţi decît să revie la vechea stare de lucruri. Cuza este personificarea marei idei şi nu vom da nimănui dreptul să discute numirea sa. La Bucureşti, de pildă, el e omul cel mai popular. N-am văzut niciodată salutîndu-se un suveran cu mai multă dragoste şi serbări publice ca în această primă Capitală a României“.
Ecourile interne şi externe ale Unirii au fost pe măsură. Maghiarii şi saşii din a treia provincie istorică românească, Transilvania, au apreciat la justa valoare însemnătatea evenimentului. Un ziar de limbă germană din Braşov scria: ,,De 200 de ani poporul român n-a fost aşa de fericit“. Iar o gazetă maghiară din Cluj nota că Unirea este „o demonstraţie care face cinste poporului român, o victorie rar întîlnită în istorie“. De altfel, răsunetul transilvan al dublei alegeri a lui Cuza marchează un capitol esenţial în cronica Unirii. Unul dintre viitorii sfetnici ai Principelui, A. Papiu-Ilarian, afirma: „Românii din Transilvania numai la Principate privesc... Iar cînd s-a ales Cuza domn, entuziasmul la românii din Transilvania era poate mai mare decît în Principate“. Ambasadorul austriac în capitala Franţei a intuit exact, ca mulţi alţi diplomaţi străini, ce rol avea să joace Unirea în evoluţia evenimentelor din această zonă a Europei. într-o discuţie purtată cu soţia împăratului Napoleon al III-lea (care îi spunea, spre cinstea ei, că „Principatele vor Unirea. Aceasta este voinţa naţională”), ambasadorul a afirmat cu îngrijorare pentru ceea ce întrezărea că se va întîmpla mai tîrziu: „Doamnă, vor Independenţa şi pentru a ajunge acolo au votat pentru Unire”. Iar consulul britanic la Iaşi, Henry Churchill, îl informa în scris pe contele Malmesbury că domnitorul român este „înzestrat cu multă jude­cată şi prudenţă, iar după cît se pare îşi înţelege pe deplin situaţia“. În lucrarea „Spre unitatea statală a poporului român“, istoricul Vasile Netea acordă spaţii largi atitudinii lui Cuza faţă de Transilvania, ca şi unor mărturii şi evenimente complementare. Unul dintre agenţii lui Kossuth, colonelul polonez Zlinski, îi scria acestuia: „Nu vă încredeţi în Cuza, el are ochii îndreptaţi asupra Transilvaniei şi Banatului. Recent, el a declarat din nou în faţa consulului francez Victor Place şi a consulului italian Strambio că el, ca prinţ român, nu va renunţa niciodată la Transilvania“. Pe cît de mare ca poet, pe atît de iscusit politician, Alecsandri îi arăta pe hartă lui Napoleon al III-lea, în audienţa din 25 februarie 1859, teritoriile noului stat creat, precum şi acelea ale Banatului, Transilvaniei, Buco­vinei, Basarabiei şi localităţilor româneşti sud-dunărene, spunîndu-i: „Vedeţi, Sire, cît e de întinsă adevărata Românie şi ce regat important ar constitui cu ale sale 9 milioane de români dacă providenţa ar realiza visul şi aspirările lor?“. Iar celălalt ministru de Externe al lui Cuza, munteanul Dumitru Brătianu, îi spunea cu fermitate contelui italian Cavour, prim-ministru al Regatului Sardiniei şi mai apoi al Italiei unificate, susţinător şi al Unirii noastre: „Românii de peste Carpaţi vor să se unească cu noi; noi
le-am promis tot sprijinul nostru; ar fi o trădare dacă i-am ceda Ungariei; dreptul istoric, invocat de Ungaria, e ridicol“.
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite