Am senzația că, pînă la urmă, acest război ciudat al Rusiei nu are drept scop  cucerirea întregii Ucraina, ci o miză mult mai interesantă –
controlarea Mării Negre. Ca mulți alți cetățeni, am simțit că ceva nu e în regulă cu acest război și că rușii ne trimit „să plîngem la mormînt străin”, pentru a ne abate atenția de la adevăratul lor scop. În urmă cu două săptămîni, jurnalistul Ion Cristoiu vorbea despre războiul sovieto-finlandez, fapt care m-a determinat să mă documentez; ceea ce am aflat mi-a clarificat nelămuririle privitoare la războiul denumit „operațiune specială” de către Vladimir Putin.
Acest război sovieto-finlandez a îneput pe data de 30 noiembrie 1939, cînd Europa se afla la începutul celui de-al II-lea Război Mondial, în perioada cunoscută sub numele de „Războiul Ciudat”. Pînă să invadeze micul stat scandinav, Iosif Stalin și-a creat o zonă de securitate semnînd cu Letonia, Lituania și Estonia tratate de asistență mutuală, asigurîndu-se, astfel, că nu va fi lovit din acea direcție de forțele capitaliste sau fasciste. Același lucru trebuia să-l facă și cu Finlanda, a cărei poziție i-ar fi adus lui Stalin o extindere a zonei de acțiune a flotei din Marea Baltică cît și îndepărtarea pericolului ca această țară să devină o bază de atac asupra URSS. Acum, puneți Ucraina în locul Finlandei și motivele lui Vladimir Putin legate de nevoia de spațiu de securitate al Rusiei, iar imaginea obținută va fi identică.
Negocierile dintre finlandezi și sovietici au fost un dialog al surzilor asemănător cu cel dintre NATO și Rusia de acum o lună de zile, privitor la refuzul admiterii Ucrainei în alianța militară nord-atlantică. Cu ocazia acelor întîlniri, Stalin a cerut delegației finlandeze semnarea unui pact de neagresiune similar celor încheiate cu Lituania, Letonia și Estonia, cît și cedarea de teritorii în Istmul Karelian, crearea de baze militare sovietice în Insulele Aland şi Seurasaari și în Peninsula Hangö necesare creării unei zone defensive lărgite în jurul oraşelor-port Leningrad şi Murmansk.
Desigur, finlandezii nu erau naivi să creadă că Stalin nu-i va ataca, astfel încît s-au pregătit pentru o astfel eventualitate, încurajați fiind și de puterea militară de la Berlin, care-și trimisese navele în Golful Finic.
Pe de altă parte, Stalin era conștient că o atacare a Finlandei îi va atrage oprobiul internațional, iar pactul de neagresiune pe care-l avea semnat cu statul scandinav nu putea fi încălcat, decît dacă-l transforma pe acesta în agresor – ceea ce s-a și întîmplat pe 26 noiembrie 1939, cînd Ministrul de Externe sovietic Veaceslav Molotov i-a anunțat pe finlandezi că trupele lor au atacat un post de pază sovietic, cerînd ca trupele finlandeze să se retragă de la graniță. A urmat, pe 28 noiembrie, denunțarea tratatului dintre cele două țări și, două zile mai tîrziu, invazia Finlandei.
Comandantul armatei sovietice, Meretzkov, le-a spus soldaților săi: „Mergem în Finlanda ca prieteni şi ca eliberatori, să scăpăm poporul finlandez din ghearele capitaliştilor şi moşierilor. Noi nu sîntem împotriva poporului finlandez, ci împotriva guvernului Kajander-Erkko, care împresoară poporul finlandez şi provoacă războiul cu Uniunea Sovietică”. Nu-i așa că arată exact ca „operațiunea specială rusă din Ucraina” pentru demilitarizarea și denazificarea acestei țări?
Mai departe, lucrurile s-au desfășurat exact ca în actualul război. Finlandezii s-au retras pe Linia Mannerheim, un sistem de fortificații instalat de-a latul Istmului Karelian, unde au rezistat destul de bine opunînd o îndîrjită rezistență contra sovieticilor, ceea ce a stîrnit valuri de simpatie din partea țărilor lumii pentru cauza și efortul micii Finlande care se opunea colosului sovietic. Acest val de simpatie a căpătat și forme concrete, prin ajutoarele constînd în arme, muniție, hrană, îmbrăcăminte dar și voluntari care au venit să lupte alături de finlandezi. Probabil vă dați seama deja că și aici avem o asemănare perfectă între Războiul de iarnă, cum a mai fost denumit, și cel din Ucraina.
Toți cei care simpatizau cu finlandezii au considerat o rușine ceea ce a pățit armata sovietică, dar și o înfrîngere. Totuși, la semnarea Tratatului de Pace de la Moscova, din 12 martie 1940, Finlanda a fost obligată să cedeze o parte din Karelia și al doilea oraș ca mărime al țării, Viipuri, o bună parte a teritoriului cel mai bine industrializat al țării, dar și zone pe care încă le mai controla, în total aproximativ 10% din teritoriul Finlandei antebelice. Finlanda a fost nevoită, de asemenea, să cedeze o parte a raionului Salla, Peninsula Kalastajansaarento din Marea Barenț și patru insule din Golful Finic. Peninsula Hanko a fost concesionată pentru 30 de ani Uniunii Sovietice pentru construirea unei baze militare.
Privite în ansamblu, condițiile Tratatului de pace au fost dure pentru finlandezi. Rușii căpătaseră orașul Viborg, în plus față de cererile lor de dinaintea războiului. După cum observați, cu toate înfrîngerile și umilințele îndurate în războiul finlandez, rușii și-au atins scopul – acela de a ocupa teritoriile pe care le vizau de la început.
Revenind la conflictul actual, observ că rușii fac ceea ce probabil și-au propus de la început – își întăresc poziția în Marea Neagră, ocupînd Crimeea și sudul Ucrainei, pe lîngă Donețk și Lugansk. E cunoscut apetitul lor pentru ocuparea pămînturilor, încercînd să împlinească mult pomenitul testament al Țarului Petru I. Cît privește Marea Neagră, importanța ei strategică este una deosebită, întrucît leagă Asia Centrală, Asia Mică (Anatolia) și Europa de bazinul mediteranean; este o mare internă care asigură accesul Europei către Orientul Mijlociu și Asia. Dacă ne uităm pe harta zonei vom observa că națiunea care controlează Crimeea și  Caucazul va controla ușor și Balcanii și, implicit, schimburile comerciale dintre sudul și estul Europei. În concluzie, controlul asupra Mării Negre facilitează efortul Rusiei de a-și asigura dominația în Europa de Est, Caucaz, estul Mediteranei și Orientul Mijlociu.
Am să citez, în continuare, un pasaj dintr-un material publicat de New Strategy Center: „Faptul că Rusia se concentrează asupra sporirii capacității sale de soft power și hard power în regiunea Mării Negre demonstrează importanța crucială a acesteia pentru strategia de ansamblu a Rusiei. Cele două conflicte hibride susținute de Putin în Georgia și Ucraina, împreună cu sprijinul adesea uitat al Rusiei pentru Transnistria, reprezintă, practic, o mișcare de învăluire în jurul Mării Negre. Nu este o coincidență faptul că Rusia a anexat Crimeea în prima fază a intervenției sale în timpul revoluției din Ucraina. Ucraina închiriase Rusiei pe termen lung dreptul de a-și menține bazele pe teritoriul peninsulei, dar controlul deplin asupra Crimeei îi oferă o libertate mai mare să-și dezvolte capacitățile ofensive și defensive, atît terestre, cît și maritime. Rusia îmbină superioritatea navală în Marea Neagră cu influența sa politico-militară crescîndă în statele învecinate. «Separatiștii» pro-ruși rămîn activi în estul Ucrainei, oferind forțelor terestre ale lui Putin un punct de sprijin pentru eventuale operațiuni viitoare. Rusia continuă să încurajeze elementele politice eurosceptice din Balcani și să organizeze constant exerciții militare comune cu partenerul său tradițional, Serbia. În acest moment, puterea politică sporită și poziționarea militară puternică fac din Rusia un virtual hegemon al regiunii. Drepturile conferite prin tratate permit Rusiei strangularea Mării Negre. În prezent, este permis accesul tuturor navelor de război străine prin Strîmtoarea Dardanele în timp de pace. Aceasta înseamnă că, atîta timp cît conflictele în care este implicată Rusia sînt de intensitate redusă, Turcia nu poate întrerupe legătura între Dardanele și estul Mediteranei fără a risca o confruntare majoră”.
Știind toate aceste lucruri, mă gîndesc că Putin este mult mai interesat anexarea la Rusia a celor două regiuni separatiste, plus Crimeea și tot litoralul ucrainean, pentru a le tăia acestora accesul la Marea Neagră și a controla regiunile pomenite mai sus, în loc să cucerească toată Ucraina. Pentru ce să-și dorească anexarea unei țări întregi, în care va avea doar dușmani, pe care o va controla foarte greu și care îi  va înghiți resurse uriașe? Nu are motiv, așa cum nu are motiv să-l vrea mort pe Zelenski, de care are nevoie ca semnatar al viitorului acord de pace.
Prin urmare, trag concluzia că Vladimir Putin a luat Războiul de iarnă drept model pentru acesta, și, în timp ce toată lumea are atenția ațintită pe drama ucrainenilor și pe discursurile președintelui Zelenski, el își vede meticulos de treabă poziționîndu-se în Marea Neagră așa cum își dorește, știind că NATO nu va interveni, pentru că nu-și dorește război. Cum s-ar spune, a semnalizat stînga și a făcut dreapta.
Sancțiunile aplicate Rusiei s-au întors deja contra noastră ca un bumerang și probabil peste cîțiva ani vor fi complet ridicate, în timp ce firmele potrivite vor reconstrui orașele distruse ale Ucrainei. Consider că toate astea ar fi putut fi evitate dacă NATO i-ar fi garantat Rusiei că Ucraina nu va fi parte din NATO (lucru cert, de altfel) și s-ar fi aplicat prevederile acordului Minsk II, care stipulau, printre altele, autonomia lărgită a zonelor Donețk și Lugansk. Acum, o să ne trezim cu un hegemon periculos la Marea Neagră, controlînd rutele comerciale din estul, sudul Europei cît și spre părțile Orientului Mijlociu, transformînd mare parte a Pontului Euxin în „Наше море” (adică marea noastră) lucru infinit mai grav decît garanțiile de securitate cerute inițial.
Ce se va întîmpla cu adevărat o să vedem curînd. Rău e că evenimentele se tot repetă pe planeta Pămînt și mulți dintre noi nu ne dăm seama, iar cei care o fac și ar putea să ne atragă atenția sînt din ce în ce mai puțini.
NICU MARIUS MARIN, antreprenor HORECA