(La 80 de ani de la bombardamentul din 4 aprilie 1944)


Perspectiva anului 1944
Trecuseră 4 ani de la declanșarea celui de-al II-lea Război Mondial, și 3 ani de cînd Hitler își pusese în aplicare planul „Barbarossa”, de atacare a Uniunii Sovietice. Succesul obținut de URSS pînă la sfîrșitul anului 1943, pe frontul sovieto-german, în special la Stalingrad, în Caucaz, la Kursk și pe Nipru, a determinat o cotitură radicală în desfășurarea războiului, trecerea definitivă a supremației și inițiativei strategice de partea Armatei Roșii oferindu-i posibilitatea ca, în 1944, să desfășoare operații ofensive de mare amploare. Eliberarea de noi teritorii ocupate de coaliția condusă de Germania nazistă a creat condiții dezvoltării industriei de război sovietice. Ca rezultat al acestor acte majore, numai în cursul anului 1943 producția de război sovietică a dat frontului 35.000 de avioane, 16.500 de tancuri mijlocii și grele, 45.000 de tunuri de calibru 75 mm, și mai mari, peste 1.100.000 de mitraliere și arme automate, 3.400.000 de puști și carabine și peste 1.750.000 de grenade, mine diferite și bombe de avion.
La începutul anului 1944 forțele militare sovietice angajate în luptă pe frontul sovieto-german numărau peste 6.100.000 de oameni, dispuneau de aproape 5.000 de tancuri, 89.000 de tunuri și aruncătoare, peste 8.500 de avioane, organizate într-un număr de 400 de divizii, precum și de alte unități auxiliare. De asemenea, în rezervă se aflau peste 60 de mari unități de categorii și specialități diverse, care completau formula ideală pentru izgonirea inamicului de pe teritoriile URSS și împingerea acestuia spre vestul Europei.
Succesiv, Fronturile 1 și 2 ucrainean, apoi 3 și 4, Frontul 1 bielorus, flota din Marea Neagră și cea din Marea Azov, au zdrobit grupările hitleriste din dreapta Niprului, care ocupau un front de peste 1.200 de kilometri. După lupte grele au fost eliberate numeroase localități din regiunile Kiev, Jitomir, Vinnița, orașe precum  Kirovgrad, Krivoirog, trupele Frontului 1 ucrainean intrînd în Cernăuți la începutul lunii aprilie 1944. Într-o înaintare impetuoasă, atacînd pe direcția Soroca-Bălți cam în aceeași perioadă trupele sovietice au intrat în contact cu detașamentele înaintate ale Armatei 4 române, instalată într-un dispozitiv de apărare pe un aliniament format din rîul Jijia și de localitățile Botoșani, Rădăuți și Marginea. Ca momente importante în acest context au fost eliberarea Odessei (10 aprilie) și a Tiraspolului (12 aprilie).
Epopeea luptelor pentru eliberarea Ucrainei din dreapta Niprului s-a încheiat în aprilie 1944, cînd trupele sovietice au ajuns pe aliniamentul Verba-Colomeea-Iași-Orhei-Dubăsari și, în continuare, pe Nistru, pînă la Marea Neagră, Armata Roșie pătrunzînd în interiorul dispozitivului inamic peste 450 de kilometri, ajungînd pînă la frontiera de stat cu România. Cu acest prilej Istoria consemnează un fapt de care nu  prea se mai amintește, probabil, pentru a nu estompa „meritele” acelora care au regizat lovitura de stat de la 23 august 1944. Iată ce s-a întîmplat la 2 aprilie 1944: Guvernul de la Moscova a remis o Declarație prin care propunea României încheierea armistițiului, în termenii următori (astfel cum reiese dintr-un document din Arhiva Armatei – Marele Stat Major, dosar 457/613, fila 257): „Guvernul sovietic aduce la cunoștință că Armata Roșie, urmărind armatele germano-române, a trecut Prutul și a intrat pe teritoriul românesc. Comandamentul suprem al Armatei Roșii a dat ordin unităților sovietice care înaintează să urmărească pe inamic pînă ce va fi înfrînt sau capitulează. În același timp guvernul sovietic declară că el nu urmărește să dobîndească nici o parte din teritoriul românesc și nici să schimbe orînduirea socială din România. Înaintarea armatei Roșii pe teritoriul românesc este cauzată numai de necesități militare și de continuarea rezistenței inamicului”. Refuzul mareșalului Antonescu de a încheia acest armistițiu propus de URSS a determinat guvernul acestei țări să continue războiul pe teritoriul României pînă la deznodămîntul de la 23 august 1944, cu pierderile și consecințele cunoscute pentru România
Pledoarie împotriva bombardamentului
Ceea ce am scris pînă acum în acest articol nu este nicidecum  o cronică de război, deși datele comunicate pledează pentru acest subiect. Am ales să creionez doar cîteva momente (și acestea foarte pe scurt) din desfășurarea acțiunilor înaintării forțelor armate sovietice în prima parte a anului 1944, pentru a crea un cadru real din care intenționez să demonstrez teza absurdă a bombardării României de aviația americană, sprijinită de cea britanică, într-o etapă temporală în care înfrîngerea Germaniei și a aliaților ei se contura cu precizie, în același timp, să demonstrez, ca fiind false, argumentele necesității luării unei asemenea hotărîri în acest context.
Justificarea pe care o dau unii istorici și analiști politici a „necesității bombardării Capitalei României și a zonei Ploieștiului de către aviația americană pentru a împiedica aprovizionarea cu combustibil a trupelor germane de pe frontul sovietic” este neverosimilă, ca să folosesc un eufemism. De ce? Doar din ce am arătat mai sus se desprind cîteva  realități care infirmă argumentul invocat de unii, încercînd să elogieze crimele săvîrșite de armata americană asupra populației bucureștene, și din alte localități românești, sub pulpana... intereselor strategice ale înfrîngerii Germaniei naziste:
1. Dacă se dorea distrugerea rafinăriilor de pe Valea Prahovei și a infrastructurii României, în aprovizionarea mașinii de război germane, după ce acestea au fost avariate în bombardamentele din 1943, de ce s-a revenit acum, în forță, atacînd și Capitala, cînd Germania fusese impetuos aruncată din marele spațiu sovietic, unde ajunsese pînă la porțile Moscovei?
2. În aprilie 1944, după bătălia de la Stalingrad și după o înaintare a trupelor armatei lui Stalin în urmărirea armatelor de sub conducerea lui Hitler – înaintare măsurată în linie dreaptă pe o distanță de aproape 2.000 de kilometri – cu pierderi masive pentru gruparea militară a celui din urmă, pentru orice analist militar soarta războiului era deja cunoscută: înfrîngerea inevitabilă a atacatorilor din iunie 1941;
3. În limitele analizei de la punctul 2, ce raționament logic îți dicta să sacrifici o populație nevinovată trimițîndu-și și proprii aviatori la moarte, într-o perioadă clară a înclinării balanței războiului, doar pentru a încetini aprovizionarea cu petrol a unei mașini de război germane care putea să aibă la dispoziție și fluvii de motorină, în primăvara anului 1944, de se putea îneca în ele, dar nu mai avea cum să cîștige războiul?;
4. Cinici și autoconsiderați superiori nației noastre, piloții americani au ochit triajul Chitila și au aruncat bombele pe Palatul Regal și pe Gara Obor, ca și pe alte edificii și clădiri din București, au ochit rafinăriile prahovene și au ajuns cu bombele pînă la Brașov – peste tot unde au bombardat, așa cum vom vedea, s-ar putea spune că civilii îngropați sub dărîmături nu au fost „victime colaterale”, ci chiar victime primare!
5. În concluzia concluziilor, debarasîndu-ne de limbajul actual, de slugărnicie, folosit în raporturile cu „parteneriatul nostru strategic”, putem afirma că America ne-a trădat ori de cîte ori a avut prilejul: Conferința de la Ialta (februarie 1945); Summit-ul de la Malta (decembrie 1989); momentul la care ne referim aici, condamnînd la moarte români nevinovați și fără apărare. Ce va urma, în această linie de acte neprietenoase ale SUA față de România? Răspunsul va fi edificator numai în contextul în care România s-ar afla într-un război cu un stat oarecare. Dar, pentru că intuiesc momentul trădării, e bine să ne rugăm la Dumnezeu să nu ajungem într-o astfel de conjunctură. Păcat de armamentul achiziționat de la americani, prilej cu care Statul s-a împrumutat enorm, amanetînd România pe un secol de acum încolo.
4 aprilie 1944
Așa cum sîntem noi astăzi, care știm de un război de la granițele României, auzim știri despre desfășurarea acestuia și vedem atrocitățile pe care le aduce un asemenea cataclism uman, fără a ne implica direct, tot așa (bineînțeles, cu deosebirile de rigoare, date de participarea noastră la cel de-al II-lea Război Mondial, alături de Germania nazistă), bucureștenii au simțit pe pielea lor ce înseamnă cu adevărat un război care aduce moarte, în ziua de 4 aprilie 1944, aproape de prînz.
În ziua aceea fatidică, după un exercițiu de rutină, în care sirenele anunțau „pericolul” aerian, și oamenii trebuiau să se deplaseze în adăposturile știute dinainte, bucureștenii își vedeau de problemele lor cotidiene, cu un plus de preocupare datorită apropierii marii sărbători a Paștelui ortodox. După exercițiul de la ora 11, în jurul orei 13.30 glasul strident și metalic al sirenelor a tulburat din nou aerul Capitalei. De data aceasta, însă, bucureștenii, sătui să dea mereu fuga la cel mai apropiat adăpost, și cunoscînd că e vorba de niște antrenamente, n-au mai reacționat cum trebuie, rămînînd pe străzi, în case sau în magazine, atitudine care, pentru o parte dintre ei, a fost fatală.
În timp ce pe cerul Bucureștilor își făceau apariția primele avioane din bombardierele 220 „B-17” – „Fortă­rețele zburătoare”, și peste 100 de avioane de vînătoare, acoperind cu zgomotul lor orice vacarm, și oamenii priveau în sus nedumeriți, a început prăpădul. Bombe convenționale, care lăsau în locul de impact doar mormane de dărîmături și corpuri umane sfîrtecate, dar și bombe incendiare, care mistuiau totul acolo unde cădeau, au semănat panica și moartea în București. După cum aveau să declare ulterior, obiectivul aviației americane a fost atacarea complexului de la Triaj și Gara de Nord, pentru a împiedica efectuarea transporturilor spre front. Bombele care au căzut alandala, fără o țintă precisă, au făcut prăpăd – Gara de Nord, cartiere precum Grant, Grivița, Giulești, Triaj, Chitila, Filantropia, Domenii, Bulevardul Dinicu Golescu, Calea Plevnei, Calea Victoriei, ajungînd pînă la Obor, fiind distruse în mare parte, zgomotul produs de exploziile în serie, amplificat de surparea clădirilor și de înspăimîntătoarele incendii devastatoare, dînd la iveală un peisaj apocaliptic.
O mare tragedie a avut loc în Gara de Nord, acolo unde, în zeci de vagoane, se aflau sute de oameni refugiați, aduși din Moldova, din calea frontului, care urmau să fie repartizați în diferite locuri din București și din provincie. Neavînd unde se adăposti, au rămas în vagoane, după ce s-a dat alarma – masacrul ce a urmat constituind un preț al unor civili nevinovați, care se aflau în acel loc tocmai fugind din fața tăvălugului armatei sovietice, în drumul acesteia spre Berlin. Victimile din Gara de Nord, cît și cele din perimetrul Bucureștilor, au plătit cu viața lor urmările unui ordin exagerat (și inutil), de a bombarda capitala României, precum și alte orașe din țară, într-un moment cînd realitatea frontului, din punct de vedere strategic și militar, nu mai impunea aceste măsuri nesăbuite.
Distrugerile materiale au lăsat răni urîte pe străzile și bulevardele Capitalei. În afara locuințelor particulare, instituții naționale și clădiri de patrimoniu, precum Ateneul Român, Teatrul Național, Universitatea, „Cartea Românească”, Hotelul Splendid, Hotelul Ambasador, Hotelul Athénée Palace, Legația Argentinei și altele au fost avariate sau puse la pămînt pentru totdeauna. Făcîndu-și bilanțul primei zile de atac asupra Bucureștilor și zona Chitila, după studierea fotografiilor aeriene executate imediat după valul de atac, comandanții forțelor aeriene ale SUA, în goana lor după rezultate excepționale, comensurate în cadavre, au raportat, cu cinism – ca un fel de îndeplinire de normă morbidă : „Atacul nostru a fost sîngeros. Am ucis aproape 12.000 de oameni, 6.000 dintre ei fiind refugiați aflați în trenuri, iar ceilalți 6.000 fiind locuitori din jurul căilor ferate”. După citirea acestui text, în afara cifrei de morți exagerate (eronat sau intenționat?), constatăm lipsa precizărilor asupra uciderii bucureștenilor din orașul propriu-zis, nu doar a celor „din jurul căilor ferate”. Din punct de vedere al informațiilor militare, consider „scăparea” de mai înainte ca pe o lecție de superficialitate proprie americanilor atunci cînd vine vorba de tratamentul unor state considerate inferioare SUA, astfel cum se petrec lucrurile și în prezent în relațiile militare dintre SUA și România.
„Norocul” nostru a fost că bilanțul acesta a fost mai sărac – tragedia zilei de 4 aprilie consemnînd aproape 3.000 de morți și 2.500 de răniți, cărora li se adaugă aproape  50.000 rămași fără locuință (3.456 distruse în totalitate; 3.473 distruse parțial; 401 avariate), în același timp înregistrîndu-se 2.305 incendii. Viața în București, după acest adevărat prăpăd, a fost complet dată peste cap – ceea ce a fost anterior zilei de 4 aprilie a trecut în amintire. Prin bombardarea Uzinei electrice Grozăvești au fost scoase din circulație și tramvaiele ale căror rețele erau alimentate de la această sursă de curent, faptul generînd nu doar exodul oamenilor nevoiți să se deplaseze la serviciu pe jos mulți kilometri pînă la locul de muncă; prin avarierea unei conducte principale de apă din centrul Capitalei, multe locuri comune, cu un consum însemnat de apă (brutării, hoteluri, frizerii etc.) au fost închise, ca de altfel și teatrele.  Aprovizionarea cu principalele produse alimentare a intrat în colaps.
În această situație, Administrația Capitalei a căutat soluții în vederea ajutorării populației sinistrate, rechiziționînd mijloace de transport pentru evacuarea familiilor rămase fără adăpost deasupra capului. În acest sens au fost emise bilete de evacuare prin care țăranii din comunele aflate în jurul Capitalei, pe o rază de 10 – 20 kilometri, să primească în gazdă familiile bucureștene (femeile casnice și copiii, în mod special). Școlile au fost întrerupte, elevii intrînd într-o vacanță forțată, care s-a prelungit pînă în toamna lui 44, la începerea noului an școlar.
Nici nu-și reveniseră bine cei rămași în Capitală – cum să-și refacă moralul și condiția umană în situația limită, la hotarul dintre viață și moarte, izgoniți din cadrul lor familial și social și aruncați în ghearele morții și disperării? – că măcelul bombardierelor americane a continuat. Numai în luna aprilie România a fost bombardată de 10 ori (ziua): 4 aprilie – București; 5 aprilie – Ploiești; 15 aprilie – București și Ploiești, 16 aprilie – Brașov și Turnu-Severin; 21 aprilie – București și Turnu-Severin; 24 aprilie – București și Ploiești;  15/16 aprilie – Turnu-Severin – bombardament experimental de noapte.
Eugen Barbu –
mărturii despre bombardament
Deși pe timpul documentării am descoperit diferite însemnări ale unor personalități românești despre tragedia trăită de bucureșteni în acea zi de 4 aprilie 1944, cînd am descoperit un vechi Jurnal al „Patronului” Eugen Barbu, le-am șters pe toate și am reprodus din însemnările autorului faimosului roman „Groapa”, însemnări care reînvie atmosfera dominată de panică, de nesiguranță, de nedumerire și de dor de viață – sentimente dominatoare în acele zile în psihologia bucureșteanului – impecabil redate de scriitor. De notat că în acel moment Eugen Barbu abia împlinise 20 de ani (pe 20 februarie), și era elev la Școala de ofițeri de Jandarmi din București.
Mai întîi, un preambul.
29 martie. Rușii au atins Prutul. E vorba să ne evacuăm la Brașov. Nu mai poate fi vorba despre vacanța de Paști. Anul III a terminat cursurile. Asist la serbarea de „101 zile”. E o lipsă de entuziasm evidentă. În Gara de Nord au început să sosească primii refugiați din Moldova. La București, cîntă încă lăutarii și se petrece.
3 aprilie. Tragere la Pantelimon. E foarte frig (pe 2 aprilie a nins – n.a.). Ofițerii sînt nervoși. Dau pedepse la întîmplare. Poate nu mai plecăm. După amiază o demonstrație la Malmaison despre eficacitatea gazelor. Prilej de reflecții pesimiste despre un viitor război chimic.
Despre ziua fatală și următoarele.
4 aprilie. Soare, prea mult soare pentru zidurile de aici. Aștept vacanța. Mai sînt doar nouă zile pînă atunci. Orele 13.45.  Alarmă aeriană. Ora 14, bombardament. Zgomot asurzitor. Dimineața avusese loc un exercițiu de apărare antiaeriană, și cînd au sunat din nou sirenele nu s-a mai înspăimîntat nimeni crezînd că se repetă manevra... Primele explozii alarmează pe comandanți. Se aud apoi dinstinct loviturile înfundate ale bombelor. Vedem în sfîrșit avioanele americane, albe, mici pe cerul curat. În adăpostul nostru rudimentar de pămînt, luminat de felinare chioare, citesc Poemele lui Poe. La 15.30 se sună încetarea alarmei. Un fum gros acoperă soarele. Arde spre Gara de Nord, spre Mogoșoaia și dincolo de Cotroceni. Cred că vom pleca mai curînd decît ne așteptam.
Orașul se trezește. Autocamioanele claxonează insistent. Văd prin poarta de beton un rănit cărat pe o targă. La ora 16, punctual cum este, locotenentul P. își continuă cursul de armament. Nu-l ascultă nimeni. El știe și totuși continuă să vorbească. Ora 20. Lună plină. Orașul e acoperit de fum. În fund, spre apus, se zăresc focuri trandafirii. Primele vești: cartierul Gării de Nord e aproape distrus. Sînt o mulțime de victime. Sună alarma. Se doarme în echipament de război. Plantoanele au fost îndoite.
6 aprilie. Soare, frumos. În curte, se joacă voley. Lîngă mine, bucătarul plînge. I-au murit cei doi copii la bombardament. Miroase puțin a țuică. Se împachetează febril. Probabil mîine plecăm. Nu știu nimic despre mama. Sînt obosit. Ora 17, vine mama la mine. Pe strada pe care locuim au căzut cîteva bombe. Casa noastră a scăpat neatinsă. O rog să-mi aducă haine și cărți mai ales, să am ce să citesc pe drum. Îi trimit prin ea o scrisoare lui M. Cred că n-o să găsească pe nimeni. Mi-e teamă. Orașul începe să se golească. Refugiații, în camioane, părăsesc Bucureștiul din 10 în 10 minute. Mă urc pe acoperișul școlii și privesc cu telemetru spre Gara de Nord. Se disting ruine fumegînde. Un fum gros acoperă străzile. Ne facem geamantanele. Am o mulțime de manuscrise la care țin și care mă împiedică.
7 aprilie. Vine mama. N-a fost la M. Nu plecăm nici azi. Plutonul 2 e sub alarmă. Ceasurile trec repede. Culmea e că cei de aici nu încetează să ne supună unui orar normal. Pentru a ne întări disciplina, care a scăzut din pricina evenimentelor, se strigă mai tare ordinele. Vești: de la dispensarul de lîngă noi, unde era un adăpost, s-au scos două zile cadavrele. Un frizer, pe care-l cunoșteam și care abia scăpase de măsura absurdă a Mareșalului de a fi evacuat în Transnistria, a fost ucis împreună cu nevastă-sa într-o pivniță pe care a căzut o bombă. Pe casa altei cunoștințe a căzut altă bombă, norocul lor a fost că au fost plecați. Tramvaiele nu mai merg. Morții sînt înhumați de-a valma, fără multă ceremonie. Prin poarta școlii se văd camioanele cu refugiați gonind spre barierele orașului. S-a hotărît definitiv ziua plecării: duminică. Vom face un marș de zece zile pînă la Drăgășani. Mama mi-a adus cărți și scrisorile lui M., din care rup cîteva care mi se par ridicole. Mă agăț de hîrtiile astea pentru că ele îmi amintesc de singurele mele ceasuri de bucurie.
8 aprilie. Ni se acordă o învoire de patru ore. De ea beneficiază numai bucureștenii. Plec direct la M. Casa în care locuia e întreagă. În locul geamurilor sînt bătute scînduri. Încerc clanța. Porta se deschide cu un șuerat. Nu mai locuiește nimeni în aceste odăi. Plec trist. Mă învîrtesc în jurul Gării de Nord. La colțurile străzilor au apărut vechile sacale cu apă ale Bucureștiului. Străzi întregi sînt de nerecunoscut. În locul caselor se pot vedea gropi imense înconjurate de cărămizi și moloz. Pe vechea linie de tramvai stau vagoane frînte sau deraiate. Peroanele Gării de Nord au scheletele de fire contorsionate. Pe piatra lor cenușie, o pulbere subțire de sticlă fărămițată. De-a lungul bulevardului, pe care mă plimbam cu M., pomi smulși din rădăcini. Casele rămase în picioare sînt jupuite de tencuială. Ici, colo, în fața porților, se află coșciuge albe din lemn nevopsit, pe care un camion tras de o gloabă le cară pe rînd. Femei îmbrăcate în negru se apleacă peste rămășițele strînse între scîndurile albe. Miroase puțin a carne intrată în putrefacție, un miros care-ți irită nările. Intru pe strada pe care locuiesc. Firele stîlpilor de telegraf sînt rupte și stau răvășite pe trotuoare. Se zăresc cadavre acoperite cu cearșafuri sau cu un țol sărac. Se aude plînsetul unor femei necunoscute.
Prizonierii americani, cu șampanie și vin
În preambulul la acest capitol, pentru a ilustra o anumită stare de spirit în rîndul colegilor elevului jandarm Barbu Eugen, revin la Jurnalul viitorului scriitor, rînduri scrise după instalarea Școlii de Jandarmi în orașul Drăgășani.
Mîine e Paștele. Se fac liste pentru permisii. La prînz, alarmă aeriană.
Trec două valuri de avioane americane. Unul din bombardiere, avariat, cade lîngă podul de peste Olt, explodînd. Se văd piloții care s-au salvat cu parașutele. Sînt prinși șapte inși și aduși în cazarma noastră. Un coleg servește de interpret. Sînt cam înspăimîntați și se roagă să nu fie predați nemților. Sînt tratați foarte bine. Există ordine stricte în această privință. Majoritatea aviatorilor capturați sînt trimiși pe Valea Prahovei unde locuiesc în vile speciale. Prezența aviatorilor americani, tineri ca și noi, foarte veseli după prima spaimă, suscită discuții îndelungi. Nu lipsesc unii care sînt de părere că moartea ar fi o pedeapsă meritată pentru acești indivizi care primesc premii pentru reușita bombardamentelor pe care le execută, în funcție de fotografiile pe care le prezintă.
Mai departe, ne întoarcem la Istorie, cu privire la situația aviatorilor americani ajunși prizonieri în România, în special cei din vara anului 1943, la bombardarea rafinăriilor de pe Valea Prahovei, cazați în lagărul de la Timișu de Jos. Conform statisticilor, în această operațiune SUA a atacat cu un număr de 178 de  cvadrimotoare B-24 Liberator, în 5 valuri (astfel cum era codificată și Operațiunea „Tidal Wave” – Val de flux). Din cele 162 de avioane ajunse deasupra României, 35 au fost doborîte de aviația de vînătoare și artileria antiaeriană româno-germană instalată să apere Ploieștiul. Atacul americanilor i-a costat scump: din totalul de 350 de aviatori căzuți în această misiune, 112 au murit; 110 au fost luați prizonieri și un număr de 128 au fost dați dispăruți (probabil, carbonizați în avioanele doborîte).
Prizonierii rămași în România (deși armata germană i-a cerut pe toți, dar românii s-au opus) au avut parte de un tratament aparte, derivat dintr-un sentiment uman pe care numai Poporul Român îl dezvoltă chiar și față de dușman. Încă înainte de începerea interogării acestora de către organele speciale din Armata Română, s-au emis ordine stricte în sensul de a nu se executa nici o presiune asupra prizonierilor. Chiar Mareșalul Antonescu a dat un ordin în care se preciza, printre altele: Tratamentul va fi omenos, conform legilor internaționale și fără nici o exagerare; Paza va fi astfel organizată ca nici o evadare să fie posibilă; Să se aplice Convenția și nimic mai mult. Acte de servilism care dezonorează un popor nu trebuie făcute. Nimeni nu are dreptul să facă mai mult decît ceea ce trebuie. S-a hotărît ca toți ofițerii prizonieri americani să primească solda de grad, similar gradului din Armata Română. Cei internați în Spitalul zonal din Sinaia (fostul „Hotel des Baina”) sînt mulțumiți: „La prînz fiecare prizonier primește o sticlă de bere, iar duminica, o jumătate de sticlă de vin”, astfel cum consemna, în urma unei vizite, un delegat al Crucii Roșii Internaționale, spitalul fiind apreciat ca „excelent, chiar luxos”.
Datorită condițiilor din Lagărul de la Timișu de Jos, prizonierii de aici l-au botezat  The Gilded Cage (Colivia aurită), considerîndu-l ca fiind „probabil, cel mai bun lagăr de prizonieri din lume”. Ca dovadă a normalității în care își petreceau zilele în acest Lagăr de prizonieri, acei care aduseseră moarte românilor și provocaseră imense distrugeri zonei Ploieștilor, iată ce nota un pilot american imediat după Crăciunul 1943: „Ne-au fost plătite soldele, alți bani au venit din partea Crucii Roșii și Papa ne-a trimis 72.000 de lei. Am cumpărat bere, vin și șampanie. Ni s-a permis să facem ce vrem, dar să nu evadăm”. Prizonierii au ascultat la radio discursul de Crăciun al președintelui Roosevelt, la masa festivă au avut la dispoziție o orchestră din partea comandantului lagărului.
La 5 martie 1944 (cu doar o lună înainte de bombardamentul criminal asupra Bucureștilor), Lagărul de la Timișu de Jos a fost vizitat chiar de Mareșalul Ion Antonescu, însoțit de Mihai Antonescu, Maria Antonescu, Veturia Goga și Sanda Matei, aceștia fiind mulțumiți de condițiile de trai ale prizonierilor.
După bombardamentele asupra României, din primăvara lui 1944, pînă la 23 august numărul prizonierilor americani a ajuns la peste 1.000 de militari, acest fapt necesitînd înființarea a două lagăre în București. După lovitura de stat de la 23 august 1944 foștii prizonieri americani – aviatorii care provocaseră atîta durere bucureștenilor – au rămas mască atunci cînd, pe străzi, într-un entuziasm general, românii i-au îmbrățișat, fraternizînd cu piloții aducători de moarte. Mai mult, i-au invitat în case, i-au hrănit și i-au adăpostit de furia nemților dezlănțuiți și puși pe răzbunare.
La 80 de ani de la aceste evenimente care au pus la încercare răbdarea și omenia Poporului Român, chiar în situații limită – examen reușit cu brio – ne înclinăm în fața celor pieriți atunci, pe nedrept, și, admirînd monumentul din Cișmigiu al piloților americani doborîți de Armata Română, pe care scrie, cu emfază: „Am murit la datorie în România, pentru libertatea Europei și gloria SUA”, căutăm un monument dedicat celor pieriți în criminalul bombardament din 4 aprilie 1944. Îl căutăm, dar, din păcate, nu-l găsim...
GEO CIOLCAN