Dincolo de Bolintin
Religia, ca și Istoria, poartă girul unui complex de imagini înrămate în oglinda timpului, numite, după caz și după nivelul dezvoltării cunoașterii generale: legende, mituri, întîmplări vero­simile și întîmplări neexplicabile etc. În afara acestor elemente de legătură și de întrepătrundere cu ființa umană, care scormonește trecutul, pentru revitalizarea prezentului și previziunea viitorului, Religia ne-a mai dezvăluit una din tainele infinitului incognoscibil, cu adîncă relevanță asupra stării spirituale a omului – MINUNEA. Scrierile liturgice, în frunte cu Biblia, ne stau mărturie a unor minuni rămase în Istoria Religiilor drept dovezi ale unei puteri necontrolabile, generată de mîna nevăzută a Creatorului.
De două mii de ani citim în cărți și ascultăm în cadrul slujbelor din bisericile creștine despre faptele ieșite din comun săvîrșite de Isus Christos și de ucenicii săi – adevărate minuni care, dincolo de metamorfoza chimiei umane, consternată în fața unui fapt de o asemenea unicitate și anvergură, atrăgeau adepți ai credinței creștine, ajungînd uneori ca aceștia să plătească cu viața acest curaj, demonstrează bunătatea sufletească a acestor corifei ai învățăturii Mîntuitorului în a aduce binele și pacea pe pămînt chiar în ipostaze în care credința celui salvat de la un mare necaz era serios pusă la îndoială. Pentru a exemplifica, iată cîteva minuni săvîrșite de Mîntuitorul Isus Christos, consemnate în Evangheliile canonice: Transformarea apei în vin la nunta din Cana Galileii; Vindecarea sutașului; Potolirea furtunii; Vindecarea slăbănogului din Capernaum; Vindecarea celor doi orbi; Înmulțirea pîinilor (la 5.000, respectiv la 4.000 de oameni); Mersul pe apă; Învierea lui Lazăr...
Nu vă grăbiți să puneți întrebări în legătură cu acest mod de a vă introduce în compoziția ideatică a acestui reportaj, în special cu atracția nu doar filozofică spre întoarcerea la minunile pe care Biblia ni le relevă ca puncte viabile ale legăturii noastre pămîntene cu „miracolul” săvîrșit sub pecetea Puterii Divine. Această introducere am creat-o în scopul mărturisirii unei revelații aparte, care mi-a deschis, acum o săptămînă, poarta recreării unui univers pe care-l credeam intangibil, dar, care, iată, s-a dovedit a fi mai aproape de noi decît propria ființă. Ce s-a întîmplat, de fapt?
Nu știu alții cum sînt, dar eu, în oricare dintre călătoriile prin Țară (idem și în străinătate, dar, azi, rămîn între hotarele României), indiferent de scop, loc, timp, context etc., vizitez bisericile și mînăstirile aflate pe traseu sau în zone adiacente, care nu schimbă fundamental obiectivul final al respectivei călătorii. Astfel am vizitat (despre unele dintre acestea am și scris, împărtășind bucuria personală și oferind din darul pe care l-am căpătat odată cu trecerea pragului acestor lăcașe de creștinism și de cultură religioasă, și celor care încă n-au avut prilejul întîlnirii cu „urmele lui Dumnezeu” pe pămînt) zeci de locuri sfinte de pe tot cuprinsul celor 5 Mitropolii ale Bisericii Ortodoxe Române: Mitropolia Munteniei și Dobrogei, Mitropolia Moldovei și Bucovinei, Mitropolia Ardealului, Mitropolia Olteniei și Mitropolia Banatului – fiecare cu un anume specific aparte, toate, însă, așezate sub lumina dulce a liniștii monahale.
Viața monahală, învăluită într-un fel de aură divină, neputînd fi pătrunsă de un mirean, are întotdeauna ceva ce aparține de noțiuni ca: infailibil, decent, pur, armonios, peste care eu aș suprapune substantivul Sacrificiu, dublat de adjectivul Sublim. Pe aceste coordonate am mers eu pînă mai deunăzi, cînd, vizitînd ceea ce vă voi invita și pe dumneavoastră să faceți, o Mînăstire unică în felul ei, am fost obligat să adaug și substantivul Minune, din care, de altfel, am declanșat curiozitatea cititorului de a păși pe urmele acestui reportaj revelator.
Iată, acum, surpriza.
Pleci din București, pe A1, și, preț de 20 de kilometri, te pregătești să faci la dreapta, după ce treci de Bolintin-Vale. După circa 10 kilometri, pe o șosea aproape paralelă cu Autostrada, și după ce ai trecut prin  comuna Stoenești, mai înainte cu o localitate pînă să ajungi în comuna Potlogi, renumită pentru Palatul Brâncovenesc (ridicat de către Domnitor în anul 1698 spre a fi lăsat moștenire fiului său, Constantin), te oprești în comuna Găiseni – aceasta era localitatea cu pricina. Importanța comunei Găiseni, atît de aproape de București, depășește limitele unui amplu reportaj, ceea ce Istoria și Religia ne-au lăsat pe aceste meleaguri de legendă intră de acum – cu cinste și cu mîndrie – în Marea Carte a Patrimoniului spiritual al României, al Ortodoxiei Române.
Rețineți, deci, numele acestei comune (aparținînd administrativ de actualul județ Giurgiu) GĂ-I-SENI. De acest nume se leagă minunea pe care o veți cunoaște din rîndurile de mai jos – miracol în centrul căruia se află două nume feminine – două călugărițe – embleme vii ale dictonului „Omul sfințește locul!”. Da, dar dacă locul e sfințit deja, cum să sucim zicala pentru a nu denatura adevărul? Citiți și încercați să dați un răspuns, în conformitate cu credința dumneavoastră și cu imaginea imprimată pe retina gîndului neprihănit, alimentat de chemarea unora dintre noi spre sacrul și spre nădejdea în mîntuire prin credință.
De la Neagoe Basarab încoace
1512-1521 – în cei 9 ani de domnie în Țara Românească, Neagoe Basarab, în afară de dezvoltarea unor bune relații cu Ungaria, Polonia și Veneția, bucurîndu-se în același timp de încrederea Porții, s-a preocupat de dezvoltarea culturii și de construcția sau întărirea unor cunoscute lăcașe de cult. Pentru cei mai puțin prietenoși cu Istoria, iată cîteva repere ale acestei domnii: a tipărit, la Tîrgoviște, Evangheliarul (carte liturgică ortodoxă, tipărită de ieromonahul Macarie la îndemnul și pe cheltuiala Domnitorului); a construit biserica mînăstirii Curtea de Argeș și biserica din Șcheii Brașovului, reconstruind mînăstirile Snagov, Tismana, Cozia, precum și biserica Mitropoliei din Tîrgoviște; de asemeni, a rămas în Analele Istoriei ca autor al „Învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie”. Ce legătură se poate face între Neagoe Basarab și comuna Găiseni, cea pe care am fixat-o pe harta României, dincolo de Bolintin? Una cu demers demiurgic, relevată de un hrisov din anul 1605, care ni-l prezintă pe vornicul Drăghici din Florești, fiul marelui logofăt Vintilă Florescu, drept ctitor al unui așezămînt monahal – Mînăstirea Strîmbu. Acest Drăghici fiind paharnic și sfetnic apropiat al Domnitorului, cercetările în domeniu invocă probabilitatea ca Neagoe Basarab și Despina Doamna să fi fost (și ei) ctitori ai mînăstirii. Istoria acestui așezămînt monahal e și mai veche, astfel cum o descrie Drd.Vasile Grigore în studiul „Din trecutul mînăstirii Strîmbu. Satul Găiseni în recesămîntul din 1838”: „Amintim aici că Mînăstirea Strîmbu apare pentru prima dată într-un hrisov al lui Radu de la Afumați din 1526, iar satul Găiseni la nici două decenii mai tîrziu, în 1545”.
Fără a insista asupra genezei ctitoriei mînăstirii Strîmbu – astăzi Găiseni – simt nevoia să trecem în revistă viața zbuciumată a acestui lăcaș de cult, trecută prin treptele onorifice ale unui destin împlinit sub steaua cuvîntului bisericesc, de la înflorire – la declin, de la declin – la dispariție, de la dispariție – la renașterea Păsării Phoenix. Metoh al Spitalului Sf. Pantelimon, în 1832 intră sub patronajul Eforiei Spitalelor Civile. Cu acest statut, alături de alte mînăstiri, va contribui anual cu o cotă de bani la susținerea activității primelor spitale din Țara Românească, Eforia, la rîndul ei, va numi la conducerea mînăstirii stareți cu o aleasă prestație duhovnicească, dar și buni gospodari, pentru o normală funcționare a lăcașului de cult, printre aceștia numărîndu-se arhimandritul Climent, arhimandritul Iosif Naniescu, arhimandritul Anastasie  Baldovin.
Devenind un focar de cultură și de învățare a buchiilor, astfel cum s-au petrecut lucrurile în vatra mînăstirilor românești, mînăstirea Găiseni a găzduit prima școală din comună, începînd cu 20 aprilie 1868, preotul Radu Sterian  și diriguitorul mînăstirii, devenind și directorul acestei școli. Ca o dovadă a implicării mînăstirii și în viața economică a comunei Găiseni, nu doar în cea duhovnicească, în anii de început ai Secolului XX, în încăperi din mînăstire și-a aflat sediul Bancii Populare „Nae Dobrescu”, instituție de real ajutor mediului rural, în special în rezolvarea complicatelor probleme apărute în societate după prima conflagrație mondială.
Cu tot avîntul pe care-l cunoaște, și cu implicare nemijlocită în creștinarea și emanciparea țăranilor din Găiseni, coloana vertebrală a așezămîntului prinde a se clătina, cînd, în 1864, ca urmare a secularizării averilor mînăstirești, localnicii sînt împroprietăriți cu loturi din suprafețele ce aparținuseră de mînăstire (1.000 de hectare), în timp ce pentru vatra satului era stabilită suprafața de 200 de hectare. În acest timp, ca într-o balanță în dezechilibru, localitatea se dezvoltă, țăranii își întemeiază gospodării mai aproape de mînăstire, exploatînd apropierea de drumul Tîrgoviște – Potlogi –Bolintin – București, pentru propriul negoț cu produse din gospodăriile acestora, în timp ce mînăstirea alunecă spre o inimaginabilă stare de ruină, semnalul dîndu-l chiar instituția obligată cu întreținerea acesteia – Eforia Spitalelor Civile. Concret, după incendiul din 1927, clădirile neafectate de acest dezastru sînt transformate în... crescătorie de porci și grajduri pentru vite!
Drama existențială a mînăstirii Găiseni se dezvoltă paralel cu îndepărtarea enoriașilor de lăcașul de cult, situație în care conducerea de atunci a comunei (după 1945), hotărăște demolarea clădirilor și a zidului de incintă, cu aceste materiale înălțîndu-se – probabil, în contrapartidă la ceea ce erau biserica și mînăstirea – un Cămin Cultural! Lovitura de grație vine în anul 1962 (anul de vîrf al colectivizării în România), cînd, la dispoziția Sfatului Popular Comunal (actuala Primărie), parohiei Găiseni i se confiscă și ultima palmă de pămînt rămasă în proprietatea bisericii (6450 m.p.), teren situat în jurul bisericii, cu rol de protecție – culmea! – primit în 1943 de la Departamentul Cultelor, pentru protejarea monumentului!
De la Rebricea de Vaslui, la Găiseni
Cînd am ajuns la mînăstirea Găiseni, într-o zi de vară caniculară, odată ce am parcurs aleea spre portalul de la intrare, străjuită de verdele crud al  tufelor de tuia, o adiere răcoroasă, ca o briză marină, ne-a învăluit corpurile, respirația din mașină căpătînd o uniformitate cu profunzime de aer pur (și purificator) în mijlocul atmosferei care ne acapara simțurile și pașii. Priveliștea din fața noastră – biserica acoperită cu olane roșii și cu pereții exteriori purtînd pecetea și povara celor 5 secole de viață, cu vizibile urme ale reconstruirii, recuperînd din oglinda secolelor originalitatea unor meșteri cu faimă – pare o navă cu catargul sub formă de cruce, plutind pe o maree de  mușcate  roșii. Ochiul nostru, obișnuit cu formele regulate și cu reprezentări complete ale picturilor bisericești, se acomodează mai greu cu pictura veche – urme conservate cu migală de sub imperiul umidității care a măcinat structura picturii.
Iconografia din interior trădează un program unicat, ceea ce dă greutate importanței arhitecturale a acestui monument, gîndit nu ca o expresie a unei megalomanii dăunătoare, ci ca o reflectare a spiritualității veacului al XIV-lea, cu umbra vieții cotidiene a făuritorilor acestei verigi din lanțul creației epocii lui Neagoe Basarab.
Despre toate aceste aspecte arhitectonice cît și despre întregul ansamblu mînăstiresc de la Găiseni ne-au vorbit două măicuțe – două călugărițe ale căror destine se împletesc cu renașterea acestui lăcaș de cult – în două povești cu rezonanțe biblice și umane, poate, uneori, dincolo de înțelegerea noastră imediată. Vă invit, pe rînd, să cunoaștem acest drum de lumină duhovnicească și de credință în Christos, la capătul căruia – în ipostaze cu totul și cu totul diferite – sînt încrustate două nume de românce, urmînd două destine unite prin trăinicia credinței ortodoxe.
Cecilia Moldoveanu –
Stareța Mînăstirii Găiseni
Cu fața ovală și ochii larg deschiși, mîngîietori și prietenoși, te cucerește din primul moment. Cu blîndețea cuvîntului te stăpînește, iar gîndirea-i pragmatică o situează pe un loc de cinste în ierarhia monahală. După rumeneala obrajilor și vioiciunea mișcărilor ar fi imposibil să-i dai 53 de ani, atît cît reiese dacă-i citești actul de identitate. Drumul spre viața monahală? Pentru domnia sa – simplu: desigur, pentru noi –
complicat! Născută la Iași, dar crescută în comuna Rebricea, județul Vaslui, maica stareță ne explică într-un cursiv natural cum a fost începutul:
„Momentul în care am decis să merg la mînăstire a fost unul din firescul fir al vieții mele, a fost ceva ce a venit pur și simplu de la sine... Poate ceva din gena moștenită de la mama (Dumnezeu să o ierte!), poate că educația din familie sau poate că așa
a fost să fie. Un singur lucru este cert:
așa am simțit că merg cu adevărat pe drumul meu”.
Acest drum putem spune că pornește din capitala Moldovei, locul în care, de cîte ori mergea cu mama la oraș, făcea ce făcea și atingea cu mîinile îmbrăcămintea specială a călugărilor de la Mitropolie, cu gîndul de „a lua sfințenie”. La fel, Cuvioasa Sfînta Parascheva era o atracție irezistibilă – după ce cobora din tren primul drum era la „Trei Ierarhi”, la moaștele Sfintei. Bunica maternă, văduvă de ceferist, folosea permisul pe calea ferată pentru a vizita mînăstiri din Țară. Așa a aflat de la ea despre mînăstirile din Argeș (destinul – deși cele din Moldova și Bucovina erau mai aproape!), ajungînd, la 20 de ani, la Mînăstirea Văleni, din comuna Sălătrucu, județul Argeș. Deși tatăl (muncitor la CFR) n-a fost de acord, împăcîndu-se cu greu cu această alegere spontană, soarta tinerei era pecetluită – chemarea spre viața monahală a fost mai puternică chiar decît iubirea față de părinte.
La Văleni de Argeș a viețuit 18 ani, după care, „dintr-o orînduială a lui Dumnezeu”, cum îmi spune maica stareță, a ajuns la Episcopia Giurgiului, la Mînăstirea Sf. Gheorghe (reședința episcopală), unde a stat  doi ani. Anul 2010 avea să aducă schimbarea radicală a vieții monahale a măicuței Cecilia – Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, încredințîndu-i ascultarea de a veni la Găiseni. De acum încolo se întrupează miracolul, minunea despre care scriam la începutul  acestui reportaj – o adevărată metamorfoză a mînăstirii în care ne aflăm. Privind fotografiile cu diferite etape din transformarea (readucerea la viață) a mînăstirii și comparînd cu minunăția pe care o aveam în față, pe fondul narării frumoasei noastre starețe, gîndul meu freamătă de curiozitatea de a înțelege resortul intim (uman și religios) care a scos dintr-o amorțire ce părea veșnică și ireconciliabilă, un monument istoric de o valoare indiscutabilă. Dar, captivat de limpezimea și de unicitatea „poveștii”, n-am cutezat să tai discursul interlocutoarei, rămînînd în mirarea mea perpetuă, sentiment care mă domină și acum, cînd scriu aceste rînduri.
„În 2010, martie, am primit aceată ascultare, și, deși aici era o ruină, o groapă de gunoi la propriu, am avut nădejdea și credința că dacă este voia lui Dumnezeu, se va face cum e mai bine și mai frumos. Nu a fost ușor, dar nici greu!”, ne dezvăluie stareța Cecilia plonjarea în miracol, după care și motivează îndeplinirea dorinței: „Eu m-am străduit să-mi fac ascultarea cu tot sufletul și cu toată dăruirea, restul a împlinit Sfîntul Nicolae. De ce spun mereu că Sfîntul Nicolae a făcut totul? Pentru că, încă de la început, pe cînd curățam gunoaiele, am găsit o icoană cu Sfîntul Nicolae. Mai bine-zis, niște scînduri dezmembrate, cu ceva pictură pe ele. Însă eu am simțit că acele rămășițe au ceva special! Icoana a fost restaurată și pusă la loc de cinste spre închinare. M-am rugat adesea în fața ei, iar în clipele de epuizare și disperare, chiar am strigat la Sfîntul Nicolae, cerînd sprijin! Și lucrurile s-au făcut exact cum i-am cerut Sfîntului. De aceea eu consider această icoană ca fiind salvatoarea acestui loc și nu numai”.
În continuare, povestea este fascinantă.
Locul arăta ca după un cutremur devastator sau ca un fost teatru de război: un șantier abandonat de zeci de ani; gropi și șanțuri șerpuiau peste tot (chiar și în biserică) – rezultatul unei încercări mai vechi de subzidire a bisericii. În curte era o baracă din scînduri și cartoane care ținea loc de biserică, acolo săvîrșindu-se actele duhovnicești pentru locuitorii din comună. Prin acoperișul provizoriu de pe naos și pronaos ploua și ningea ca afară, căci nu existau bolți. În plus, curtea devenise groapa de gunoi a satului, iar bălăriile erau „reginele” cîmpului ad-hoc din fosta curte a mînăstirii. O imagine interesantă și inedită, în același timp, ne prezintă „locul de cazare”. Iată camera de „hotel”, pe timpul nopții, în această perioadă. „Întîi am dormit într-o rulotă, apoi într-un cort militar improvizat, după care ne-am mutat în clopotniță, care era un fel de magazie pe care o împărțeam cu șoarecii – în final mutîndu-ne în casa pe care o construisem”.
În ordinea executării lucrărilor, după casa de locuit a urmat biserica, unde restaurarea picturii – operație de mare finețe artistică – a necesitat o abordare științifică a iconografiei bisericii; dotarea cu mobilier; catapeteasma; continuînd cu casa egumenească; zidul de incintă și, în final, amenajarea curții. Să nu vă închipuiți că, în timp ce la mînăstire era șantier, canoanele bisericești nu erau respectate. Zilnic, înainte de ora 8, cînd soseau muncitorii la lucru, Sfînta Liturghie se săvîrșea întocmai ca într-o mînăstire pe deplin funcțională. Și acest fapt vine să completeze profilul stravoforei Cecilia Moldoveanu, adăugînd încă un briliant la bogăția de idei și fapte care, finalizate, au redat comunității, dar și Bisericii Ortodoxe Române, un monument bisericesc ce va mai dăinui alte și alte veacuri de acum încolo.
În 7 octombrie 2011 a vut loc ceremonialul resfințirii bisericii cu Hramul Sfîntul Ierarh Nicolae,  în prezența locuitorilor din comună, a unor fețe bisericești, în frunte cu Preasfințitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului. În acest punct istoria comunei Găiseni – localitate fără biserică – cunoaște un salt uriaș, viața obștei desfășurîndu-se de acum încolo și sub bolta de lumină sfîntă a bisericii strămoșești, unde slujește Părintele ieromonah Maxim Gardin, duhovnicul sfîntului lăcaș. Mînăstirea, cu cerdacul chiliilor încărcat de flori minunate, respiră aerul sfînt al unei asemene obști, înnobilată de icoana Sfîntului Ierarh Nicolae, trecînd în amintire însemnările pline de îngrijorare și supărare ale marelui istoric Nicolae Iorga, care, după o călătorie pe aceste meleaguri, consemna, cu năduf: „La Găiseni ai în față ziduri de mînăstire, înconjurate de o întinsă livadă cu pruni, cu aluni turcești și aluni mari, cu vie acum închircită și căzută în sălbăticie, cu înalte suliți de floarea- soarelui, ce-i întorc spre lumină rotocoalele de semințe între razele de aur ale florilor mari. Pe aici lucrau odinioară călugării schitului cu sălașele lor de robi, ce s-au amestecat astăzi între sătenii din casele curate sau trăiesc de o parte, în locuințe mai tot așa de îngrijite. De cînd însă ultimul călugăr s-a stins și preotul a rămas singur în cuprinsul vechilor ziduri, gospodăria ce a fost aici s-a stricat și irosit fără să mai fie nădejde că se vor întoarce vremile cele bune de muncă înfrățită cu rugăciunea”. Și, mai departe, deplîngînd starea deplorabilă a singurului lăcaș de cult (și de învățătură) din sat, Iorga notează, amplificînd și mai mult imaginea acestui dezastru: „Acum chiliile călugărilor sînt goale: o parte din ele, mîncate de umezeală la temelie, se apleacă spre ruină; în altele stă preotul tînăr; una din odăi cuprinde o arhivă care începe cu registrele bine alcătuite și cusute de Climent (egumen la Găiseni, în anul 1827 – n.a.); școala are, în sfîrșit, și ea o încăpere: pe tabla, cu totul roasă, se văd ultimele socoteli trase cu multă greutate de școlari și școlărițe pe scîndura albă de mult ce a fost scrisă și ștearsă”.
Cu ce surpriză (și cu ce cuvinte) ar fi privit, astăzi, dacă s-ar putea, Mînăstirea și Biserica Găiseni, Nicolae Iorga?
Pentru că lucrarea lui Dumnezeu a primit sprijin de pe pămînt, maica stareță a pomenit, cu smerenie și cu iubire, cîteva nume din cei care au fost generoși cu cerințele materiale ale reconstrucției mînăstirii, donînd din partea lor, cu rugăciune. Iată-i pe acești binefăcători: Eugen Zegrea (a făcut casa din lemn); familia Constantinescu din Giurgiu; familia Ispas din Rîmnicu Vîlcea, Marius Cîrstea din Curtea de Argeș; familia Dan și Daniela Napardean; Gheorghe Gherghina...
Călugărița cu un doctorat în Chimie
Cea de-a doua viețuitoare (așa se numesc în limbaj monahic) de la mînăstirea Găiseni este maica Benedicta Moldovan, care îndeplinește și rolul de purtător de cuvînt al acestei instituții monahale. Dacă în biografia actualei starețe a mînăstirii, stavrofora Cecilia Moldoveanu, chemarea către marea familie a monahismului românesc a venit din anii adolescenței, integrarea săvîrșindu-se într-un mod gradual, maica Benedicta a descoperit acest filon de chemare monahală mult mai tîrziu, după ce terminase și studiile superioare, luîndu-și chiar un doctorat în Chimie. În acest capitol vă propun un portret al acestei maici, printr-o serie  de fapte și de acțiuni care dezvoltă și amplifică rolul bisericii în viața practică a societății comunale. Urmăriți, în continuare, reportajul, și veți trăi, alături de maica Benedicta, un sentiment de împlinire și de sporire dumnezeiască.
Născută acum 46 de ani, în Reghin, unde a urmat Școala Generală și Liceul (acesta cu profil chimie-biologie). Ca o continuare a studiilor liceale, între 1995 și 1999 urmează cursurile Facultății de Biologie – Geologie, secția Biologie-Chimie, la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca; 1999-2000 – urmează studii aprofundate în Chimia Heterociclurilor, tot la UBB Cluj-Napoca; 1999-2006 – doctorand cu frecvență la Catedra de Chimie Organică a Facultății de Chimie, UBB, Cluj-Napoca, în co-tutelă cu Facultatea de Farmacie a Universității Mediteraneene din Marsilia, avîndu-i îndrumători pe prof.univ.dr. Ioan A Silberg (în România), și pe prof. univ. dr. Jacques Barbe (în Franța); din aprilie 2006, este doctor în Chimie.
Vă cer scuze dacă aceste date și cifre (seci pentru oricare dintre noi) v-au plictisit cumva, deturnîndu-vă de la subiectul „fierbinte” al acestui reportaj!  Pentru a înțelege, însă, acest spectaculos transfer survenit în viața  maicii Benedicta, cu o întoarcere miraculoasă a unui drum ce părea rectiliniu, erau strict necesare aceste elemente de comparație (și de meditație, în același timp).
Schimbarea acestui drum – al unui viitor cercetător în chimie, cu un drum (o cale) cu direcție spre lumea mirifică a călugăriei – a început în ziua de 5 decembrie 2005 (nota bene: doctoratul în chimie l-a obținut ulterior, în anul  2006!), cînd a intrat pe poarta Mînăstirii Cristorel, din județul Cluj, unde a rămas, ca viețuitoare, pînă în august 2020. Din 3 august 2020 – viețuitoare în Mînăstirea Găiseni, unde a fost  călugărită pe 29 august 2021.
Un pic mai scundă decît maica stareță, maica Benedicta, privită de aproape, ai impresia că ai în față o adolescentă de liceu, ochelarii cu lentile rotunde proiectîndu-i o imagine de „doamna profesoară” (și o să vedeți – chiar este, într-un fel). După cum vorbește, clar și la obiect, cu propoziții rostite într-un flux de aură a unei inteligențe necăutate cu orice preț, cu întreruperi doar pentru reglarea respirației – cuvinte însoțite de o privire mereu întrebătoare – nu te-ai sătura s-o asculți, fără a-i întrerupe explicațiile. Astfel am făcut și eu, încercînd să pătrund misterul metamorfozei dintr-o viitoare cercetătoare în tainele cu formule „magice” ale Chimiei, într-o frumoasă călugăriță, trăind în curățenia morală a unei mînăstiri, sub magia sublimă a puterii credinței în Christos. Deși mi s-a părut că am înțeles esența acestei schimbări radicale, chiar și în prezent mă bîntuie mirarea descoperirii resortului intim al unei astfel de schimbări. Dacă și pe dumneavoastră vă macină astfel de nedumeriri, citiți următoarele rînduri aparținînd dialogului cu maica Benedicta.
„Pasiunea pentru chimie și biologie se datorează profesoarelor  mele de chimie, respectiv biologie, din școala generală și din liceu. Prin urmare, mi-am dorit să ajung cercetător, să lucrez în cercetare, tocmai de aceea, la sfîrșitul facultății, mi s-a propus și am acceptat să urmez studiile doctorale în cadrul Facultății de Chimie, tema tezei de doctorat fiind una interdisciplinară. Pentru monahism există o chemare aparte, care vine de la Dumnezeu, pe care cel în cauză o simte în inima sa. Din acel moment nimic din cele ale acestei lumi nu-l mai impresionează, întrega sa atenție este îndreptată înspre cum să-L afle și să-L înveșnicească pe Christos în inima sa. Chimia sau oricare altă disciplină nu vine, de fapt, decît să afirme/confirme omniprezența și calitatea de creator a toate a lui Dumnezeu, permite descoperirea lui Dumnezeu prin intermediul creației sale”. Recitind acest discurs al unei pasiuni ireversibile, cred că aș fi în stare să-mi explic „miracolul” care mă urmărește, dincolo de unele întrebări fundamentale despre viață, credință, speranță, iertare, eternitate...
Mînăstirea Găiseni –
centru de cultură pentru comunitate
Pentru ca darul suprem pe care l-au primit mirenii parohiei Găiseni prin redarea în circuit monahal și bisericesc a mînăstirii din localitate să fie mai întreg, mai rotund, icoana Sfîntului Ierarh Nicolae, pomenită în contextul reînvierii acestei mînăstiri de maica stareță Cecilia, a săvîrșit și alte minuni prin intermediul celor două viețuitoare de care se leagă noua strălucire a mînăstirii Găiseni. Personal, după periplul prin istoria de o jumătate de mileniu a acestui așezămînt monahal, cu întrepătrunderea etapelor de extaz-agonie-extaz, privind monumentul istoric din fața mea – funcțional și răspînditor de credință ortodoxă – nu mă mai așteptam la ceva deosebit, mulțumit că am o documentare bogată spre a fi transformată într-un reportaj viu.  Iată că, dezvoltînd discuția cu cele două interlocutoare, am descoperit și o altă fațetă a ceea ce înseamnă pentru sătenii din Găiseni milenara mînăstire.
Voi începe cu o activitate mai rar întîlnită în viața monahală a mînăstirilor – organizarea de simpozioane istorice și științifice. Ei, bine, anul trecut a avut loc Simpozionul național, cu titlul „Mînăstirea Strîmbu-Găiseni monument de cultură și credință românească”, ediția a II-a, sub coordonarea monahiei Dr. Benedicta Moldovan. Din parcurgerea celor două sesiuni de comunicări științifice descopăr nume de specialiști și teme abordate, care configurează un evantai de preocupări istoriografice, în vederea reliefării importanței unei mînăstiri, în contextul socio-istoric al dezvoltării vetrei satului și a împrejurimilor. Iată cîteva titluri care explorează o tematică complexă, bazată pe documente din arhivă, care pun în lumină cercetări ample ale autorilor, într-un efort conjugat de a servi titulatura Simpozionului însuși. „Sfîntul Ierarh Iosif Naniescu, stareț și ctitor al Schitului Strîmbu – Găiseni” (Arhim. Dr. Mihai Muscariu); „Mînăstirea Strîmbu și epoca în care a apărut în peisajul ortodoxiei și renașterii românești” (Prof.univ. Dr. George Coandă); „Boierii Cantacuzini și Cornățeni, ctitori la Mînăstirea Strîmbu” (Monahia Dr. Benedicta Moldovan); „Mînăstirea Strîmbu –
altar de lumină și credință, pe moșia brâncove­nească Cărpenișu-Găiseni” (Prof. Valentin Vasile); „Satul Găiseni al mînăstirii la începutul perioadei regulamentare” (Dr. Vasile Grigore). Interesant este și faptul că acest Simpozion a fost urmat de tipărirea unei broșuri ce cuprinde o serie de comunicări și studii care adîncesc tematica pusă în dezbatere, titlul broșurii fiind edificator: „Mînăstirea Strîmbu-Găiseni – Studii și cercetări”.
Pentru meritul celor care au dat naștere la cele două evenimente de mai sus – Simpozionul și tipărirea broșurii amintite – cred că sînt binevenite aprecierile Episcopului Giurgiului, Presfințitul Ambrozie. Referitor la simpozion: „O asemenea istorie complexă nu putea fi trecută cu vederea, tocmai de aceea, opera cultural-duhovnicească a acestei veritabile Mari Lavre a ținuturilor vlăscene nu putea fi evidențiată decît prin intermediul unui eveniment cultural. Simpozionul Național «Mînăstirea Strîmbu-Găiseni – monument de cultură și credință românească», organizat în anul 2022, dedicat acestui așezămînt monahal cu aproape cinci secole de existență, a venit să întregească amplul program de restaurare și revalorizare a ansamblului monahal de la Găiseni”. Acum, despre broșură: „Lucrarea «Mînăstirea Strîmbu-Găiseni – studii și cercetări», coordonată de Monahia Dr. Benedicta Moldovan, constituie un adevărat eveniment editorial și, totodată, expresia luminoasă a unei lăudabile strădanii științifice și cărturărești. În paginile acesteia autorii studiilor ne oferă cu generozitate informații inedite și amănunțite, astfel încît cititorul să-și poată face o imagine completă asupra rolului pe care l-a avut acest așezămînt monahal în fața poporului dreptcredincios și în istoria Bisericii Ortodoxe strămoșești”. Quod erat demonstrandum!
N-am apucat bine să laud inițiativa acestui Simpozion și a tipăririi unei broșuri cu un așa conținut multidisciplinar, cînd maica Benedicta îmi arată cîteva documente proaspete, elaborate cu puțin timp înainte de vizita mea la mînăstire. Le iau în mînă și citesc – încă o dată bucuros, dar și mai mirat de ceea ce descopăr la aceste două glorioase reprezentante ale monahismului românesc – citesc, urmînd să primesc explicații: „Proiect de parteneriat educațional.  ACADEMIA DE TIMP LIBER”. Coordonator proiect: monahia Benedicta Moldovan. Parteneri: Mînăstirea Găiseni; Școala Gimnazială nr. 1 Găiseni; Primăria comunei Găiseni; Inspectoratul Școlar Județean Giurgiu (în dreptul fiecăruia fiind trecute numele,  prenumele și funcția celor care reprezintă instituția respectivă în acest program).
Pentru a simplifica operațiunea, vă spun că este vorba despre „Școala de vară”, organizată sub egida Mînăstirii Găiseni, unde, într-un timp prestabilit (anul acesta a fost între 1 și 16 iulie), elevii din comună participă, într-un program complex, la o serie de activități, organizate pe ateliere, precum: Atelierul de pictură, Atelierul Cutia de creații, Atelierul Tainele Credinței, Atelierul de creație literară Poveștile lui Radu, Atelierul Prietenii naturii, Atelierul Sfatul psihoterapeutului, fiecare dintre aceste ateliere avînd specialiști în domeniu, dornici să ofere copiilor cunoștințe și deprinderi pentru vîrsta lor, menite să le lărgească cîmpul de cunoaștere a lumii în care trăiesc și învață.  După ce am văzut și un filmuțeț cu această Școală de vară, publicat și pe Youtube, am plecat de acolo încărcat de cea mai pură lumină a flacării Bisericii noastre Naționale, în Istoria căreia Mînăstirea Găiseni, cu stareța Stavrofora Cecilia Moldoveanu (stareța mînăstirii) și monahia Benedicta Moldovan, face posibil să rostim sintagma CÎND DUMNEZEU COBOARĂ PE PĂMÎNT.
Pentru ușurarea pe care ne-o aduceți în suflet și în zilele noastre, cînd mai limpezi, cînd mai întunecate, mă plec în fața domniilor voastre – călugărițe cu har și cuvînt dumnezeiesc – sărutîndu-vă mîna ca-ntr-un ceremonial ancestral, al sărutului Sfintei Icoane!

P.S. Partea a treia a serialului „Alo! Ați înnebunit de tot?“ va apărea în numărul viitor al revistei.
GEO CIOLCAN