Sfînta Paraschiva Afară tună, fulgeră cumplit Îmi bate ploaia-n geamuri în rafale Natura parcă a înnebunit Ce timp barbar! Ce vremuri infernale!

Îmi sperie şi cîinii, care rod La tocul uşii, ori se cer în braţe A început de ieri să-mi plouă-n pod Un înger negru vrea să mă înhaţe.

E totul la extrem: zăpezi şi ploi Canicula şi frigul, deopotrivă Planeta, brusc, ne-a declarat război

Nu mai avem nici grîu pentru colivă Ne pregătim de vremea de apoi Îndură-te, oh, Sfîntă Paraschivă…

Stăpînilor yankei Revin şi vă arăt, stăpîni yankei: De ce nu lăsaţi ţara să respire? De ce tot hotărîţi, voi, soarta ei, Cînd aţi distrus întreaga omenire?

În fond, nu vă pricepeţi la nimic Doar ură mccarthystă şi şabloane În mintea voastră, un agent pitic Face mai mult ca zeci de milioane. Nu vă iubeşte nimeni, nicăieri Prea vă purtaţi bolnavi de aroganţă Deşi, istoric, v-aţi născut doar ieri

Aveţi un Dumnezeu: Marea                     Finanţă Hitler şi Stalin, ca şi alţi hingheri Parcă aveau mai multă eleganţă…

Complotul bubei Aşa, şi doar aşa, arată ţara În care este totul de furat În care nu-i lăsată primăvara Să izbucnească, la oraş şi sat

Alegerile, toate-s măsluite Mafia ţine totul sub control Instanţele străine-s mituite Îşi iau tainul (bani de protocol!)

N-ai unde să reclami, sînt mînă-n mînă ,,Complotul bubei” este nemilos Adio, naţiunea mea română!

Un cancer roade ţara pîn’ la os Iar lupii s-au făcut stăpîni la stînă… Deşteaptă-te, românule fricos!

Drojdia Aceste vremuri strîmbe, de ocară Au, totuşi, şi un merit cam grotesc: Scot la iveală drojdia murdară Care zăcea în Neamul Românesc.

Este mocirla unor veacuri grele Migraţii de barbari şi venetici Fanarioţii cu moravuri rele Care-şi lăsară icrele pe-aici.

Noi i-am primit pe toţi, i-am ospătat Le-am dat apoi odaia cea mai bună Ba chiar cu unii ne-am împerechiat

Aşa ne-am molipsit noi de minciună Şi am furat, ba chiar ne-am prostituat Iar toate astea, astăzi, se răzbună…

Criza N-am bani, sînt mai sărac ca-n studenţie N-am bani, şi n-am idee ce să fac Trăiesc, de la un timp, pe datorie Este umilitor să fii sărac!

Atîţia oameni, vai, depind de mine! Au şi copii, au rate de plătit Mă uit, cu ochii goi, şi-mi e ruşine Presa română cum s-a prăbuşit!

Nu ştiu cum i-a lovit pe alţii criza Însă pe mine m-a izbit sever Nişte bicisnici iar măresc acciza…

Nu pot să-L rog pe Dumnezeu din cer Să îmi dea bani cu pumnul, sau valiza Adică „ochiul dracului“ să-I cer…

Corneliu Vadim Tudor Vineri, 27 iunie 2014

MAREA UMILINŢĂ

Regretaţilor mei amici Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Gh. Eminescu, Ion Voicu, Aristide Buhoiu, Mircea Muşat, Mihai Ungheanu, Raoul Şorban, Sergiu Nicolaescu, Anca Petrescu, Ştefan Iordache, Antonie Plămădeală, Constantin Galeriu…

Ferice, dar, de voi, prieteni morţi, Că nu vedeţi cum ni se sparge ţara Cum lupii trag cămaşa ei la sorţi Şi-n iarnă ni se schimbă primăvara.

Eu pe-ntuneric scriu acest poem Nişte nemernici iar ne-au stins lumina Pe cine să înjur, sau să blestem Cînd noi, românii, purtăm toată vina?

Şi gazele, ca mîine, s-or opri Pe urmă vom bea apă ruginie Trăim calvarul ăsta zi de zi Drum bun spre Evul Mediu, Românie!

Nici n-ai unde să suni, toţi se ascund Eşti prizonierul neamurilor proaste La Primărie? Eşti prea rupt în fund! La Minister? Te bate la trei coaste!

Nici o instanţă nu te bagă-n seamă Nici nu exişti, tu, cetăţean de rînd Ţesutul societăţii se destramă Iar statul e doar un vampir flămînd.

Tu nu mai ştii ce-i aia „trai decent“ În beznă stai, te speli cu apă rece Mai cald e-afară ca-n apartament Exterminaţi sîntem, din zece-n zece.

Îmi beau cafeaua trist şi gînditor Nu mai fumez, dar viciul tot mai muşcă Regret profund că sînt doar scriitor Aş da stiloul astăzi pe o puşcă.

Aprind o lumînare şi mă văd În casa scundă, a copilăriei Cînd vijelia-n pomi făcea prăpăd Dar îngeri zdraveni ţineau piept urgiei.

Însă atunci era după război Rănită era ţara, şi datoare – Acum, ea este pradă la strigoi Şi sclava unei Mafii-ngrozitoare.

Am dat lumina, gazele şi apa Pe mîna unor mercenari străini Zic că-s prieteni, dar ne sapă groapa Scot bani din piatră seacă şi din spini.

Nu ne putem gospodări în viaţă? Ajuns-am un popor de retardaţi? Atunci e clar: scuipaţi-ne în faţă! Ne place să fim viermi? Să fim călcaţi!

Umilitoare e această stare Să nu mai ai nimic în ţara ta Să vezi cum ultima redută moare Şi să te rogi de moarte să te ia.

Eu vă invidiez, amici plecaţi În altă lume, unde e lumină Acolo sînteţi, toţi, surori şi fraţi Şi beţi nectar, nu apă cu rugină.

V-a luat la vreme Dumnezeu la cer Eu văd în asta, poate, o răsplată El v-a ferit de acest timp mizer Cînd ţara noastră e crucificată.

Cînd lumea plînge-n pumni şi n-are bani Nici de mîncare, sau medicamente În timp ce politrucii talibani Fac şi desfac Guverne, Parlamente.

E un dezastru grav şi general Mai jos de-atîta chiar că nu se poate Mai bine-n groapă decît la canal Şi cred că doar războiul mondial Ne poate vindeca de laşitate!

Corneliu Vadim Tudor Noaptea de marţi spre miercuri, 24 spre 25 iunie 2014 – poem scris pe întuneric