14 septembrie 2015. Vestea a venit ca un trăsnet, din senin: A murit VADIM! În jurul meu vedeam un imens gol. Ochii mei au devenit izvor. Cu lacrimile ce s-au scurs atunci, am scris poemul ,,Clopoțelul de Argint”:

,,Sună din eter un Clopoțel de Argint

Chemînd de pe Pămînt o STEA

Ce-a asfințit spre-a răsări în INFINIT.

Personalitate cu o vastă cultură,

Greu să o poată egala cineva,

A INVITAT MOARTEA LA O CAFEA.

Șireată, ea n-a refuzat și, cînd a plecat,

Cu coasa l-a secerat.

Din lacrimi s-a cristalizat un diamant, din care

Dumnezeu va sculpta o Stea strălucitoare.

Emblema ei va fi poezia – har divin –

Din sufletul lui VADIM.

Sună din eter un Clopoțel de Argint:

E gîndul ce nu are răspuns.

Din inimă el suspină

Pentru cel care a fost și nu va mai fi,

Căci Dumnezeu l-a chemat la El într-o zi.

În cerul gătit cu haine de mire,

Din trăsura umblînd printre stele,

VADIM a zîmbit, și pe chipul său

Era umbra lui Dumnezeu.

În tăcerea albastră în care a zburat,

În Tricolor înfășurat,

În eterna înserare,

Clopoțelul de Argint sună IERTARE.

Ard flăcări mari în imensitate

ROȘII, GALBENE, ALBASTRE,

Scînteind în zare

Pentru ROMÂNIA MARE”.

Dedicată memoriei lui Corneliu Vadim Tudor, poezia ,,Clopoțelul de Argint” a fost publicată în revista ,,România Mare”, după dispariția mare­lui scri­i­tor, gaze­tar și om politic. Nu mi-a venit să cred că am avut această onoare și, prinzînd curaj, de atunci pînă azi, vreme de 5 ani, articolele mele și-au găsit loc în paginile prestigioasei reviste. Ele vor face obiectul cărții mele „Cinci ani pentru «România Mare»“.

Prin plecarea lui Vadim în Eternitate, România a rămas o țară orfană, iar noi, fiii și fiicele ei, trăim vai și-amar, fără ca el să ne mai poată sprijini, să ne mai fie pavăză și să ne lumineze calea. De dincolo de moarte, spiritul lui Vadim pe Pămînt este, însă, viu. Tresărim cînd îi rostim numele și ne uităm cu mirare în jur, cum de nu apare. Prezența lui o simțim alăturea.

Au trecut 5 ani de cînd aroma de la acea ,,Ultimă cafea” se răspîndea în apartamentul meu, din pagina întîi a revistei ,,România Mare”. În trista zi de 14 septembrie 2015, cel mai mare patriot, scriitor și poet de o uriașă forță creatoare, în sunetul ,,Clopoțelului de Argint”, a plecat la CREATOR, ducînd cu el valoarea cuvîntului OM. În ținuta lui albă, pe care o purta de obicei, Moartea cea vicleană l-a urcat în trăsura ei, purtîndu-l pe Tribun printre stele. De acolo, de sus, Vadim privea spre Pămînt cum ,,păpușile cu patru lăbuțe” plîng. Plîngea și Țara pentru sufletul lui Vadim, scînteind acum în zare pentru România Mare.

Invidioșii nu i-au permis ca, pe ultimul drum, să-și ia ,,rămas bun” din sediul Parlamentului, forul în care i-a slujit pe români cu credință și devotament de adevărat voievod. Îl vom cinsti zi de zi și nu vom uita că un asemenea om, care îi înfrunta pe hoți și pe trădătorii de neam, nu se va mai naște curînd, fiindcă, așa cum spunea el:

,,Eu sînt din altă lume, din alt veac

Inspir respect şi teamă, ca furtuna

Îi simt pe toţi cum se retrag şi tac

Îi laud sau îi bat – le e totuna.

De ce le este frică tuturor?

Eu vin cu cinstea – ei, cu impostura

Îi pun la zid c-un tir nimicitor

De nu-ndrăznesc nici să deschidă gura.

Ca Gulliver mă simt printre pitici

Toţi sînt ridicoli, deşi au putere

Leul va fi tot leu printre furnici

Eu sînt stăpîn pe-o altfel de avere.

Îmi trag eternitatea de la brazi

Deşi e greu să fii statuie-n viaţă

Eu îmi trăiesc posteritatea azi

Renasc cu o cafea de dimineaţă.

Nu voi muri de tot, ci voi trăi

Prin faptele şi operele mele

Pe crucea mea, un înger va vesti:

«El nu-i aici, e îngropat în stele!»”

(Corneliu Vadim Tudor - ,,Elegie”)

Vadim nu a murit. El va trăi cît vom fi. Dumnezeu să-i facă parte de LUMINA pe care a răspîndit-o pe Pămînt.

LILIANA TETELEA