CÎINII
  • 08-10-2024
  • 0 Comentarii
  • 102
  • 0

Nu cîinii sînt vinovați cînd se întîmplă ca, mergînd pe stradă, ori trecînd de vreun tufiș, te poți trezi sfîșiat de colții lor. Pentru că așa i-ai învățat tu, omule, să fie răi... Să muște... Să te prindă de gleznă, de pulpa piciorului, de oriunde... Ieri am văzut foarte mulți cîini: albi, negri, maronii, tărcați, mergînd printre oameni... Schelălăind... Urlînd... Sărind să muște... Că nici nu știai din care parte să te ferești... Dar nu ei sînt vinovați că au ajuns în stradă, abandonați sau goniți de semenii noștri. Da, cîinii pot fi răi, dar adeseori ei sînt mai blînzi, mai înțelegători și mai răbdători decît oamenii-cîini, oamenii cîinoși la suflet. În ograda copilăriei mele am avut dintotdeauna mulți cîini... Cum murea cel pe care-l aveam pe lîngă casă, imediat mama lua un alt cățeluș, de la un vecin sau de la alți săteni, și-l creștea mare. Cîinele era apărătorul de hoți al ogrăzii noastre, căci, la vremea aceea, cei ce căutau să te fure umblau peste tot... În haite de cîte doi, de cîte trei. Intrau în gospodăriile oamenilor și luau păsările din cotețe, de pe garduri, ori vitele din grajduri, pe care le sacrificau, undeva, în tufișurile de salcie, răchite și păpuriș, la adăpostul nopții. Apoi le puneau în geamantane și le transportau la diferite persoane, departe de satul cu pricina, pentru a fi comercializate... În toată povestea aceasta vorbim despre oamenii-cîini, cei ce au un rol nefast în viața noastră, ființe mai rele decît cîinii adevărați, care dorm toată ziua în șura de paie sau mor spînzurați cu gîtul în lanț... Oamenii-cîini sînt fățarnici, mimează blîndețea și bunătatea, pînă își ating scopul propus. Sub masca iubirii Sfintei Cruci și a Bunului Dumnezeu, ei încearcă să-ți cîștige încrederea, dar totul e minciună și înșelăciune. Din păcate, am întîlnit în viața asta sumedenie de oameni-cîini, care îți luau de pe masă bucata de pîine și lătrau la oameni muțește, amenințător. Numai ce-i vedeai că-ți dau tîrcoale, te lua junghiul la inimă... Tăcerea lor era veninoasă. Am cunoscut în viața mea destui oameni-cîini, de care e bine să te ferești și, cînd îi întîlnești, să fugi din calea lor. Ei însă nu au nimic în comun cu cîinii adevărați, animale credincioase care stau toată viața pe lîngă gospodăriile oamenilor, la stînă, sau pe dealuri, la vii, păzindu-le avutul pentru un blid de mîncare și o strachină de apă... Și cînd apare cîinele-om, dacă în drumul său întîlnește un puiandru de cîine care dă să-l mîrîie, nu se lasă pînă ce nu-l omoară cu bîta, cu piatra, cu toporul... Omul-cîine se crede atotputernic pe această lume... Scriind aceste rînduri, îmi aduc aminte despre un astfel de cîine de om din copilăria mea, care venea acasă la noi și ne lua oala cu fiertură... Altădată, avea să sară peste poarta zăvorîtă, de a trebuit să o luăm la fugă cu toții în grădină... Pentru că mama era datoare la foncieră, dar nu avea vreun venit din care să-și plătească datoria... Mama niciodată nu a avut bani, iar perceptorul, cu masca lui de cîine blajin, în mod sistematic ne forța poarta cu umărul sau ne sărea gardul...
În fiecare an, cîinele acela de om, trimis de la primărie, îi călca mai mereu mamei în bătătură și nu-i dădea pace pînă ce nu-i lua ultimul bănuț din buzunar. Astfel de specimene dezgustătoare făceau tot ce era posibil ca să le fie lor bine. Nu vorbim aici de oamenii necăjiți, care ciordeau de ici-colo, de pe unde apucau, ca să aibă de băut, după care, a doua zi dimineața, sătenii se trezeau în dangătul clopotului care dădea de veste despre moartea lor. Erau găsiți pe marginea șanțului, înghețați de ger ori înecați în apele învolburate, din cauza căderii neîntrerupte a ploilor peste vîrfurile pădurii, iar cei căzuți în șanț plecau la cele veșnice cu burta goală, persecutați de ,,cîinele” obștei... Pentru că și la vremea aceea, la cîrma comunei erau fel și fel de oameni-cîini, de care nu aveai scăpare, chiar dacă te ascundeai în gaură de șarpe. Și mama a pățit-o de foarte multe ori cu acel cîine de om, care ajunsese să-i ia chiar și salteaua cu paie de pe pat.
Așa am pornit în viață, cu asemenea amintiri, speriat de haitele de oameni-cîini care într-o zi se vor năpusti cu bastoanele asupra cuvintelor mele, că i-am dat în vileag de atîtea ori. Aceștia nu cunosc omenia, lucrează în defavoarea semenilor lor, nepunînd preț pe învățăturile biblice, nelăsînd omului libertatea de a trăi în armonie și pace. Din păcate, numărul lor se tot înmulțește, de la o zi la alta, în defavoarea liniștii multora dintre noi, a oamenilor care încă mai cred în parfumul florilor de cimbrișor, în razele binefăcătoare ale soarelui și lumina cerului albastru. Deoarece oamenii-cîini, cu gîtul prins în lanțul răutății, nu pot înțelege toate acestea, pe ei nu-i interesează decît să-și servească stăpînul și să-și umple buzunarele, pe seama nenorocirii altora. Eu știu acest lucru, fiindcă de mic i-am văzut cum ne călcau în bătătură și cum ne batjocoreau. Sub masca smereniei, oamenii-cîini îi prigonesc pe unii și pe alții, apărîndu-și stăpînii și averile acestora, în loc să vegheze la liniștea oamenilor dornici de a trăi în armonie și cu demnitate, ca trecători prin purgatoriul acestei vieți pămîntene.
ION MACHIDON,
directorul Revistei „Amurg sentimental”


Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite